Regatul Ierusalimului - de la cer la pământ, de la pioşenie la barbarism fără margini

Autor 19086 vizualizări


Una dintre cele mai interesante secvenţe ale istorie medievale este Regatul Ierusalimului. Constuit după cuceririle cruciadei I, acestea a fost locul care a înfierbântat imaginaţia multora:cavaleri şi clerici din Occident, dar şi trupurile acelora care au îmbrăcat armura şi haina de cruciat. Acest oraş sfânt şi regatul construit în jurul său, s-ar fi dorit a fi un loc în care oamenii vin mai aproape de Dumnezeu, în care pelerinii calcă pe urmele lui Iisus Hristos şi se sfinţesc, însă realitatea a arătat total diferit:un loc plin de ură, de măceluri, de interese meschine şi epurări religioase.

În urma Primei Cruciade, inițiată de Conciliul de la Clermont din 1095 şi de Papa Urban al II-lea, Ierusalimul a fost cucerit într-o baie de sânge musulman, în 1099, de forţele conduse de Godfrey de Bouillon, duce de Lotharingia Inferioară, unul dintre cei mai importanți lideri ai cruciadei, care a fost ales primul rege creștin noului regat. El a refuzat să accepte titlul, considerând că niciun om nu ar trebui încoronat în locul în care Isus Hristos a purtat coroana cu spini. În loc de titlul regal, el și-a luat titlul de Advocatus Sancti Sepulchri ("Apărător al Sfântului Mormânt"). Existența regatului a fost asigurată de victoria cruciaților din același an în bătălia de la Ascal împotriva Egiptului Fatimid.

Acest regat avea legături strânse cu monarhiile Europei Occidentale, dar avea o întindere relativ mică, iar sprijinul militar și financiar de care se bucura în Europa era redus. Regatul Ierusalimului a avut legături mai strânse cu Regatul Armean al Ciliciei și cu Imperiul Bizantin, acesta din urmă având o puternică influență orientalizatoare asupra cruciaților occidentali. În timpurile de maximă putere și întindere, regatul acoperea aproximativ teritoriul Israelului și Palestinei din timpurile moderne. La început, lumea musulmană nu a fost foarte preocupată de existența micului regat, dar, cu trecerea anilor, ideea jihadului – războiul sfânt a devenit tot mai prezentă, iar vecinii musulmani, din ce în ce mai strâns uniți, au început să cucerească teritorii ale Regatului Ierusalimului. În 1187, chiar capitala regatului, orașul Ierusalim a fost cucerit de Saladin, iar, în secolul al XIII-lea, regatul a fost redus la o fâșie îngustă de pământ de-a lungul țărmului mediteranean, pe cuprinsul căreia mai existau numai câteva orașe întărite. Regatul a fost distrus în cele din urmă de mameluci în 1291, creștinii piezând controlul asupra ultimului oraș în zonă, Acra.

Primul rege al Ierusalimului

Totuşi să nu anticipăm! S-au propus mai multe tipuri de conducere a regatului Ierusalimului, dar în cele din urmă cavalerii au făcut ce au ştiut mai bine:un regat secular, unde clerul catolic avea satisfacția înlocuirii autorităților ortodoxe bizantine și ortodoxe siriene cu Patriarhatul Latin al Ierusalimului. Godfrey a murit în anul 1100, iar fratele și succesorul său, Baldwin I, s-a dovedit un sprijinitor hotărât al monarhiei seculare de tip vest-european, încoronându-se rege al Ierusalimului. Ceremonia a avut loc totuși în Betleem şi nu în Ierusalim.

Baldwin a reușit să extindă fruntariile regatului, cucerind orașele Acra (1104), Beirut (1110) și Sidon (1111), în același timp extinzându-și suzeranitatea și asupra altor state cruciate din nord:Comitatul de Edessa (al cărui fondator fusese de altfel), Principatul Antiohiei și, după cucerirea orașului Tripoli în 1109, și asupra Comitatului Tripoli. Baldwin a reușit să respingă în 1113 invaziile musulmane în bătăliile de la Ramala, Damasc și Mosul. În timpul domniei sale s-a mărit numărul de creștini catolici din regiune, odată ce mica cruciadă din 1101 a adus noi întăriri în regat. Statele oraș italiene (Veneția, Pisa și Genova) au început să joace un rol din ce în ce mai mare în viața regatului. Flotele sus-numitelor orașe au sprijinit armata terestră în lupta pentru cucerirea orașelor-port, primind în schimb stăpânirea asupra unor cartiere comerciale autonome, care la rândul lor au dus la creșterea numărului de locuitori creștini ai zonelor respective. Regele Baldwin a repopulat Ierusalimul cu franci sau alți creștini după expediția din 1115 din Transiorania. Regatul Ierusalimului nu a reușit niciodată să depășească handicapul izolării față de Europa, nici nu a reușit să-și extindă granițele suficient de mult spre răsărit pentru a asigura un front ușor de apărat. Pentru aproape întreaga sa istorie, regatul a fost doar o fâșie îngustă de pământ între Marea Mediterană și Iordan.

Baldwin I a murit fără urmași în anul 1118 și a fost urmat pe tron de vărul său, Baldwin Le Bourg, încoronat ca Baldwin al II-lea. A fost un conducător destoinic care a reușit să apere statul împotriva egiptenilor și turcilor selgiucizi. În timpul domniei sale au fost înființate primele ordine militare, iar granițele regatului au continuat să fie să fie extinse, odată cu cucerirea orașului Tir (1124). Influența Ierusalimului a continuat să se extindă asupra Edessei și Antiohiei, unde Baldwin al II-lea a funcționat ca regent atunci când liderii locali au fost uciși în lupte.Fiicele lui Baldwin au fost căsătorite în familiile nobile ale contelui de Tripoli și a prințului de Antiohia, în vreme ce fiica sa cea mai mare, Melisanda, a fost fost desemnată moștenitoarea tronului și a devenit regina Ierusalimului după moartea tatălui ei în 1131.

Regatul Ierusalimului era o construcţie nefirească în zonă. Obiceiurile latine şi realităţile Orientului Apropiat erau complet diferite. Aspectul de multi-etnic şi multi-religios părea anormal şi nu de puţine ori, aşa cum se petrecea prin Occident aveau loc acţiuni împotriva creştinilor eretici, a musulmanilor sau a evreilor. În acelaşi timp se observă şi închegarea unor relaţii de coabitare şi convieţuire. În fond latinii erau doar o minoritate colonială care conduceau populația băștinașă formată din musulmani, ortodocși greci și sirieni. Ierusalimul a început să fie cunoscut ca "Outremer (teritorile de peste mări)", iar o nouă generație de latini născuți pe aceste pămanturi a început să se considere băștinașă, nu formată din emigranți. Deși acești oameni nu au renunțat niciodată la identitatea lor de vest-europeni sau de franci, hainele, hrana și mercantilismul lor îi integra mai degrabă în societățile răsăritene, în mod particular în cea bizantină.

Cei mai mulți dintre ei au învățat limbile greacă, arabă sau alte limbi vorbite în regiune și s-au căsătorit cu membri ai comunităților creștine locale (grecești, siriene sau armene) și uneori cu membri ai comunității musulmanilor creștinați. Cu toate acestea, principatele france au rămas colonii occidentale distincte în mijlocul teritoriilor musulmane. Despre acest fapt, cronicarul Fulcher din Chartres scria:„noi, care eram occidentali, fusesem transformați în orientali”.Regatul avea la bază relațiile feudale caracteristice Europei Occidentale, dar adaptate realităților locale. Regatul avea o întindere relativ mică, cu terenuri cultivabile destul de reduse ca întindere. Încă din vremurile antice, regiunea avusese o economie urbană, spre deosebire de Europa medievală. De fapt, deși nobilimea stăpânea moșii, ei preferau să trăiască în Ierusalim sau în alte orașe, mai aproape de Curtea regală. La fel ca și în Europa, nobilii aveau vasali, fiind la rândul lor vasalii regelui.

Grecii, sirienii și evreii au continuat să trăiască așa cum o făcuseră și până atunci, fiind supuși ai lorzilor feudali și a curților acestora, foștii stăpâni feudali musulmani fiind pur și simplu înlocuiți de noii stăpâni feudali cruciați. Musulmanii deveniseră membrii societății la cel mai de jos nivel. Pe proprietățile cruciaților, comunitățile musulmane și siriene se bucurau de un anumit grad de autonomie, aflâdu-se sub conducerea liderilor coreligionari, ra'is. În orașe, musulmanii și ortodocșii erau liberi, deși niciunui musulman nu i se permitea să trăiască efectiv în localitățile urbane. Musulmanii erau cetățeni de mâna a doua și nu jucau un rol activ în politică sau justiție și nu erau obligați să presteze servicii militare.

În regat a existat tot timpul un număr de sclavi musulmani. În schimb, legea nu permitea ca să fie vânduți ca sclavi vreun creștin, indiferent dacă era catolic sau ortodox, dar prizonierii de război căzuți în mâinile musulmanilor erau vânduți ca robi. Singura posibilitate de dezrobire a musulmanilor era convertirea la creștinismul catolic.Au existat mai multe încercări de atragere a coloniștilor din Europa. Popularea regiunii cu creștini europeni ar fi eliberat regatul de dependența economică față de arabii, sirienii și grecii în care stăpânii nu aveau încredere, dar emigrarea și colonizarea la scară largă nu făceau parte dintre deprinderile Europei medievale. Deși a existat un flux de țărani franci spre zonele rurale ale regatului, numărul acestor coloniști a fost relativ redus. Toate acestea au dus la situația în care un mic număr de occidentali guvernau o populație formată în principal din arabi, sirieni și greci, pe care stăpânii nu se puteau baza mult nici ca forță de muncă, nici ca supuși de încredere ai regatului.

Prezența a numeroase orașe în zonă, combinată cu prezența masivă a negustorilor italieni, a dus la apariția unei economii mai degrabă comerciale decât agricole. Palestina fusese tot timpul o importantă intersecție a drumurilor comerciale. În anii de existența a regatului, acest comerț a cuprins și Europa. Mărfurile europene au ajuns în Orientul Mijlociu și în Asia, în paralel fiind transportate în Europa mărfuri asiatice. Ierusalimul era un centru al comerțului cu mătase, bumbac și mirodenii. În această perioadă au apărut pentru prima oară în Europa unele mărfuri precum portocalele sau zahărul. În zonele rurale se cultivau grâul, orzul și legumele, existând plantații de măslini, curmali și viță de vie. Negustorii italieni făceau profituri enorme din comerțul trans-mediteranian. Regatul Ierusalimului făcea de asemenea un lucru întâlnit în această zonă de mii de ani:vămuia caravanele, întrucât aceasta era o rută importantă între Asia, Europa şi Africa. Monetarismul economiei Ierusalimului a adus rezolvarea problemei efectivelor scăzute ale armatei prin angajarea de mercenari, o practică neobișnuită pentru Europa medievală. Mecenarii puteau fi atât europeni, iar, de cele mai multe ori, soldați musulmani, precum vestiții turcopoli.

Apogeul Regatului Ierusalimului şi Cruciada a II

Am văzut că urmaşii lui Godfrey au reuşit o perioadă să se impună în această zonă, ba chiar să extindă regatul. Regele Baldwin al II-lea a fost urmat la tron de fiica sa Melisende, care a domnit împreună cu soțul său, Fulk, fostul Conte de Anjou. În timpul domniei lor, Ierusalimul a ajuns la stadiul de maximă înflorire economică și artistică. Fulk, care era un comnadant militar foarte destoinic, a trebuit să lupte cu un inamic nou și mult mai puternic – Atabegul Zengi din Mosul. Deși Fulk a reușit să facă față atacurilor lui Zengi de-a lungul întregii sale domnii, William din Tyr l-a criticat pe Fulk pentru că nu a asigurat securitatea frontierelor.

Statele cruciate din nord au început de asemenea să nu mai recunoască suzeranitatea Regatului Ierusalimului și au luptat împotriva forțelor lui Fulk. Fulk a murit într-un accident de vânătoare în 1143, iar Zengi a profitat de moartea liderului latin și a cucerit Edessa în 1144. Regina Melisende, regentă a celui mai în vârstă fiu al ei, Baldwin al III-lea, a numit un conetabil, Manasses de Hierges, să conducă armata după moartea lui Fulk. Situația regatului s-a îmbunătățit pentru puțină vreme odată cu sosirea luptătorilor celei de-a doua cruciade, în 1147.

Întâlnindu-se la Acra în 1148, regii Ludovic al VII-lea la Franței și Conrad al III-lea al Germaniei au luat decizia să atace emiratul Damascului, care avusese până în acel moment o atitudine prietenoasă față de Ierusalim. Pacea dintre Ierusalim și Damasc fusese stabilită în vremea domniei lui Fulk, scopul fiind lupta împotriva amenințărilor lui Zengi și mai apoi a succesorului acestuia, Nur ad-Din. Cruciații occidentali considerau Damascul o țintă ușor de atins, iar tânărul și lipsitul de experiență Baldwin al III-lea a fost de acord cu planurile mai faimoșilor monarhi europeni. În ciuda sfaturilor reginei Melisende și a conetabilului Manasses, dar și a unor cruciați cu experiență, conform cărora trebuia cucerit mai întâi Alepul, după care ar fi urmat recucerirea Edessei, eforturile de război s-au îndreptat către obiectivul stabilit la început de regii occidentali. Cruciada a doua a sfârșit în 1148, odată cu înfrângerea dezastruoasă a cruciaților din timpul asediului Damascului.

Regina Melisende a continuat să domnească ca regent chiar și după ce Baldwin a devenit major. Fiul și-a detronat mama în 1153. Cei doi au ajuns la un compromis, urmând să împartă regatul în două, cu Baldwin la conducera nordului cu capitala la Acra și cu mama sa la conducerea sudului, cu capitala la Ierusalim. După numai puțină vreme însă, Baldwin a invadat jumătatea sudică de regat, l-a învins pe comitele Manasses și și-a asediat mama în Turnul lui David. Regina Melisende s-a predat și a renunțat la pretențiile de regent, lăsându-și fiul ca singur monarh, dar Baldwin a revenit asupra hotărârilor sale și și-a reinvestit mama ca regent și prim-consilier în anul următor. Baldwin al III-lea a cucerit de la fatimizi Ascalonul, ultimul avanpost egiptean pe coasta palestiniană. În același timp însă, situația generală a cruciaților a devenit mult mai rea, Nur ad-Din, succesorul lui Atabegul Zengi din Mosul, reușind să cucerească Damascul, unificând astfel Siria musulmană sub conducerea sa. Baldwin trebuia acum să facă față unor dificultăți care păreau de netrecut. Armata sa ducea lipsă de oameni și resurse pentru apărarea teritoriului regatului, iar aprovizionarea din occident încetase aproape total. Din acest motiv el și-a concentrat atenția asupra singurei surse de ajutor posibil, Imperiul Bizantin. Pentru ca să asigure apărarea regatului împotriva musulmanilor din ce în ce mai puternici, Baldwin al III-lea a făcut prima alianță directă cu Imperiul Bizantin din istoria regatului, căsătorindu-se cu nepoata basileului Manuel I Comnen, Theodora Comnen. Baldwin a murit fără urmași în 1162, la un an după moartea mamei sale, pe tron s-a suit fratele său Amalric I, care a reînnoit alianța negociată de Baldwin. Trăinicia alianței a fost demonstrată în 1164, în momentul în care cruciații au suferit o înfrângere severă în bătălia de la Harim, în fața porților Antiohiei. Prițul Antiohiei, Bohemund, a fost luat prizonier de Nur ed-Din împreună cu cei mai importanți baroni din suita sa militară. Cum Amalric era implicat într-o campanie militară în extremul sud al regatului, împotriva Egiptului, părea că Antiohia va fi cucerită de musulmani. Basileul Manuel a mobilizat rapid o mare armată bizantină și a trimis-o în zonă, obligându-l pe Nur ad-Din să se retragă. Împăratul Manuel a plătit de asemenea și răscumpărara pentru eliberarea prințului Antiohiei. Astfel, alianța a salvat Regatul Ierusalimului de la un posibil dezastru. Anii ce au urmat au fost o întreagă serie de campanii în Egipt pentru Amalriccare spera să pună mâna pe acest teritoriu şi să îşi întărească poziţia. În aceste lupte a fost susţinut de basileul bizantin, dar în cele din urmă campaniile au fost un eşec, iar moartea lui Amalric cât și a lui Nur ad-Din în 1174 a lăsat cale liberă afirmării unuia dintre cei mai mari actori arabi ai recuceririi Oraşului sfânt pentru musulmani, sultanul Saladin, a cărui putere s-a extins rapid și asupra Siriei, încheind astfel încercuirea completă a Regatului Ierusalimului. Odată cu moartea basileului pro-occidental Manuel în 1180, Ierusalimul și-a pierdut cel mai puternic aliat.

Căderea Ierusalimului şi Cruciada a III-a

Uniți sub o singură sabie, musulmanii deveneau o forță considerabilă. Moartea lui Amaury I aduce la tronul pe fiul acestuia, Baldwin al IV-lea (1174-1185), un copil de 13 ani atins de lepră. Statul, altădată respectat de dușmani, era acum sfâșiat de lupte interne între diverși baroni. Atacurile lui Saladin sunt respinse doar datorită contele de Tripoli, Raymond al III-lea. Drept mulțumire, Baldwin al IV-lea avea să-l desemneze prin testament rege al Ierusalimului, stârnind protestul lui Guy de Lusignan, un nobil căsătorit cu sora regelui, Sibila, și prin urmare îndreptățit și el să-i urmeze nefericitului Baldwin la tron.

Anul 1179 a marcat prima victorie a lui Saladin asupra cruciaților, obținută în urma bătăliei de la Marj Ayun. Mii de cruciați pedeștrii, loviți de săbiile turcilor, au pierit sub copitele cailor, în timp ce cavalerii, care cum puteau, scăpau cu fuga. De acum, drumul lui Saladin era deschis spre Ierusalim și Antiohia, unde principele Boemund al III-lea se afla sub totala influență a unei spioane a sultanului, frumoasa Isabella de Burzey. Nu lipsea decât pretextul. El s-a ivit în luptele pentru tron, care s-au deschis între cei doi pretendenți după moartea lui Baldwin al IV-lea în 1186, când Raymond al III-lea, fără să se gândească la urmări, a cerut ajutorul lui Saladin împotriva rivalului său Guy de Lusignan. Anarhia din regat nu o dată adusese prejudicii musulmanilor, aceștia fiind, cu precădere, victimele feudalilor răzvrătiți. Ultima picătură au constituit-o atacurile repetate ale seniorului din Kerak (Krak), Renaud de Chatillon, asupra caravanelor egiptene în drum spre Mecca, ceea ce însemna o încălcare gravă a înțelegerii încheiată de Raymond cu Saladin.

Lupta de la Hattin

Așadar, Saladin, sigur de forța și capacitatea sa militară, a deschis ostilitățile, ca totdeauna surprinzându-și adversarul prin bruschețea atacului. Cu o oaste numeroasă egipteană, el a pătruns pe teritoriul cruciaților, fără a le da timp să se dezmeticească, a înaintat, fără să întâmpine prea multă rezistență, până la lacul Tiberiada și aici și-a așezat tabăra de luptă, ocupând poziția avantajoasă. Guy de Lusignan a adunat repede o armată de 80 200 luptători călare și pedeștri, dublu față de oastea musulmană și cam toate resursele de care dispunea Regatul Ierusalimului.

Așezați pe malul lacului, ei tăiau inamicului orice posibilitate de aprovizionare cu apă și acesta în plină căldură a lunii iulie. Cruciații nu se mai puteau întoarce. Ei se bizuiau pe superioritatea lor numerică, de aceea au rămas pe loc acceptând lupta, pe care o doreau cât mai curând deschisă. Dar se înșelau. Tactica lui Saladin consta tocmai în epuizarea nervoasă și fizică a adversarului. Miercuri 2 iulie 1187 era o zi fierbinte, iar pentru a mări pârjolul, sultanul a poruncit să se incendieze culturile de pe câmpia din jur. Zilele de joi și vineri francii le-au petrecut înconjurați de musulmani și flăcări, fără un strop de apă pentru a-și potoli setea ce-i ardea sau pentru a reface forțele cailor. Câteva încercări ale cruciaților de a ajunge la apele Tiberiadei au fost respinse de războinicii lui Saladin. Soarele arunca văpăi asupra cavalerilor îmbrăcați în fier-spune cronicarul arab Al Imad, flăcările se întindeau, amenințând oameni și animale. Singurul refugiu era înălțimea de la Hattin;spre ea cruciații s-au îndreptat în a patra zi, cea de sâmbătă. Atunci, Saladin s-a hotărât să atace cu călăreții și pedeștrii săi odihniți, care timp de mai multe zile se bucuraseră de răcoarea binefăcătoare a apei.

Descrierea luptei lăsată de cronicari se aseamănă cu un coșmar din care memoria amorțită înregistrează scene înfricoșătoare, de oameni urlând rostogolindu-se în flăcări, în timp ce săbii mânuite de mâini nevăzute îi așteaptă nemiloase pentru a-i sfârteca. Francii îngroziți, părăsindu-și caii, se cățărau pe dealul de la Hattin cu focul urcând după ei, încercuiți din toate părțile de musulmani. Aveau de ales între a muri de foc sau de fier. Mulți au fost făcuți prizonieri, printre ei numărându-se regele Ierusalimului, Guy de Lusignan, fratele său Geoffroy, seniorul Kerakului, Renaud de Chatillon, seniorul de Yubayl, Beirut și Sidon, Gerard de Rideford, marele magistru al templierilor, împreună cu numeroși ostași de ai săi, precum și mulți călugări ospitalieri. Crucea cea mare de aur a ordinului templierilor, împodobită cu rubine, a fost dată ca trofeu sultanului. Pentru Saladin, ziua de 5 iulie a fost o zi mare, înscrisă cu litere de sânge în cronica djihad-ului.

Regele a sorbit cu lăcomie câteva înghițituri, după care, dintr-o pornire firească, omenească, servitorul său a întins cupa și seniorului de Kerak, aflat alături, însetat ca și el. Atunci sultanul cu un gest furios l-a oprit răstindu-se:Nu ți-am îngăduit să-i dai și lui să bea. Apoi întorcându-se spre Renaud de Chatillon a adăugat:trădătorule și ticălosule, ai jurat credință și ți-ai călcat jurământul...În culmea mâniei sultanul s-a ridicat și l-a izbit cu sabia, cu atâta putere, încât i-a despicat umărul. Renaud s-a prăbușit. Mamelucii (războinici cu statut de sclavi) din garda sultanului au tăbărât asupra nefericitului senior și cu lovituri de sabie l-au ucis sub ochii îngroziți ai prizonierilor. În decurs de mai puțin de o oră Saladin își arătase cele două fețe:omenia și generozitatea, cruzimea și neînduplecarea față de dușman. Amândouă făceau parte din procedeele de guvernare ale temutului conducător. Regelui și câtorva nobili de seamă li s-a dăruit viața și au fost conduși la damasc, unde li s-a acordat un tratament princiar. Cât ce privește restul prizonierilor, ei au fost puși în fața alternativei:sau îmbrățișează Islamul sau moartea.

După ce s-a asigurat că ajutorul nu va veni pe mare pentru Ierusalim, sultanul s-a năpustit asupra acestuia. Aici apărarea rămăsese pe seama orășenilor și a puținilor baroni scăpați din dezastrul de la Hattin, conduși de Balian al II-lea, senior de Ibelin, astfel încât, rezistența nu putea fi de durată. După mai multe săptămâni de grele lupte și pierderi numeroase în oameni, patriarhul a încercat să salveze ce se mai putea salva, predând orașul lui Saladin în anumite condiții. Soldaţii lui Saladin doreau răzbunarea sângelui musulman vărsat în 1099. Însuși Saladin se pare că a spus:De ce m-aș purta eu față de voi altfel decât s-au comportat părinții voștri față de musulmanii din Ierusalim, pe care i-ați masacrat sau i-ați dus în captivitate în anul 477 al Hegirei? Dar înțelepciunea, calitatea de bază a sultanului, a înăbușit resentimentul.

El a înțeles că este mai avantajos pentru el să primească o răscumpărare bănească din partea locuitorilor creștini, și mai prudent să nu continuie vărsarea de sânge, de aceea a acceptat să poarte tratative cu Balian. Înțelegerea la care au ajuns după mai multe negocieri a fost ca populația creștină să părăsească orașul plătind, cei bogați, 10 monede aur bizantin pentru un bărbat, 5 monede pentru o femeie şi o monedă pentru un copil. Pentru populația săracă, numărând 20 000 de suflete, Saladin a cerut reprezentanților orașului să plătească suma globală de 100 000 monede aur, ceea ce însemna 5 monede de persoană, indiferent dacă era bărbat, femeie sau copil. Ordinele călugărești au plătit pentru membrii lor și nu au mai avut bani și pentru alți coreligionari, mai ales că numărul acestora era atât de mare. În aceeași situație s-au aflat conducătorii orașelor. Din nou s-au purtat tratative și Saladin a acceptat să reducă prețul răscumpărării la 4 monede de persoană un bărbat putând fi înlocuit cu o femeie sau cu 10 copii. Dar și așa nu s-a putut strânge suma necesară decât pentru 7500 de persoane adulte;restul creștinilor, cu mici excepții, au fost transformați în sclavi.

În ciuda mărinimiei arătate de Saladin la cucerirea oraşului (văduvele ultimilor doi regi ai Ierusalimului fiind lăsate să se retragă fără a plăti şi cu toate bijuteriile lor, patriarhul a fost lăsat să ia tezaurul BISERICII, mormintele regilor Ierusalimului nu au fost profanate, nici cel considerat ca fiind a lui Hristos), pierderea Oraşului Sfânt a declanşat o isterie în Occident. Căderea Ierusalimului a șocat întreaga Europă, ceea ce a dus la organizarea unei a treia cruciade, care a fost lansată în 1189, sub conducerea lui Richard Inimă de Leu și a lui Filip al II-lea al Franței (Frederic Barbarossa decedase în drum spre Țara Sfântă). Orgoliile lui Richard şi luptele interne dintre baronii Ţării Sfinte au făcut ca Ierusalimul să nu fie cucerit. Richard l-a învins pe la Saladin la Arsuf în 1191 și la Jaffa în 1192, recucerind practic întreaga regiune a coastei meditenaneene, dar nu a reușit să recucerească Ierusalimul, sau alte teritorii din interiorul fostului regat. Conrad a fost ales în mod unanim rege în aprilie 1192, dar a fost ucis de hașașșini numai câteva zile mai târziu. Opt zile mai târziu, Isabella, însărcinată cu copilul regele ucis, a fost căsătorită cu contele Henry al II-lea de Champagne, nepot al regilor Richard și Filip II August, dar aliat politic doar al lui Richard. Guy, cel care a pierdut la Hattin, a primit drept compensație Regatul Ciprului, după ce Richard a cucerit insula.

Cruciada s-a terminat cu semnarea Tratatului de la Ramala din 1192. Saladin permitea pelerinilor creștini să călătorească la locurile sfinte din Ierusalim, să se roage și să se reîntoarcă în siguranță la casele lor. Baronii cruciați încă mai sperau în reconstruirea regatului în jurul Acrei și a altor orașe de coastă. La scurtă vreme după de regele Richard a plecat din regiune, Saladin a murit, iar teritoriile stăpânite de el s-au scufundat în războii civil, lăsându-i pe lorzii creștini să se plângă de momentul nepotrivit ales de cruciați să părăsească regiunea.

Pentru următoarea sută de ani, Regatul Ierusalimului s-a zbătut să reziste în postura de mică țărișoară întinsă de-a lungul coastei siriene a Mediteraniei. Capitala a fost mutată la Acra, de unde era controlată cea mai mare parte a coastei Israelului de azi și a sudului Libanului, inclusiv orașele Jaffa, Arsuf, Caesarea, Tyr, Sidon și Beirut. În vremurile cele mai bune, regatul includea încă câteva alte orașe importante, așa cum era Ascalonul, sau unele fortărețe din interiorulul țării, și își exercita suzeranitatea asupra orașelor Tripoli și Antiohia. Noul rege, Henry de Champagne, a murit accidental în 1197, iar Isabella s-a căsătorit pentru a patra oară, de data asta cu Amalric de Lusignan, fratele lui Guy. Au fost făcute pregătiri pentru Cruciada a patra, care însă, în loc să elibereze locurile sfinte, a fost deturnată, fiind atacat și ocupat Constantinopolulul în 1204, cavalerii cruciați nemaiajungând niciodată la Ierusalim. Regatul Ierusalimul a tot aşteptat în anii următori ajutorul statelor occidentale, dar acesta fie nu a venit, fie a eşuat. Departe de puterea şi măreţia cu care se lăudat în trecut în timpul regilor Baldwin I sau Baldwin al II-lea şi mereu cu frica invaziei iminente arabe.

Restauraţia de scurtă durată

Abia în timpul Cruciadei a VI-a împăratul german Frederick a obţinut fără luptă Ierusalimului și alte orașe, (Betleem, Nazaret) dar și un număr de castele. Toate acestea au fost consfințite într-un tratat cu sultanul Ayyubid Al-Kamil. Totuși, nobilii din Transiordania, conduși de regentul Jean de Ibelin, au considerat că prin acțiuni militare s-ar fi putut recupera un teritoriu mai vast și, în plus, s-au opus încercărilor de impunere a autorității imperiale asupra micului lor regat, ceea ce a dus la un număr de confruntări militare, atât pe continent, cât și în Cipru. Restaurarea teritorială a fost de scurtă durată – regatul nu dispunea de suficient teritoriu pentru a asigura posibilități reale de apărare ale orașelor, iar, în 1244, sultanii Ayyubizi au invitat clanurile dislocate de înaintarea mongolilor să atace și să cucerească orașul Ierusalim. După un asediu dur, Ierusalimul a fost cucerit și transformat în ruine, făcându-l de neutilizat, atât pentru creștini cât și pentru musulmani.

În ciuda a încă două expediţii militare organizate nu s-a mai reuşit facerea oraşului şi aducerea sa sub control creştin. Mai mult, luptele interne între diverşi pretendenţi la tronul regatului au dus la pierderi teritoriale, astfel încât pe la 1291 rămăsese doar Acra şi insula Cipru. Acra a fost cucerită după un asediu violent de armatele sultanului Khalil, iar blazonul Ierusalimului a rămas la regii Ciprului. Cuceritorii orașului Acra s-au dovedit mult mai puțini îngăduitori decât Saladin cu o sută de ani în urmă:cea mai mare parte a populației creștine a fost ori masacrată, ori vândută în târgurile de sclavi. Azi blazonul şi titulatura de Rege al Ierusalimului au ajuns în titulatura regelui Spaniei.

Bibliografie:

Steven Tibble, Monarchy and Lordships in the Latin Kingdom of Jerusalem, 1099-1291. Clarendon Press, 1989.

Jonathan Riley-Smith, The Oxford History of the Crusades. Oxford, 2002.

Steven Runciman, A History of the Crusades. Cambridge University Press

""