Regele Carol I, reîntemeietorul catedralei de la Curtea de Argeș

Autor 3242 vizualizări


Poate cel mai puțin cunoscut aspect din domnia altfel atent studiată de istorici a regelui Carol I este rolul acestuia în protejarea și promovarea unui patrimoniu arhitectural românesc. Încă de la venirea în principate, în 1866, domnitorul Carol I a avut o dorință obişnuită poate pentru noi astăzi, dar pe care puțini dintre intelectualii români de atunci o aveau: să-și viziteze şi să-și cunoască locul care-i devenea patrie.

Se știe că în mediul german excursiile în natură și turismul în zone pitorești erau deja la modă, iar Carol era și el un pasionat al acestora. Astfel, încă din primul an de domnie a început să călătorească pe tărâm autohton, iar în 1867 făcea deja prima excursie oficială la cele mai spectaculoase locuri și la cele mai frumoase monumente ale Vechiului Regat.  


Cu ocazia excursiei din 1867 i-a și comandat fotografului care l-a însoțit, Carol Pop de Szathmari, un album cu imagini din țară. În acesta se observă predominanța monumentelor istorice (printre altele, Turnul Colței, Turnul Chindiei, Mitropolia și Curtea Domnească din Târgoviște, Biserica Antim), pe lângă câteva peisaje naturale. O cronică a vremurilor remarca: „Acest frumos album, făcut de C. Szathmari după îndemnul iubitorului de arte Domn, ce Dumnezeu ni l-a dat, ne dă speranța că va ajunge nu târziu și în cele mai modeste locuințe (...) spre a deștepta gustul pentru frumos al poporului”. Așadar, excursia lui Carol era văzută nu doar în scop personal, de cunoaştere, ci avea și scopul mai important de a atrage atenția tuturor asupra patrimoniului cultural al locurilor.

Conștientizarea valorii monumentelor istorice s-a făcut treptat – și, după cum am văzut în primul episod al acestui serial, atenția s-a concentrat inițial aproape exclusiv pe mănăstirea Curtea de Argeș, care făcuse deja obiectul unei monografii celebre şi fusese prezentată la Expoziția Universală de la Paris din 1867. Mănăstirea a ocupat un loc central și în interesele noului domn. A fost primul monument văzut de Carol I prin mijlocirea unui album numai cu mănăstirea, special conceput pentru el de către același Szathmari în 1866. Iar în 1867, Carol a vizitat locul – şi vizita a declanşat, se pare, îndelungatul proces de restaurare a mănăstirii: domnitorul a văzut monumentul într-o stare de avansată degradare, chiar imediat după unul dintre incendiile ce s-au petrecut la mănăstire în anii 1866-1867. A insistat imediat pentru restaurarea acestuia, iar lucrările au fost preluate în același an de fostul arhitect-șef al Bucureștiului, Gaetano Burelly.

Lungul proces de restaurare 

Lucrările de restaurare, deși începute după vizita lui Carol, au tergiversat însă mult. În următorii ani nu s-a progresat cu mare lucru – dar putem spune că tot răul a fost spre bine, de vreme ce, în 1874, Guvernul a decis să-l cheme pentru a restaura Curtea de Argeș pe cel mai faimos restaurator al Europei secolului al XIX-lea, francezul Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc.

Fiind spre finalul carierei și peste măsură de ocupat, acesta a refuzat lucrarea, dar l-a recomandat pe unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi: tânărul arhitect André Lecomte du Noüy. Viollet-le-Duc nu a ajuns, aşadar, în principate, dar faptul că Guvernul a decis să-l cheme pentru a restaura monumentul de la Curtea de Argeș pe cel mai faimos arhitect al Europei semnifică încrederea uriașă pe care noul stat o avea în propriul patrimoniu arhitectural și dorința de a-l promova într-un mod modern, european.

André Lecomte du Noüy s-a pus repede pe treabă și, în 1879, întreg exteriorul bisericii era consolidat și restaurat din temelii. Arhitectul a decis înlocuirea întregii pietrării sparte, refacerea unora dintre ornamente, precum păsările de deasupra ferestrelor, reedificarea gardului împrejmuitor, adăugarea unor elemente de protecție precum olane de scurgere a apei și reconstruirea fântânii din fața mănăstirii. Pentru a evidenția monumentul, a demolat și întreg ansamblul mănăstiresc, format, cu excepția capelei, din clădiri în general noi, modeste ca dimensiuni. În locul acestuia a creat, cu ajutorul unor peisagiști francezi, parcul ce se vede și astăzi în jurul bisericii.


Activitatea lui Lecomte du Noüy, deși ulterior criticată de contemporani, este relevantă pentru dorința tânărului stat independent România de a promova și de a se mândri cu un monument pe care toată lumea îl considera atunci drept singurul de valoare europeană. Francezul nu a ținut cont în mod special de contextul istoric al bisericii, ca parte a unei mănăstiri ortodoxe, ci l-a expus aproape ca pe o piesă de muzeu, într-un nouă amenajare peisagistică. Asemenea restaurări se făceau peste tot în Europa, într-o vreme în care monumentele istorice erau din ce în ce mai mult văzute ca monumente caracteristice pentru un anumit popor, ce trebuiau deci prezentate întregii națiuni într-un mod modern și atractiv. Domnitorul și elita țării au fost pe deplin mulțumiți de cum arăta biserica restaurată și majoritatea vedeau în asta un succes al lui Carol I. Dovadă e și discursul laudativ al lui Alexandru Odobescu; în 1879, acesta vedea în biserica proaspăt restaurată un simbol al măreției regale:

„Măria Ta, te-a ajutat în aceasta soarta și buna chibzuință! Hotărând a face ca în țara Măriei Tale să se înțepenească și să se despăinjineze zidurile, vai! de mult timp dăulate și sortite ale bisericei de la Argeș, Măria Ta ai nimerit să dibuiești un geniu ocrotitor, și ai sprijinit cu mare bunătate pe un artist de talent. Neagoe Voevod Basarabul a hotărât prin darul lui Dumnezeu să zidească o biserică nouă, să o înalțe, să o întărească și să-i dăruiască tot felul de avuții și de odoare. Tot astfel ai făcut acum și Măria Ta!” 

Discursul lui Odobescu stabilea în doar câteva propoziții dublul rol jucat de Carol I: cel de ctitor al nou-restauratului lăcaș, văzut aproape ca o nouă construcție de către Odobescu, care-i atribuia domnitorului și un rol de patron al artelor în propriul regat, şi rolul de continuator istoric al lui Neagoe Basarab. Deși străin, Carol apărea chiar mai mult decât un român – era cel care ducea mai departe gloria vechilor domnitori. 

Sigur, trebuie avute mereu în vedere diferențele, uneori mari, între imaginea regală oficială și credințele, discuțiile sau direcțiile luate de elita țării în mod mai puțin oficial. Odobescu, de exemplu, în discuțiile private sau în diverse dezbateri în presă, își atribuia lui însuși meritele aducerii lui Lecomte du Noüy în țară și a debutului activității de protecție și restaurare a monumentelor istorice. Atitudinea lui ne spune cum, de multe ori, Carol I putea fi împins în față în scopuri de imagine – iar Odobescu, se ştie, era cunoscut ca un mare apologet al regalității.

Mobilier nou, picturi noi, în stilul neo-bizantin popular în perioadă 

În cazul restaurării Curții de Argeș, Carol I probabil că nu a avut rolul de a-l aduce în țară pe arhitectul francez, dar a fost cu siguranță un protector și susținător al acestuia. Toată lucrarea a avut suportul necondiționat al domnitorului, care l-a primit pe Lecomte du Noüy cu brațele deschise și, de nenumărate ori, la reședințele sale din București sau Sinaia. Se pare că arhitectul francez devenise un obișnuit al castelului Peleș, căci, conform propriilor mărturisiri, petrecea cel puțin 2-3 săptămâni în fiecare vară acolo, de obicei în compania lui Carol. Regele însuși amintește în jurnalul său despre serile de biliard în compania lui Lecomte du Noüy, dar și alături de cei mai importanți oameni de stat ai vremii. Şi ne putem uita numai la acțiunile oficiale ale regelui pentru a vedea prețuirea de care se bucura Lecomte du Noüy: francezul a fost decorat cu ordinul regal Coroana României în 1886, iar în 1887 a devenit membru corespondent al Academiei Române.

Încurajat de rege, arhitectul avea să-și continue activitatea în România. Imediat după terminarea exteriorului, avea să restaureze și interiorul mănăstirii, ocazie cu care a înlocuit vechile fresce, a adus mobilier nou, iconostas, strane și a înlocuit pardoseala. La loc de onoare, pe peretele vestic au fost reprezentați Regele Carol și Regina Elisabeta, noii ctitori, alături de primii fondatori ai monumentului, Neagoe Basarab și soția acestuia Despina.


Cele mai importante dintre vechile fresce s-au îndepărtat cu grijă și au fost expuse la Muzeul Național de Artă, unde se găsesc și astăzi. Noul mobilier și noile picturi au fost lucrate de artiști francezi, care au transformat biserica într-un monument ce corespundea gustului european al momentului. A fost expresia dorinței regelui și a intelectualilor vremii de a face din Curtea de Argeș nu numai un monument-simbol al națiunii române, dar și un monument impresionant pentru întreaga Europă. Din acest punct de vedere, mijlocirea unor artiști francezi care au reinterpretat pictura tradițională și mobilierul bisericesc ortodox a părut o alegere fericită. În plus, Lecomte du Noüy și echipa de artiști au creat pentru prima oară în România un stil neo-bizantin care încerca să mulțumească și gustul european, dar și nevoia de identitate în arhitectură a românilor. Altfel spus, mobilierul și frescele neo-bizantine erau vizual foarte asemănătoare cu alte picturi și lucrări de artă decorative din Europa dar totodată ilustrau apartenența românilor la cultura bizantină. Suntem, la 1880, încă în stadiul în care românii nu dezvoltaseră un limbaj artistic propriu, național. Iar soluția găsită era un stil neo-bizantin obișnuit și popular în Europa, dar care, deși nu unic, spunea despre arta românească că este bizantină.

„Să fiu îngropat lângă biserica Curţii de Argeș, reclădită de mine…” 

Lui Lecomte du Noüy i s-au mai dat însă și alte comenzi importante. Începând cu 1881 a restaurat și alte monumente considerate în mod special semnificative pentru România: Mănăstirea „Trei Ierarhi” și biserica „Sfântul Nicolae” din Iași, biserica metropolitană din Târgoviște și „Sfântul Dumitru” din Craiova. În 1886, după planurile arhitectului, începe şi construcția palatului episcopal de la Curtea de Argeș, la chiar câteva zeci de metri la est de actuala biserică, clădire care avea și rol de reședință a regelui.


Se pare că, mai târziu, regele a luat și hotărârea ca biserica să-i devină mormânt și să fie îngropat alături de vechii domni Basarabi, cei strâns asociați cu prima întemeiere a Țării Românești. Regele avea însă planuri și mai mari pentru mausoleul regal, pe care îl vedea în Capitală, pe un deal și cu un nou bulevard special construit pentru acesta. În testamentul oficial, menționează:

„Să fiu îngropat lângă biserica Curţii de Argeș, reclădită de mine, și care poate deveni mormântul dinastiei române; însă, când capitala Regatului va cere ca cenușile mele să rămână în mijlocul iubiţilor mei bucureșteni, atunci înmormântarea la Curtea de Argeș va fi provizorie, până ce se va clădi un mausoleu pe o înălţime împrejurul orașului, unde se poate deschide un bulevard (mă gândesc la înălţimea înainte de biserica Cărămidari, unde se găsește astăzi un pavilion al Institutului Geografic Militar).” 

12 octombrie 1886: sărbătoarea resfinţirii monumentului 

Poate cel mai important moment când regele a fost văzut ca protector al monumentul de la Curtea de Argeș a fost cu ocazia resfințirii bisericii, la 12 octombrie 1886. Sărbătoarea poate fi comparată în importanță cu cea a sfințirii din 1517. Atunci au fost prezenți cei mai importanți prelați ai lumii ortodoxe pentru a consolida imaginea domnitorului Neagoe Basarab și a Valahiei. Acum, noul domnitor, regele Carol, era în centrul sărbătorii, fiind celebrat ca patron al monumentelor române. Festivitatea a fost amplu prezentată în presa vremii, în albumul oficial al bisericii Curtea de Argeș şi se pare că a produs o impresie puternică în rândul populației locale. În Curtea de Argeș se aștepta de multă vreme sosirea regelui – Carol I mai fusese în oraș, dar numai în calitate de prinț, înainte de 1881.


Prima oară s-au auzit în oraș salvele de tun. Apoi, mulțimea s-a adunat la noua gară din Curtea de Argeş în așteptarea trenului regal. Majoritatea purtau costume populare, elevii îl așteptau pe rege cu flori, iar notabilităţile locului aveau cu ele tradiționalii colaci și alte cadouri. Au sosit apoi trăsurile festive și compania de militari cu tunuri, pentru defilarea oficială. Regele a fost primit în urale generale, iar sute dintre cei prezenți l-au urmat pe suveran la reşedinţa acestuia din Curtea de Argeș, unde au stat până târziu în noapte.

Puțini își imaginau însă amploarea festivităților de a doua zi. Aproape toți cei câteva mii de locuitori ai orașului plănuiau să ajungă la biserică pentru resfințire, însă nimeni nu se aștepta la numărul vizitatorilor care au ajuns în oraș special pentru sărbătoare să fie de aproximativ 20.000, de vreo şapte ori mai mult ca populația orașului. Presa vremii vorbea chiar de un total de 25.000 de oameni. Așadar, se pare că întreg spațiu din jurul bisericii, proaspăt eliberat de vechile construcții mănăstirești cu ocazia restaurării, era arhiplin în ziua de duminică, 12 octombrie 1886.

Pe lângă slujba religioasă, personalitățile prezente au ținut discursuri glorificând regele și monumentul proaspăt restaurat. Bineînțeles, momentul culminant a fost discursul lui Carol I. Îndelung reprodus în presă, el a definit pentru prima dată oficial însemnătatea monumentelor istorice pentru națiune:

„Popoarele care îngrijesc monumentele lor se ridică pe ele însele, căci pretutindeni monumentele sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele venerate pentru generațiile viitoare. O națiune care respectă monumentele străbunilor și în special acelea ale credinței și cucerniciei creștinești are un viitor sigur și măreț.” 

Simbolistica teologică a Curții de Argeș 

Am amintit de mai multe ori pe parcursul serialului nostru că monumentul de la Curtea de Argeș a fost văzut ca un simbol al arhitecturii, al culturii și, în final, al națiunii române. Nu trebuie să uităm însă că biserica episcopală din Curtea de Argeș a fost și este un edificiu funcțional al Bisericii Ortodoxe Române, iar Carol I a ținut să menționeze acest aspect în discursul de la resfințire. Regele era, deci, şi el conştient de simbolistica specială pe care o purta această biserică anume din punct de vedere religios.  

Încă de la cea mai veche sursă istorică despre mănăstire se vorbea despre strânsa relație a bisericii cu simbolistica creștin-ortodoxă. Gavriil Protul, cronicarul contemporan cu Neagoe Basarab, nota că oricine intră în biserică trebuie să urce mai întâi 12 trepte, care îi simbolizează pe cei 12 fii ai lui Israel, cei de la care s-a născut poporul evreu. Apoi, în biserică, același cronicar ne vorbește și despre un simbol fundamental din Noul Testament: coloanele din pronaos sunt tot în număr de 12 și îi închipuie pe cei 12 apostoli ai lui Iisus.  


Curtea de Argeș conține și un element unic de scenografie religioasă, dar și domnească, despre care nu se știe încă totul. Gavril Protul face, astfel, referire la 8 icoane mari, cu două fețe, care erau așezate în pronaos. Câteva dintre acestea se mai păstrează și astăzi, deși sunt aproape necunoscute marelui public, și înfățișează pe o față sfinți călugări, iar pe alta sfinți militari. Ce rol să fi avut aceste icoane, atât de speciale pentru lumea ortodoxă?

Ştim deja, pronaosul lărgit de la Curtea de Argeș are 12 coloane în centru, așezate în pătrat, la distanțe egale, care formează un spațiu central și un spațiu lateral, al mormintelor. Icoanele cu două fețe au exact lățimea distanței dintre două coloane, așadar erau cu siguranță așezate între acestea. Gavriil Protul ne mai spune că sub aceste icoane erau mari strane, iar deasupra lor se aflau arce decorative. Aproape sigur, așa cum a remarcat și istoricul Emil Lăzărescu, icoanele cu două fețe au fost special concepute pentru a reprezenta, cu fața dinspre spațiul central al pronaosului, domnia de succes a lui Neagoe Basarab, prin sfinții militari, iar prin fața dinspre spațiile laterale, funcția funerară a pronaosului, prin sfinții cuvioși călugări.

Pronaosul de la Curtea de Argeș pe vremea lui Neagoe Basarab era, aşadar, un loc cu adevărat unic. Simboliza măreția domniei prințului şi totodată capela lui funerară. Un spațiu al unei scenografii cu siguranță impresionante pentru perioadă. Ne putem doar imagina cum domnitorul și Curtea lui stăteau în acele strane, dintre coloanele pronaosului, având marile icoane deasupra lor, iar soborul de preoți oficia în altar, naos și pronaos fastuoasa slujbă religioasă.

Printre bogăția de decorații, detalii arhitecturale și ceremonial religios, cronicile timpului menționează în mod special marea icoană a Sfântului Nifon. Descrierea lui Gavriil Protul este cel puțin impresionantă: „și erau acele icoane toate ferecate cu argint curat și poleite cu aur, între care era și chipul sfântului Nifon ferecat tot cu aur, și cu pietre scumpe înfrumusețat, atâta de minunat, cât nu poate mintea omului să închipuiască și să spună”.

Sfântul Nifon de la Curtea de Argeș 

Sfântul Nifon nu este unul oarecare pentru Biserica Română, și cu atât mai puțin pentru catedrala de la Curtea de Argeș. Ne-am referit în primul episod al acestui serial la marea sărbătoare a sfințirii bisericii de la 15 august 1517 – însă a doua zi, pe 16 august, sărbătoarea a continuat, căci atunci s-a oficiat prima canonizare de pe teritoriul României, cea a sfântului Nifon de la Curtea de Argeș.

Sărbătorim, așadar, anul acesta și 500 de ani de la canonizarea Sfântului Ierarh Nifon, Patriarh al Constantinopolului și Mitropolit al Munteniei. Astăzi moaștele lui se află nu numai la Curtea de Argeș, dar și la Catedrala Mitropolitană din Craiova, la cea din Târgoviște și la mănăstirea Mihai-Vodă din București. Nifon este printre cei mai importanți sfinți din țara noastră și un personaj istoric real, care a avut legături strânse cu doi dintre domnii Țării Românești, Radu cel Mare şi Neagoe Basarab, ultimul fiind și cel care i-a adus moaștele la Curtea de Argeș.

Viața sfântului este povestită în cronica de curte comandată de Neagoe Basarab unui călugăr de la muntele Athos, Gavriil Protul. Intitulată Viața Sfântului Nifon, patriarhul Țarigradului, cronica conține și istoria domniei a patru domnitori: Radu cel Mare (1495-1508), Mihnea cel Rau (1508-1510), Vlad cel Tânăr sau Vlăduț (1510-1512) si Neagoe Basarab (1512-1521). De aceea, pe lângă o operă hagiografică, este și un document de o însemnătate uriașă pentru istoria României.


Sfântul Nifon a fost o vreme cea mai importantă personalitate din lumea ortodoxă ca Patriarh al Constantinopolului între 1486-1488 și încă o scurtă perioadă între 1497-1498; a fost în cele din urmă îndepărtat și mazilit de sultan. Voievodul Munteniei, Radu, având probabil mare nevoie de un lider al bisericii în Valahia, l-a invitat pe acesta la scurtă vreme să devină mitropolitul Munteniei. Nifon a acceptat, însă nu a rămas nici în acest scaun pentru multă vreme. Se pare că Radu Vodă ar fi insistat pentru o căsătorie între un boier și sora lui Nifon, însă acesta s-a împotrivit și a fost astfel alungat şi din Țara Românească. În aceste împrejurări, se pare că Neagoe l-a găzduit și i-a înlesnit plecarea la muntele Athos, unde a și murit.

Pe la 1515, după ce Neagoe a ajuns domnitor al Țării Românești, a adus corpul lui Nifon pentru o slujbă la mormântul fostului domnitor Radu Vodă, la mănăstirea Dealul, principala ctitorie a lui Radu. Aici, conform istoriei, s-a săvârșit prima minune a viitorului sfânt pe teritoriul României. La finalul slujbei de iertare a fostului domnitor s-au deschis cele două morminte, iar din cel a lui Nifon a ieșit o apă care a curățat şi a făcut ca nou corpul lui Radu Vodă – o puternică reprezentare vizuală ce simbolizează iertarea păcatelor fostului voievod. Impresionat, Neagoe a cerut şi a reușit să obțină de la călugării de pe muntele Athos capul și mâna dreapta a lui Nifon, în chip de moaște. La scurt timp, Neagoe a săvârșit la Curtea de Argeș actul de o mare importanță pentru biserica ortodoxă română de astăzi: prima canonizare pe teritoriul românesc, a sfântului Nifon, fostul Patriarh al Constantinopolului.

Curtea de Argeș se dovedește, iată, nu numai un monument extraordinar de arhitectură și un spațiu al unor legende fundamentale pentru România, dar și un monument-simbol pentru Regalitatea și Biserica Română. Sigur, a utiliza un monument al trecutului pentru gloria prezentului nu este un fenomen nou în istorie. Dar ce este cu adevărat nou la Curtea de Argeș este accentul deosebit pus pe un singur monument, în diferite ocazii și de diverse instituții sau personaje care au creat statul național România.