Deși din același sânge, primii doi regi ai României au fost, ca temperament, cât se poate de diferiți, iar când au murit, românii nu au perceput în același mod pierderea. În 1914, decesul lui Carol I a însemnat pentru societatea românească dispariția părintelui protector care, maiestuos, distant și rece, a vegheat la liniștea și dezvoltarea țării. Treisprezece ani mai târziu, când a murit Ferdinand I, românii au simțit că-l pierd pe cel mai bun și mai loial camarad. 

În primele zile ale verii lui 1927 locuitorii regatului se pregăteau să aniverseze zece ani de la marile victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Unul dintre artizanii acestora, generalul Alexandru Averescu, era, în acel moment, prim-ministru și președinte al Partidului Poporului. Liberalul Ion I.C. Brătianu, cel mai important om politic al ultimelor două decenii, era șeful opoziției.

Ca un trăznet a căzut, la 4 iunie, vestea că Averescu era destituit. Lucrurile s-au petrecut deloc măgulitor pentru orgoliosul general. În timp ce conducea ședința Consiliului de Miniștri, a fost întrerupt de ministrul Casei Regale, Constantin Hiottu. După o discuție avută între patru ochi, Averescu a revenit la ședință și le-a spus miniștrilor: „Domnilor, prințul Știrbey este numit prim-ministru în locul meu!”. În spatele acestei manevre era, bineînțeles, Brătianu. Și avea şi motive: starea de sănătate a regelui Ferdinand I era atât de gravă încât sfârșitul acestuia era o chestiune de (puțin) timp. Succesiunea la tron îi revenea micuțului Mihai, în vârstă de 6 ani, nepot al regelui. Exista însă pericolul ca principele Carol, fiul cel mare al lui Ferdinand și tată al lui Mihai, aflat în exil în Franța, unde trăia alături de Elena Lupescu, să încerce să revină la București, pentru a fi proclamat rege. Iar Averescu părea că vede cu ochi buni acest lucru...  

Boala regelui Ferdinand I 

Primul rege al României Mari avea 62 de ani și era bolnav de cancer la intestinul gros. Doctorii constataseră acest fapt în cursul anului precedent – 1926 – în timp ce regina Maria se afla într-o lungă călătorie pe continentul american, împreună cu doi dintre copiii lor: Nicolae și Ileana. Nu au avut curaj să-i spună regelui, ci i-au rugat pe Barbu Știrbey și pe primul-ministru Averescu s-o cheme pe regină în țară. Aceștia au anunțat-o, prin telegrame, că „ar fi bine să nu-și prelungească prea mult călătoria”.

Îngrijorată, Maria și-a întrerupt voiajul, a traversat Atlanticul la bordul vasului Berengaria, apoi continentul european și, la 4 decembrie 1926, sosea, cu trenul, în Gara de Nord. Regele Ferdinand I, alți membri ai familiei regale și un public numeros o așteptau pe peron. Maria a constatat, cu uimire, că suveranul avea o față „scheletică și palidă”. Ceva mai târziu, la Palatul Cotroceni, a aflat și vestea de care se temea.

După masa de prânz, când regele s-a retras pentru a se odihni, regina a discutat cu medicii, care i-au spus: „Cancer de colon, inoperabil, care avansează rapid. Operație laterală necesară ca să-i facă un nou canal pentru digestie și să deblocheze colonul, după aceea, tratament cu radiu, ca să împiedice sau să trateze evoluția cancerului”. Operația a avut loc două zile mai târziu și a durat treisprezece minute. Cel care l-a operat – deschizând un anus contra naturii – a fost doctorul Hartman, un renumit chirurg în epocă, asistat de încă cinci medici (printre ei era și Ion Mamulea, apropiat al Casei Regale încă de pe vremea regelui Carol I).  

În zilele următoare, Ferdinand I a început să se simtă mai bine. La 11 decembrie, regina Maria a notat: „Progresul este satisfăcător. Încep să-l hrănească. Astăzi a avut un prânz adevărat și mic dejun – ceea ce nu s-a întâmplat de cel puțin șase luni. Starea lui de spirit este bună. Este, categoric, o schimbare în bine”.

Până la Crăciun, suveranul s-a simțit din ce în ce mai bine și a luat două kilograme și jumătate în greutate. Dar speranțele lor se hrăneau cu iluzii – pe 31 decembrie, în urma unei noi examinări, s-a constatat că tumoarea s-a extins.

Familia regală își găsea cu greu liniștea. Situația la palat era tensionată, iar medicii au agravat-o. Fiecare considera că știa cel mai bine ce-i trebuia regelui și îi acuza pe ceilalți de superficialitate sau incompetență. Aflată sub presiune, între grotesc și penibil, Maria a scris în jurnal: „Romalo și cu Juvara au venit la mine, încercând să stabilească plecarea Majestății Sale la Paris, pentru tratamentul cu radium. Ei vor să hotărască data înainte de înapoierea [medicului] Gerota. Gerota a fost însă trimis de guvern în trei țări ca să vadă ce se face pentru această maladie specială. Nu este nicio grabă și în toate lucrurile eu văd cum acționează egoismul și invidia unuia față de altul”.

La 17 ianuarie, în urma unei întâlniri la care au participat Maria, Averescu și medicii, s-a decis ca Ferdinand să urmeze tratamentul cu radium. În acest sens, regina a decis să-i scrie regelui Belgiei, Albert, pentru că la Bruxelles se afla, în acel moment, cel mai mare depozit din lume de radium. Radioterapia a început la 29 ianuarie 1927, în „partea din față a micii biblioteci a Majestății Sale”, unde a fost instalat aparatul. Inițial, rezultatele au fost bune. După o săptămână, medicii au constatat că tumoarea se micșorase.

A urmat o mare bucurie pentru rege: a sosit în București singura sa rudă apropiată care mai era în viață – principele Wilhelm de Hohenzollern, fratele său mai mare (părinții și celălalt frate erau decedați). Era prima întîlnire – după mulți ani – cu cineva din familia în care crescuse. Să nu uităm că în 1916, când România a intrat în război, ai săi, cei din Germania, l-au declarat pe Ferdinand I mort și au refuzat orice contact cu el. Acum, rănile războiului începând să se vindece, iar boala regelui român agravându-se, Wilhelm a acceptat, după multe insistențe, să-și viziteze ruda de la București. Cei doi frați au fost cu adevărat fericiți să se întâlnească. Și-au petrecut o mare parte din timp împreună, au povestit și au râs mult. În paralel, regele a continuat tratamentul cu radium (care s-a încheiat pe 21 februarie). Când, la 28 februarie, Wilhelm a plecat din România, medicii așteptau încordați efectele radioterapiei.

La jumătatea lunii martie, ei au ajuns la concluzia tristă că, în ciuda tratamentului, tumoarea își reluase progresul. La sfârșitul aceleiași luni s-a adăugat și o răceală puternică, cu febră și tuse, care i-a pus viața în pericol; era evident că organismul regelui, slăbit de cancer și de radioterapie, putea ceda în orice moment.

Spre ușurarea familiei, Ferdinand I a început însă să-și revină. Pe 6 aprilie, Maria a scris: „Ziua a fost foarte bună și doctorilor nu le venea să creadă, se poate spune că, dacă nu apare o nouă complicație, el a depășit-o pe aceasta, pentru că inflamația plămânilor a cedat de la sine și toate semnele de pericol au dispărut aproape complet”. În zilele următoare, regele a putut să mănânce și să doarmă mai bine.

Pentru bucureșteni, ziua de 10 Mai a fost anostă. Regele nu a putut părăsi palatul Cotroceni, așa că, pentru prima dată, nu a avut loc parada militară tradițională. Festivitățile s-au rezumat la o slujbă la Mitropolie, la care au participat regina Maria, principii Mihai și Nicolae, Principesa Elena și primul-ministru Alexandru Averescu.

O dorință neîmplinită 

Spre sfârșitul lunii mai, regina a notat: „Abia dacă mănâncă ceva și, pentru prima dată, este cu adevărat abătut. Are o privire extrem de tristă, ochii îi sunt lipsiți de vlagă și strălucire și peste ei s-a așezat un soi de peliculă”. Doctorii au propus ca suveranul să schimbe mediul și, la 27 mai, familia regală s-a mutat la Scroviștea. Cu ocazia plecării din București – pe care Ferdinand I îl părăsea pentru totdeauna – Maria a observat: „Era trist să-l privești [pe rege] cum merge de-a lungul coridorului [Palatului Cotroceni] și, când l-am luat de braț, am simțit că nu mai era carne, ci doar oase! În tren a stat foarte liniștit, fără să scoată un cuvânt, cu acei ochi care au devenit împăienjeniți și inflexibili, cu o insuportabilă tristețe în ei”. Ajuns la Scroviștea, una dintre reședințele sale favorite, regele bolnav nu a găsit puterea de a se mai bucura de natură. Era anemic...

Debutul lunii iunie l-a găsit pe Ferdinand I făcând plimbări în scaunul cu rotile. A avut însă suficientă energie pentru un ultim act politic: demiterea generalului Averescu și numirea în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri a principelui Barbu Știrbey, care avea ca principală misiune organizarea alegerilor. Ştirbey a depus jurământul la Scroviștea, în camera regelui.

În zilele de 7 și 8 iunie reapar speranțele că boala își va încetini cursul. Ferdinand I lăsa impresia că își regăsea puterile și chiar a început să consulte vechile sale cataloage cu flori și să facă planuri pentru înfrumusețarea grădinilor de la Scroviștea. Încă zece zile s-au scurs în liniște... Însă cei din jur nu puteau nega o evidență cutremurătoare: regele pierduse mult în greutate, ajungând să cântărească 50 de kilograme!

Alegerile organizate de Știrbey au fost câștigate – cu obișnuitul circ al violenței din ziua votului – de către liberali; firesc, Ion I.C. Brătianu a devenit prim-ministru (a depus jurământul la 22 iunie, tot la Scroviștea).

La 23 iunie 1927, regele Ferdinand I a plecat la Sinaia, pentru a se instala la Palatul Pelișor. Constantin Dimitriu, ministru al Comunicațiilor în guvernul Brătianu, a fost martor la această plecare și a descris-o astfel:

„Peste câteva zile, regele a plecat din Scroviștea, pentru Sinaia. Însoțind pe președintele Consiliului, l-am întâmpinat la un canton al liniei ferate, în apropiere de Periș, un canton așezat în mijlocul pădurii de stejar de pe domeniul regal. Acolo se garase trenul cu care regele a făcut ultima călătorie spre reședința sa de vară. Suveranul a sosit împreună cu Majestatea Sa regina și principesa Ileana. Niciun ceremonial... A coborât încet din automobil și a răspuns cu același surâs blând la salutul nostru respectuos. Răul făcuse progrese înspăimântătoare. Cineva din personalul curții a voit să-l sprijine în drumul scurt către tren, dar regele făcu o sforțare și urcă singur puntea improvizată, care ducea la vagonul său, ajutându-se numai de brațele ei. Un șuierat abia auzit al locomotivei și trenul se puse în mișcare... O mare tristețe pe frunțile tuturor, care-și plecau adânc capetele descoperite. Regele își dăduse seama, desigur, că făcea pentru cea din urma oară drumul pe care, peste puține zile, trebuia să-l refacă spre capitala sa, înfășurat în tricolorul pe care el l-a dus la marile izbânzi ale neamului. Regele își da seama dar, în afară de slăbiciunea fizică, niciun semn nu arăta durerea sa. Am rămas privind îndelung după trenul care se depărta... Numai după ce convoiul se pierdu în pădure, la o cotitură a liniei, Brătianu, care se uita încremenit în urma trenului, la câțiva pași în urma noastră, se reîntoarse între noi, ștergându-și ochii înlăcrimați”.

La Sinaia, pe pajiștea dintre Pelișor și Corpul de gardă, a fost amenajată o grădină alpină (o mai veche dorință a regelui). Au fost aduse câteva stânci, pe care au fost plantate flori de munte. Acestea îi erau dragi pentru că îi aminteau de copilărie, petrecută într-o zonă montană și, mai ales, îi întrețineau marea pasiune pentru botanică, vizibilă și acum, când puterile îl lăsaseră aproape de tot. Lângă alpinet i s-a ridicat un cort, unde regele și-a petrecut o mare parte a zilelor care i-au mai rămas.


Cortul în care şi-a petrecut ultimele zile Regele Ferdinand I al României

În cort, își împărțea timpul între discuțiile cu apropiații și planurile pentru revigorarea grădinilor de la Scroviște. Cu mâna tremurătoare, încă mai reușea să deseneze... Apoi, privind florile din grădina alpină, a observat că-i lipsea una, pe care și-o dorea enorm: Polygala chamaebuxus. În ultimele două săptămâni de viață le-a cerut stăruitor grădinarilor regali să i-o procure. Era o dorință pe care toți și-au dorit să i-o împlinească. Era, însă, foarte greu! Această plantă creștea și în munții României, dar nu în Bucegi. Guttman, grădinarul-șef, s-a adresat Grădinii Botanice din Cluj. I s-a răspuns că nu avea floarea și nici nu se știa exact în ce parte a țării crește. Și, așa, această dorință a rămas neîmplinită (în mod ironic, Polygala chamaebuxus a fost descoperită la o lună de la moartea regelui, crescând în apropiere de Pelișor, pe Muntele Furnica).

Omul forte al momentului se teme 

Duminică, 17 iulie 1927, Capitala era în haine de sărbătoare. Tricolorul flutura pe toate edificiile publice, iar ziarele anunțau un eveniment de cea mai mare importanță: deschiderea noului Parlament.

Momentul a debutat printr-un Te-Deum la Patriarhie, condus de primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, I.P.S. Miron Cristea. Printre cei care ascultă slujba este cel mai puternic om al momentului, Ion I.C. Brătianu. Este sobru, cu părul și barba de mult încărunțite, îmbrăcat în frac negru și căutat de privirile tuturor. Alături îi stau Nicolae Titulescu (ministru de Externe), I.G. Duca (ministru de Interne) și Vintilă Brătianu (ministru al Finanțelor). Sunt reprezentanții unui guvern de forță pentru că, deși nu o spune, șeful liberalilor este îngrijorat că principele Carol ar putea încerca să ocupe tronul regal al României.

După încheierea slujbei, asistența a mers alături, în sala de ședințe a Camerei Deputaților, pentru citirea mesajului suveranului. Atmosfera era festivă, dar încărcată. Monotonia hainelor negre ale parlamentarilor erau spartă de câțiva deputați în port țărănesc și de uniforma militară a generalului Constantin Prezan (generalul Averescu lipsea; partidul său nici măcar nu reușise să intre în parlament). Lojele erau o „întrecere strălucitoare între toaletele doamnelor și uniformele diplomaților”, iar în spatele băncilor ministeriale, ofițerii, în frunte cu generalul Mărdărescu (artizanul ocupării Budapestei, în 1919), formau un semicerc. Estrada rezervată regelui era însă goală...

La ora 12:00, Brătianu, urmat de miniștri, a pătruns în sală. În mesajul regal de deschidere, Ferdinand I cerea solidaritate. I s-a răspuns cu aplauze și urale: „Trăiască Regele! Trăiască Regina! Trăiască Familia Regală!”. Apoi, sala s-a golit, dar parlamentarii au revenit la unu fără un sfert. Brătianu îi anunțase că dorea să le vorbească după plecarea invitaților. La ora unu a intrat în sală și a mers la tribună unde, după o scurtă introducere despre gravitatea momentului, a trecut la subiect:

„Dacă aveți încredere, vă rog, în împrejurările de față, să mi-o dați întreagă. Să o faceți să se resimtă, mai întâi, prin înăbușirea a tot ceea ce este simțământ individual, ambiție sau interes personal, chiar când sunt legitime. În momentul de față nu există nicio chestiune personală, nu sunt grade de cerut și de luat; în momentul de față este o mare misiune de îndeplinit și acela care se va distinge în acest fel, va binemerita. Înțeleg să-mi dați o încredere nediscutată, nici înainte, nici în public, nici chiar în fața conștiinței dumneavoastră”.

Așadar, Brătianu le cerea supunere oarbă și au fost voci din sală care l-au încurajat. În încheiere, le-a spus: „Știu că sunt zvonuri și se fac intrigi. Noi suntem consecvenți însă cu principiile noastre clar exprimate și suntem la guvern spre a face să se respecte ceea ce este constituțional și legal”. După Brătianu, nu a mai luat nimeni cuvântul. 

 „Sunt atât de obosit...” 

La 15 iulie, Brătianu l-a vizitat pe rege pentru ultima oară. Întrevederea a durat numai cinci minute, pentru că suveranul era atât de slăbit încât cu greu mai ținea ochii deschiși. Trei zile mai târziu, somnolența a pus stăpânire totală pe el. Abia dacă a avut, de câteva ori, momente de luciditate. Tristă, Maria a realizat că suveranul României nu se va mai ridica niciodată din pat.

Regele Ferdinand I s-a stins la 20 iulie 1927, în toiul nopții, în camera sa de la Pelișor. În comunicatul guvernului și în certificatul de deces se spune că era ora 2:15. În ultimele zile, aproape toată familia venise alături de el, inclusiv Maria, fiica sa, regină a sârbilor, croaților și slovenilor. Regina Maria a înregistrat sfârșitul cu următoarele cuvinte:

„A venit Mamulea, i-a luat pulsul, i-a făcut o injecție, spunând că aceasta îl va liniști. A părut ușurat că i se face o injecție și a repetat cuvintele doctorului: cela calmera. Părea să se mai calmeze, astfel încât infirmiera mi-a spus să mă duc să mă întind puțin, câtă vreme el este liniștit. Însă aproape imediat după aceea [ea] a venit la mine, spunând că este agitat, speriat și că întorcea capul încoace și o cerea pe Regina. Am alergat înapoi la el. Se lupta încă să respire, dar eu și infirmiera îl mai văzuserăm deseori în acest fel și, cu toate că era vizibil mai neliniștit ca de obicei, n-am crezut că sfârșitul este atât de aproape și nici nu ne-am gândit să chemăm pe cineva. Mai trecuserăm prin multe asemenea clipe împreună, încercând să-l liniștim într-un fel sau altul. Sunt atât de obosit, a spus el. Nu pot spune exact ce oră era. Deschiseserăm o fereastră în baie, sperând că aerul proaspăt al nopții l-ar putea ajuta. Ploua încontinuu, cu un fel de disperare, ceea ce se adăuga în mod straniu la angoasa mea. Soră, mâinile lui par atât de reci, am spus... și ea le-a acoperit cu prosoape calde. A început să respire mai greu. Am simțit că îmi dau lacrimile, era atât de chinuitor că nu-l puteam ajuta în niciun fel... În cele din urmă l-am luat în brațe, stând în picioare lângă patul său, cu capul lui pe umărul meu, ca să-l pot ajuta. În acel moment a venit doctorul, chemat de infirmieră. S-a uitat cu o privire ciudată la pacient și apoi privirile ni s-au întâlnit. I-a făcut repede o injecție, i-a luat pulsul și apoi, cu durere în voce, a spus: Ça va très mal, Votre Majesté. I-am șoptit disperată infirmierei: Cheamă copiii... și Denize să aducă preotul. Ea a fugit din cameră ca o nebună, în timp ce eu am rămas cu sărmanul meu iubit în brațe, aplecându-mă asupra lui, sărutându-i fruntea, dar înțelegând, mai mult sau mai puțin, ca într-un vis, un vis îngrozitor, ce se întâmpla... Câteva horcăieli, care erau mai mult ca niște oftaturi profunde, și, cu ochii închiși, și-a dat ultima suflare... Îi simțeam capul pe umăr, mâinile lui deja reci au devenit fără vlagă, fața mică de tot... se sfârșise – nu mai era obosit, ci se odihnea...”.


Regența 

Este ora 5 dimineața, 20 iulie 1927, și, prin ploaia torențială, un automobil urcă spre Pelișor. Șoferul conduce încet și atent, dar fără a putea evita noroiul drumului, care obligă automobilul, din când în când, să patineze. În interior, sunt câțiva dintre cei mai importanți demnitari ai țării.

Ajunși la palat, călătorii sunt întâmpinați de curteni obosiți și gravi; printre ei, câțiva ofițeri și mai multe doamne îmbrăcate în negru... Demnitarii se îndreaptă spre camera regelul decedat. „O ușă mare de lemn brun, sculptat, se deschide fără zgomot. O încăpere cu mobilă românească, neagră și cafenie. Apoi, o altă încăpere. Un pat simplu, de bronz... Un giulgiu alb... Risipă de crini albi, floarea iubită [a] augustei soții. Din trupul fără însuflețire, nu se ivește din horbota giulgiului decât capul. Masca pământie a morții n-a putut înlătura seninătatea dintotdeauna a frunții, seninătate atât de izbitoare, încât tot mai apar, de sub pleoapele căzute, lumina privirilor limpezi și blânde de altădată. Rar s-a văzut figură neînsuflețită, care totuși să păstreze mereu iluminarea vieții. La căpătâi, cu pălăria verde sub brațul stâng, cu dreapta încleștată pe mânerul sabiei, drept, nemișcat, tăiat din piatră, cu privirile hotărâte și aprinse de conștiința unei grave misiuni, un colonel din vânătorii de munte, veghează, ca o simplă santinelă, la căpătâiul fostului comandant. Două călugărițe îngenuncheate de-a dreapta și de-a stânga patului, cu frunțile lipite de marginile giulgiului, murmură rugăciuni. Făclii aprinse. Un curtean bătrân, cu bărbia înfiptă în piept, plânge liniștit. Arome de altar stăruiesc în spațiul încăperii”. Aceasta este descrierea primei nopți de doliu, pe care jurnaliștii de la „Universul” au smuls-o cuiva din restrânsul grup al lui Ionel Brătianu.

Câteva ore mai târziu, vestea morții suveranului s-a întins în toată țara. Nu a adus surpriza, numai tristețea. Se știa că primul rege al României Mari suferea de cancer în fază terminală, deși, oficial, informația nu apăruse nicăieri.

În timp ce țara afla trista veste, la Pelișor, în prezența prim-ministrului Brătianu, a ministrului Justiției, Stelian Popescu, și a doctorului Mamulea, s-a încheiat actul de deces. Apoi, către prânz, corpul regelui a fost coborât în holul central și depus pe un catafalc drapat în roșu (regina Maria ceruse să nu se folosească negru). Întreaga încăpere era împodobită cu flori, iar Ferdinand, îmbălsămat de doctorul Minovici și îmbrăcat în uniforma vânătorilor de munte, părea că și-a găsit, în sfârșit, liniștea pierdută după ce fiul său Carol a renunțat la tron.

Brătianu a grăbit lucrurile. La nici zece ore de la moartea regelui, un tren special părăsea Sinaia cu destinația București. În vagoane erau Majestatea Sa regele Mihai I (care nu împlinise încă șase ani), însoțit de principesa Elena, mama sa, și de principele Nicolae, unul dintre membrii regenței, instituția care exercita atribuțiile regelui în timpul minoratului acestuia. În sfârșit, în același tren au mai urcat I.I.C. Brătianu, ministrul Stelian Popescu și o parte a Casei Civile și Militare a regelui. Rostul acestei călătorii era depunerea jurământului – în aceeași după-amiază – a membrilor regenței în fața Parlamentului.

Sinaia a rămas în urmă, sub rafale de ploaie. Cu toate acestea, numărul oamenilor care urcau la Pelișor, ducând jerbe de flori, a crescut necontenit. De pe toată Valea Prahovei oameni înstăriți sau sărmani și-au făcut timp să-l vadă pe suveranul decedat, transformând castelul într-un adevărat loc de pelerinaj...

La București, camerele legiuitoare au fost convocate pentru ora 15:30. Deputații au sosit în ținuta de doliu: frac, mănuși negre, decorații. La ora 16:00, Regența a depus jurământul (ceilalți doi membri erau patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, fost președinte al Curții de Casație, funcție din care demisionase pentru a fi regent). Detalii de la acest eveniment pot fi găsite în presa acelor zile:

„Estrada Tronului este îmbrăcată în purpură. În dreapta, este așezată masa cu evanghelia și crucea și într-un sfeșnic ard șapte lumânări. I.P.S. Mitropolitul Pimen, în odăjdiile pentru marile ceremonii, așteaptă, împreună cu arhidiaconul Antonie și diaconul Evghenie, sosirea M.S. Regele Mihai I și a Regenților. Tribuna diplomatică este plină de toți membrii Corpului diplomatic și atașații militari ai tuturor țărilor, în frunte cu Nunțiul Papal, Monseniorul Dolci, a cărui rassă vișinie impresionează. În celelalte loji sunt reprezentanții autorităților civile și ziariștii, iar publicul ocupă tribunele publice. (...) La ora 4 fără 5 [minute] apare prin stânga, în incintă, d. prim-ministru Ion I.C. Brătianu. O clipă vorbește cu d. Iuliu Maniu și apoi se îndreaptă spre majoritate. La ora 4 fără 2 minute apar pe estradă și trec la tribună d-nii C. Nicolăescu, președintele Senatului, și N.N. Săveanu, președintele Camerei. La ora 4 apar pe estrada Tronului membrii guvernului și înconjoară tronul și, după câteva clipe, sosește M.S. Regele Mihai I, în costum alb și cu cravată neagră, condus de A.S.R. Principesa Mamă Elena, cernită, și apoi membrii Regenței, A.S.R. Principele Nicolae, în uniformă de marinar cernită, I.P.S. Patriarh Miron și d. G. Buzdugan, primul președinte al Casației. Se face o tăcere desăvârșită, emoționantă. Toate privirile sunt îndreptate spre noul rege”.

Mitropolitul Pimen a fost cel care a luat jurământul regenților, după următorul text: „Jur credință Majestății Sale, regele Mihai I. Jur a păzi Constituția și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului.” Afară artileria a început execuția celor 101 lovituri de tun...


„Un rege de cinci ani“ – notează pe prima pagină, alături de o ilustraţie reprezentativă, publicaţia „Le Petit Journal“: nepotul lui Ferdinand devine rege, iar Regenţa depune jurământul în faţa Parlamentului.

La ora 16:30, pe tot teritoriul României, militarii au depus și ei jurământul față de regele minor și față de regenți. Un posibil scenariu de a-l aduce în țară pe principele Carol și de a-l urca pe tron era, pentru moment, zădărnicit. Graba cu care formalitățile se succedau nu lăsa loc de discuții.

Ceva mai liniștit, Brătianu a început să se ocupe de aranjamentele înmormântării. Guvernul a trimis telegrame către toate prefecturile, dând instrucțiuni. Cum trupul defunctului Ferdinand urma să fie înmormântat alături de Carol I și Elisabeta, prefectul județului Argeș a primit următoarea telegramă: „Luați măsuri ca primăria orașului Curtea de Argeș să facă aceleași decorațiuni funebre ca cele de la înmormântarea regelui Carol în 1914. În vederea trecerii trenului mortuar, care va duce la Curtea de Argeș corpul M.S. Regelui, în ziua de sâmbătă, 23 iulie, s-au luat măsuri să se afle în toate gările autoritățile locale civile și militare, clerul și școalele cu drapelele cernite”. Pentru amenajarea mormântului, au plecat la mănăstire arhitectul Nicolae Ghica-Budești și profesorul Virgil Drăghiceanu.

Pe ultimul drum 

Când regina Maria a aflat că Ferdinand va fi înmormântat sâmbătă, 23 iulie, a protestat. Oamenii din Capitală aveau prea puțin timp să-și ia adio de la cel care le-a fost suveran timp de 13 ani... Diplomat, Brătianu a cedat și a amânat funeraliile cu o zi (ședința Consiliului de Miniștri unde s-a decis acest lucru a avut loc într-o cameră de la Pelișor).

Aducerea rămășițelor lui Ferdinand I la București a avut loc joi, 21 iulie. „Universul” a scris:

„Vagonul mortuar era în interior drapat în negru, având la mijloc un catafalc îmbrăcat în purpură, pe care era așezat sicriul din lemn de nuc galben. Deasupra acestuia, drapelul regal, sabia și pălăria de vânători de munte ale defunctului suveran. La căpătâi făceau de gardă ofițeri din corpul vânătorilor de munte și adjutanți regali, iar starețul mănăstirii din Sinaia, Dionisie, și doi preoți îmbrăcați în odăjdii, au citit rugăciuni pe tot parcursul. (...) Trenul mortuar a fost oprit în răstimpuri foarte scurte la Comarnic, Câmpina și Chitila, iar prin celelalte gări dintre Sinaia și Cotroceni a înaintat cu viteză redusă. Peroanele tuturor gărilor erau drapate cu negru și arborau drapele cernite. Pe tot drumul, bărbați și femei așteptau trecerea convoiului”.

La Ploiești s-a stat un pic mai mult, iar preoții locali au oficiat o slujbă.

„Iar din marginea Bucureștilor și până la halta Cotroceni, cu toată ploaia, lume peste lume, înghesuită în marginea liniei, cățărată pe vagoane și garduri, strivindu-se în dosul barierelor. Soldații și ofițerii răslețiți în drum, la ivirea trenului, se opreau scurt și dau salutul militar. În ploaie, pe un colnic, în marginea Cotrocenilor, câțiva ofițeri și soldați de artilerie în jurul unui tun rânduit în poziție de tragere, alcătuiau un crâmpei din acele zile grele ale frontului, care au fost gloria Voievodului dispărut. Era tunul care, de obicei vestește Capitalei o zi de sărbătoare și care, de astădată, vestea cernirea”.


Cortegiul funerar, în drum spre gară, pe străzile Sinaiei

Cum în hârtiile fostului suveran a fost găsită o însemnare prin care își afirma dorința de a fi înmormântat în haine de cavalerie, la Palatul Cotroceni a fost îmbrăcat în această uniformă. În următoarele două zile – vineri și sâmbătă – palatul a fost deschis oamenilor simpli. Coada care s-a creat avea câțiva kilometri, ajungând până pe Calea Victoriei. Poliția a apreciat că prin fața sicriului treceau cam 3-4 mii de persoane pe parcursul unei ore. În general, femeile purtau rochii negre, iar bărbații haine de culoare închisă (au fost și unii care, după ce au trecut prin încăperea mortuară, s-au așezat din nou la coadă).

Pe măsură ce timpul trecea, tensiunea a crescut. Trupele din București, scoase din cazărmi în număr tot mai mare, au întâmpinat tot mai multe dificultăți. Sâmbătă, înainte de prânz, lucrurile au scăpat de sub control: „La orele 11 dimineața mulțimea a atins asemenea proporții încât cordonul de la poarta palatului nu a mai putut rezista și a fost rupt. Mulțimea a năvălit în incintă. Dar aici, neclintirea santinelelor, prezența ofițerilor de serviciu în mare ținută și toată atmosfera de religiozitate și de cernită pompă au impresionat lumea cucerită de o fugară indisciplină, încât aceasta însăși s-a simțit rușinată, s-a adăugat soldaților meniți să mențină ordinea și apoi, pocăită, s-a încolonat așa cum cerea buna rânduială”.

Sâmbătă seara, la ora 23:00, sicriul a fost închis și plumbuit. În jurul sicriului se adunaseră coroane de flori de la toți liderii importanți ai lumii: împăratul Japoniei, regele Angliei, Italiei, președinții Statelor Unite și Franței. Presa nu menționează vreo coroană primită din partea Uniunii Sovietice; în schimb, foștii adversari din timpul războiului, generalul Hindenburg, acum președinte al Germaniei, și amiralul Horthy, regent al Ungariei, au trimis. Printre cele oferite de apropiați, se afla și o jerbă de crini albi din partea fostului principe Carol.

Plecarea la Curtea de Argeș a avut loc – așa cum era stabilit – duminică, 24 iulie. La ora 8 dimineața s-a oficiat serviciul religios. Garda de onoare a fost asigurată de regele sârbilor, croaților și slovenilor, Alexandru I (sosit în București în seara anterioară), Nicolae, principii de Hohenzollern și Hohenlohe. Ei au scos săbiile și s-au așezat în cele patru colțuri ale catafalcului. În față, generalii Prezan și Mărdărescu țineau pernele pe care se aflau coroana de oțel a regatului și bastonul de mareșal al regelui. Serviciul religios a fost oficiat de patriarhul Miron, ajutat de mitropoliții Pimen și Nicolae, arhiepiscopi și episcopi (în zilele anterioare, serviciile în rit ortodox alternaseră cu cele în rit catolic).

La ora 9:00, sicriul, înfășurat în tricolor cu stema regală, a fost scos în fața palatului și așezat pe un afet de tun de 120 mm, modificat la Arsenalul Armatei și tras de șase cai. 101 salve de tun și clopotele celor 300 de biserici anunțau plecarea convoiului. Cortegiul a fost uriaș. Era deschis de prefectul Poliției Capitalei, care mergea în fruntea unui escadron de cavalerie. Urmau preoții, invalizii de război, cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, văduvele de război, ofițerii de rezervă, veteranii de la 1877-78, apoi cei care purtau drapelele regimentelor, coroana și bastonul de mareșal. Apoi, sicriul, apropiații, demnitarii, și mulți, mulți dintre reprezentanții diferitelor instituții românești.

Cursul urmat a fost: Biserica Sf. Elefterie – Piața Mihail Kogălniceanu – Cercul Militar – Teatrul Național – Palatul Regal – Biserica Sfinții Voievozi – Gara de Nord. Din loc în loc, subunitățile armatei, cu militarii purtând însemne de doliu, dar ultimul onor, în timp ce, permanent, aviația militară survolează convoiul. „La Gara de Nord, trupele au format un careu, care este dublat de un careu mai mic, format de ofițerii din garnizoană. (...) Pe acoperișurile Gării de Nord și la ferestre, mulțimea forma un brâu mișcător. Pe treptele de intrare ale gării, drapelele tuturor regimentelor sunt strânse să dea ultimul salut. Fațada gării era complet drapată și ornată cu tricolor, un covor negru era întins de afară până la ieșirea pe peron. Salonul regal de recepție era, de asemenea, drapat în negru și împodobit în plante de seră”. Trenul regal, format din șapte vagoane, era tras la peronul nr.1. Vagonul mortuar era „transformat anume pentru acest scop, având la mijloc un catafalc acoperit cu catifea roșie. Pe din afară, vagonul era acoperit cu ghirlande verzi”.

După ultimele omagii, în salonul regal și pe peron, în muzica Regimentului 1 Grăniceri, trenul s-a pus în mișcare. Era ora 11:30. Pe drum, în gări, dar și în alte locuri, mulțimi de oameni; printre ei, preoți, militari și mulți copii.

Sosirea la Curtea de Argeș a fost anunțată cu lovituri de tun. Orașul, supraaglomerat, a fost cuprins de febră. Apoi, ca la un semn, liniște. Convoiul plecase spre mănăstire. „Inspectorul administrativ, însărcinat cu executarea măsurilor de ordine, trece într-un automobil. Ar vrea să mai dea indicații, dar tăcerea și înfiorarea mulțimii îl contagiază. (...) Trei automobile apar în lungul șoselei. Văluri cernite le căptușesc capotele. Luminile aprinse se cern prin crepuri negre. Șoferii au oprit duduitul motoarelor. Mașinile, tăcute, pătrund pe porțile mănăstirei, cotesc pe aleele din dreapta parcului și stopează la treptele palatului regal”. Din ele au coborât regina Maria, cele trei fiice și nora sa, alte câteva persoane mai apropiate.

La un moment dat, clopotele mănăstirii au anunțat apropierea convoiului. Începea ultimul act al funeraliilor. Ca și în cazul regelui Carol I, slujba s-a ținut în pragul bisericii, afară, sub baldachin. Un ultim omagiu, o ultimă rugăciune. Apoi, Maria și apropiații își iau rămas bun.

„După încheierea tristei ceremonii, în prezența domnilor I.I.C. Brătianu, prim-ministru, Stelian Popescu, ministru al justiției, C. Hiottu, ministru al Palatului, Al. Lapedatu, ministru al Cultelor, Alex. Popescu-Necșești, secretar general al ministerului justiției și P.S. Sale episcopul Nichita al Argeșului, cripta a fost boltită până la nivelul pământului și apoi pecetluită provizoriu cu o lespede de marmură. Mai târziu, se va așeza o lespede de marmură identică celor de pe mormintele regelui Carol și reginei Elisabeta”.

Doi dintre apropiații regelui Ferdinand I l-au urmat, în scurt timp, în mormânt. La 22 octombrie a murit Wilhelm, fratele său mai mare, cel care, în calitate de cap al ramurii catolice a familiei de Hohenzollern, îl declarase pe Ferdinand decedat, în 1916, la intrarea României în război (și care, în cele din urmă, îi făcuse o vizită la începutul anului 1927).

Al doilea a fost Ion I.C. Brătianu. El a decedat la 24 noiembrie 1927, în urma unei infecții diagnosticate tardiv. Această dispariție neașteptată i-a deschis drumul către tron principelui Carol, fiul cel mare al lui Ferdinand, care a devenit rege în iunie 1930.

Cum a rămas Ferdinand în istorie? 

Românii i-au spus „cel Loial”, pentru că în 1916 a ales să servească interesele poporului pe care îl conducea, în defavoarea originii sale germane și a familiei din care provenea. A intrat în război împotriva Puterilor Centrale și, la sfârșit, victoria Antantei (și contribuția armatei române la această victorie) a dus la realizarea României Mari. Acest fapt i-a adus un al doilea supranume: „Întregitorul”.

Ca fire, Ferdinand I a fost perceput drept o persoană excesiv de timidă. Cei care îl cunoșteau mai bine știau că era un om cald, un adept al prieteniilor sincere, dar și un om capabil să dea dovadă de energie atunci când era vorba de idealuri inalte.

Există mai multe relatări care demonstrează că în cel mai greu moment al statului român, la sfârșitul anului 1916, Ferdinand I și-a păstrat calmul și sângele rece. Unul dintre francezii care îi erau atunci în preajmă, diplomatul și dramaturgul (viitor membru al Academiei Franceze) Robert de Flers, și-a amintit:

„Îl revăd pe Rege coborând din automobilul său, în fața primăriei din Buzău, și îndreptându-se către unul dintre ofițerii noștri. 
Colonele, ai văzut pe generalul Berthelot? 
Da, Sire! 
Îi veți spune că încrederea mea rămâne întreagă și că nu regret nimic!”

(Robert de Flers s-a stins la 30 iulie 1927, la numai zece zile după Ferdinand I, după ce a publicat un lung și emoționant necrolog despre cel dintâi rege al României Mari).

Un portret cald i-a făcut și Ion I.C. Brătianu. Chiar când îl conducea pe ultimul drum, prim-ministrul i-a spus generalului Jitianu, care mergea alături: „De când am cunoscut pe regele Ferdinand, atât ca prinț moștenitor, cât mai ales de când s-a suit pe tron, am fost aproape încontinuu sfetnicul său cel mai apropiat. Adeseori am avut cu el discuții, nu pot zice violente, dar... animate. Nu pot zice, iar, că am fost totdeauna de acord, dar un lucru m-a frapat mai mult ca toate – niciodată nu ne-am despărțit supărați unul pe altul. Întotdeauna, la plecare, fața i se înviora și, cu surâsul său obișnuit, îmi strângea mâna, despărțindu-ne în cea mai caldă intimitate”.

Articol publicat în numărul din luna iulie al revistei Historia. Mai multe articole și fotografii, în ediția tipărită a revistei Historia, disponibilă la toate chioșcurile. 


Foto sus: Unul dintre ultimele portrete ale celui care a fost primul rege al României Mari

Bibliografie selectivă: 

„Adevărul” (iulie 1927) 
„Universul” (iulie 1927)
Budișteanu, G.N. (coord.), Mărturii contimporane. Regele Ferdinand I, 1933
Ileana, Principesă de România, Arhiducesă de Austria, Trăiesc din nou, București, Humanitas
Prințul Nicolae de Hohenzollern, În umbra Coroanei României, Iași, Editura Moldova, 1991
Regina Maria a României, Însemnări zilnice, Vol.VIII-IX, Editura Polirom, 2012-2013
""