Refugiaţii munteni la Iaşi. Teribila iarnă a lui 1917-1918: nu mai era lemn nici măcar pentru sicrie

Autor 2178 vizualizări


Drama refugiaţilor munteni din Iaşi reprezintă una dintre cele mai triste pagini din timpul Primului Război Mondial. Aceştia şi-au lăsat casele şi au luat drumul pribegiei, dorind să-şi salveze vieţile ameninţate de armatele inamice, însă, ajunşi în Iaşi, a trebuit să facă faţă unor condiţii de trai absolut inumane, confruntaţi fiind cu lipsa locuinţelor şi a hranei, cu frigul năprasnic din iarna lui 1917-1918 şi cu epidemia de tifos exantematic. Depăşite de situaţie, autorităţile nu au reuşit decât în mică măsură să poarte de grijă sărmanilor ce rătăceau pe străzile oraşului în căutare de adăpost, astfel că mulţi dintre aceştia nu au supravieţuit. Paginile de memorii şi jurnale, documentele de arhivă alcătuiesc, veţi vedea, o radiografie a suferinţei.

Iminenta ocupare a Bucureştiului de către armatele inamice ale Puterilor Centrale la începutul lunii noiembrie 1917 a determinat autorităţile române să părăsească în grabă Capitala şi să mute instituţiile statului, Guvernul, Parlamentul, Casa Regală, la Iaşi. Pe lângă autorităţi au părăsit locurile natale, luând drumul pribegiei, şi mulţi civili, astfel încât populaţia Iaşului s-a triplat în doar câteva luni.  


Retragerea s-a făcut însă în mod cu totul neorganizat, într-o atmosferă de panică, după cum au notat în memorii şi jurnale mulţi dintre cei care au trăit perioada. Între ei, şi Elena Th. Emandi: „Cum a început invazia străină (....) s-au golit oraşele şi satele şi mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, părăsindu-şi căminurile şi tot avutul, au fugit în toate părţile ca nebuni de groază. Se strivea lumea prin gări ca să apuce trenurile ce veneau atât de ticsite că mureau adesea acolo copii înăduşiţi şi trebuiau să le arunce cadavrele pe fereastră. Când nu mai încăpeau înăuntru se suiau bieţii oameni unde puteau, pe acoperemintele şi pe scările vagoanelor, şi se agăţau pe locomotive unde stăteau spânzuraţi în vânt, de te mirai cum nu cădeau jos” . Cei care nu reuşeau să urce în trenuri „veneau pe jos tocmai din fundul Olteniei şi Munteniei, cu hainele zdrenţuite, cu ghetele bucăţi în picioare, abia târându-se prin ploaie şi noroi” .

Refugiul, aproape ca o invazie 

Ajunşi în oraş, după un drum lung şi istovitor, refugiaţii „rătăceau pe străzile Iaşilor, înfometaţi, desculţi şi aproape goi. Erau zile când se prezentau la poliţie 200-300 de refugiaţi, declarând că n-au un domiciliu, că petrec nopţile prin vagoanele ce staţionau în gară, prin şoproanele primăriei, prin cafenele, prin culoarele autoriţăţilor. Contingentul cel mai mare îl dădeau lucrătorii fabricilor din Bucureşti, Ploieşti, Craiova, tinetetul ţărănesc evacuat şi tineretul şcolar” .

Doar persoanele mai înstărite au reuşit să-şi găsească o locuinţă sau o gazdă, în timp ce cei mai săraci rămâneau în grija autorităţilor care cu greu făceau faţă situaţiei: „Pe măsură ce presiunea refugiaţilor devenea tot mai puternică, s-a trecut la amenajarea unor spaţii în hoteluri, restaurante, magazii etc. ce aparţineau unor comercianţi şi industriaşi şi chiar în clădirile unor instituţii ca Primăria, Curtea de Apel, tribunalele, care au fost nevoite să-şi mute sediile. Astfel, Primăria a fost silită să-şi părăsească propria clădire şi să se înghesuie cu cei peste o sută de funcţionari în vreo şase-opt odăi” .

Ieşenii au privit la început cu reticenţă valul de refugiaţi – Constantin Argetoianu nota: „E indiscutabil că moldovenii, în general, şi ieşenii, în particular, ne-au socotit pe noi, refugiaţii din Muntenia, ca o pacoste – şi era natural să fie aşa, fiindcă sosirea noastră la Iaşi, mai ales, a luat forma şi aspectele unei invazii. Nimic nu fusese pregătit, nimic nu era organizat, aşa încât puhoiul vărsat de trenuri în gară s-a năpustit zile de-a lungul asupra oraşului ca asupra unui loc cucerit. Printr-o reacţie naturală, oamenii s-au baricadat în casele şi în egoismul lor, de frică să nu fie copleşiţi şi exoflisiţi din case, tocmai în momentul când vremurile se anunţau grele şi pentru ei. Fiecare îşi apăra casa şi merindele, şi uşile, abia crăpate, nu se deschideau cu plăcere nici în faţa prietenilor. Dar îndată ce puhoiul s-a mai aşezat, îndată ce pericolul exproprierii s-a mai calmat, ieşenii au început să ne poftească, şi până la urmă au dovedit că ospitalitatea moldovenească nu era un cuvânt deşart” .

Viaţă dificilă într-un oraş (de-acum) suprapopulat 

Un alt martor al vremurilor, N.A. Bogdan, descria situaţia precară a nefericiţilor fugari, nevoiţi să îndure frigul şi foamea pe străzile oraşului: „Pe orice stradă mai centrală ori mai dosnică, grupe întregi de oameni de toate clasele, purtând în mâini sau în spate diferite boccele, geamantane, sipete şi copii, circulau în dreapta şi în stânga pe trotuare, ca şi prin mijlocul uliţelor, printre cai şi căruţe, fără să ştie bine încotro să apuce şi unde are să se aciuiască. La fiece minut se opreau din drum unii pe alţii, se întrebau de calea ce trebuie să apuce sau în ce loc ar trebui să se oprească, unde poate să găsească o găzduire, o autoritate, un gang sau un şopron măcar unde să stea măcar câteva minute spre a-şi odihni puţin picioarele ori dezmorţi braţele destinse prea tare de greutăţile sau copiii ce-i duceau în cârcă, fără ca vreunul din cei întrebaţi să poată da lămurirea sau satisfacerea trebuitoare celor ce întrebau. Sergenţi de uliţă, oameni guleraţi ori militari, care se păreau că ar putea mai bine da doritele explicaţii şi înlesniri fiecărui drumeţ, erau totdeauna grăbiţi, însărcinaţi cu alte lucruri mai de seamă decât acela de a face pe ciceronii ori că.... nu ştiau nici ei singuri mai mult decât înşişi nenorociţii de musafiri nedumeriţi ai Iaşului” .

Într-un articol din ziarul „Opinia” se prezintă cazul unui tânăr de 17 ani, care, pe un ger cumplit, stătea zgribulit pe una dintre străzile centrale ale oraşului „îmbrăcat numai cu o bluză de vară, cu pantaloni subţiri aşişderea de vară şi c-o pălăriuţă subţire pe cap şi tremura din tot corpul”. Fiind întrebat de ce nu merge să ceară azil la Primărie ori la Poliţie a răspuns că „a fost şi nicăieri nu găsesc nici azil, nici mâncare, şi plânsul l-a podidit” .

„Se dădea buzna în orice casă, se bătea în uşi...” 

Locuinţele erau toate deja foarte aglomerate, astfel încât până şi cei înstăriţi cu greu reuşeau să găsească adăpost: „Mulţi bogătaşi, trăiţi în palate cu nenumărate slugi la dispoziţie, au bătut străzile zile întregi, în căutare de casă şi au fost siliţi să se mulţămească cu o cameră ori două, în cine ştie ce mahala, să trăiască în frig, spălându-şi singuri rufele şi mâncând numai fasole” . „La casele particulare, de orice soi sau mărime, se umpleau din primele momente toate încăperile; proprietari ori chiriaşi statornici începură a se îngrămădi fiecare cum putea, în tot mai puţine odăi, aşa că la un moment dat unii fură nevoiţi a-şi introduce în aceeaşi locuinţă şi părinţi şi copii şi slugi şi chiar animale casnice (.....). Birturile, rare de obicei în oraş în timpurile normale, de astă dată deveniseră şi mai rare, cu toată năvala nemăsurată a musafirilor nepoftiţi – dar mai ales din pricina lipsei aproape totale a alimentelor şi în principal a înşişi pâinii ori a mămăligii” .

În încercarea de a-i adăposti pe refugiaţi, autorităţile aplicau măsuri extreme: „Se dădea buzna în orice casă, se bătea în uşi nu numai cu pumnul sau cu bastonul, dar şi cu bolovanii, se zgâlţâiau uşorii sau geamurile, se scoteau din ţâţâni unele uşi de la paravane şi se instalau, să aibă sau n-aibă loc în orice casă de simplu cetăţean ieşean, câte doi-patru, câteodată şi doisprezece musafiri necunoscuţi” .


Cu toate acestea, mulţi refugiaţi rămâneau necazaţi şi flămânzi: „Pe strade, la uşile şi la porţile caselor din centru, ca şi din mahalale, figuri livide şi mâini tremurânde cereau, prin cuvinte, sau numai prin căutături ori gesturi, ajutor, milă, un codru de pâine ori mămăligă sau oploşirea pentru o zi-două, măcar numai pentru un ceas de încălzire” . La primărie se amenajase un spaţiu, însă neîncăpător şi lipsit de orice urmă de confort: „Aici, pe o platformă de scânduri aşezate dintr-un capăt al altuia al odăii (...), se instalau toţi clienţii gratuiţi ai ospelului comunal, aşezându-i de-a curmezişul divanului de scânduri goale, căci medicii comunali, în inspecţia ce făcuseră acestui local, hotărâseră să nu puie acolo nici paie, nici crengi pentru a nu, ferească Dumnezeu!, prin aceste obiecte să se poată transmite vreo contagiune” .

„Nimeni nu mânca după foamea lui, toţi eram reduşi să postim fără voie” 

Regina Maria scria în memoriile sale că „oraşul e plin până la refuz, cu o populaţie de zece ori mai numeroasă decât cea obişnuită, epidemiile se dezlănţuie din toate părţile, hrana se împuţinează, aprovizionarea e aproape imposibilă, cai nu sunt, puţinii rămaşi mor, nu avem hrană pentru ei” . Ministrul I.G. Duca prezenta şi el situaţia grea din oraş, mărturisind că „aprovizionarea în restul Moldovei mai mergea, la Iaşi, însă situaţia era foarte critică, ceea ce îngreuna problema era lipsa mijloacelor de transport. Proviziile erau tot mai reduse, afară de Ruşi, de câteva gospodării ieşene bine aprovizionate sau de câţiva proprietari ale căror moşii erau în apropierea Iaşului, nimeni nu mânca după foamea lui, toţi eram reduşi să postim fără voie” . Constantin Argetoianu invoca până şi lipsa săpunului, lucru care a generat răspândirea cu repeziciune a epidemiei de tifos: „Până prin mai, când ne-au sosit provizii din Rusia, alergam cu limba scoasă după săpun, şi fericiţii care posedau câte o bucată o purtau toată ziua prin buzunar, de frică să nu le-o fure cineva” .

Teribila iarnă a lui 1917-1918: nu mai era lemn nici măcar pentru sicrie 

Una dintre cele mai mari probleme cu care se confrunta Primăria a fost aprovizionarea cu lemne în condiţiile unei ierni foarte geroase. Unii martori afirmau că „12-15 grade sub zero erau obişnuite şi de aceea ni se păreau... blânde, căci se ajungea până la -30 şi nu totdeauna numai pentru trei zile, cum se întâmplă în general cu gerurile mari, ca şi, de altfel, cu vânturile puternice, care de asemenea şi-au făcut... datoria” . I.G. Duca se referea la această situaţie dificilă, arătând că „problema lemnelor era de asemenea patetică, frigul se înteţea mereu şi lemne nu mai erau. Cu trenul nu le puteai aduce, căruţele erau toate rechiziţionate de armată. Păduri prea apropiate nu erau, în nevoile ei, populaţia cerea să taie pomi din grădinile publice şi de pe străzi. Două frumuseţi ale Iaşului au fost jertfite pe altarul neamului, pădurea de la Copou şi parcul de la Rivelet. Arbori seculari au căzut în acele zile sub securea nemiloasă a unui oraş în care, într-adevăr, pe lângă mizeriile bejeniei, ale bolii şi ale foametei, venea să se mai adauge acuma şi aceea a unui frig chinuitor” .


Frigul secera zilnic vieţile refugiaţilor sărmani, după mărturia ministrului Franţei în România, Contele de Saint Aulaire: „Dimineaţa, ducându-mă la birou, întâlneam tomberoane care ridicau cadavrele nenorociţilor morţi de frig pe trotuar. Deseori se afla printre ele cadavrul unei mame cu copilul ei nou născut. Din lipsă de adăpost, un nou val de refugiaţi depunea pe aceleaşi trotuare epave umane care a doua zi aveau să fie un nou lot de cadavre îngropate, ca şi cei din ajun, într-o groapă comună. Cultul morţilor, atât de viu în România, era acum redus la o operaţie de salubritate” .  

Soldaţii cantonaţi în oraş distrugeau gardurile bisericilor şi tăiau lemnele din grădinile publice pentru a se încălzi. Primarul se adresa Poliţiei pentru a lua măsuri împotriva soldaţilor care „taie copaci din grădina publică de la Copou”, solicitându-i „a da ordine să trimeată jandarmi pentru câteva zile spre a opri tăerea copacilor (...)” . De asemenea, comandantului de jandarmi i se solicită „a pune o gardă spre a păzi podul de pe Bahlui, numit Podul Roş din strada Palat, deoarece soldaţii şi populaţia nevoiaşă a început a-l distruge spre a-şi procura lemne de foc” . Lipsa lemnelor îngreuna şi confecţionarea sicrielor necesare îngropării morţilor. Primăria trimitea ministrului de Război o adresă prin care solicita rezolvarea situaţiei: „Ne mai fiind scânduri pentru sicrii încât suntem nevoiţi a înmormânta morţii fără sicrii, cu onoare vă rugăm să binevoiţi a dispune să se mai dee antreprenorului pompelor funebre materialul necesar pentru aceasta” .

Izbucneşte epidemia de tifos 

Pe fondul aglomeraţiei în spaţii insalubre, a lipsei de igienă şi a lipsurilor de tot felul, în iarna anului 1917 a izbucnit şi s-a răspândit cu repeziciune epidemia de tifos exantematic. Astfel că refugiaţii, localnicii, toţi au trebuit să facă faţă unui pericol mult mai mare decât cel reprezentat de armatele inamice: din pricina condiţiilor mizere în care trăiau şi a lipsei de îngrijire, cei contaminaţi erau condamnaţi la o moarte aproape sigură.

Constantin Kiriţescu nota: „Ca şi cum iarna grozavă, foametea, lipsa de combustibil, de îmbrăcăminte şi de mijloace de transport n-ar fi fost de ajuns pentru ţara nenorocită şi pentru armata prăpădită, un nou flagel, mai teribil ca toate celelalte, se abătu asupra Moldovei: epidemia tifosului exantematic. Celelalte lipsuri de tot soiul i-au înlesnit terenul. Convoiurile militare şi de refugiaţi umpluseră oraşele şi satele. Casele erau înţesate; în câte o odaie erau îngrămădiţi, unii peste alţii, câţi puteau să încapă. Spitalele nu mai puteau primi pe nimeni. Câte doi-trei bolnavi răniţi într-un pat, iar alţii întinşi pe jos, fără măcar un aşternut de paie, fără plamumă, fără îngrijire. Gările erau pline de răniţi şi de bolnavi în agonie, aşteptând trenurile care nu mai soseau, ori care nu mai puteau pleca. În frigul de -20 -25 grade, bietele trupuri omeneşti, minate de frig, de foame, de răni, se stingeau, şi când moartea nu venea ca urmare a inaniţiei, a îngheţului, a cangrenării rănilor neîngrijite sau neoperate, rămânea un corp slăbit, un cadavru viu, terenul cel mai priincios izbucnirii epidemiilor. Murdăria era de neînlăturat; ea se îngrămădea în locuinţe şi pe corpul oamenilor. Cu ce s-ar fi putut întreţine curăţenia, când nu erau rufe de schimb, nu era foc, nu era petrol, nu era săpun? Ca urmare, paraziţii se înmulţiră; în curând ei mişunau peste tot locul: prin case, prin vagoanele trenurilor, prin trăsuri şi mai ales prin zdrenţele oamenilor. Cu neputinţă să te fereşti de ei. În cortegiul flagelelor, păduchele este tovarăşul nedespărţit al mizeriei. Alături de tifosul exantematic se ivi febra recurentă, care dacă nu ucide ca cea dintâi, slăbeşte şi distruge tot ce e putere în corpul omenesc. Cele două epidemii, în special tifosul exantematic, ajutate de aglomeraţia şi promiscuitatea populaţiei, de debilitatea ei, de lipsa mijloacelor de prevenire şi de combatere, s-au întins până ce au luat proporţii catastrofale” .

„...vreun picior sau vreo mână spânzura peste marginea lăzii camionului” 

Un ieşean descria ravagiile epidemiei în rândul sărmanilor: „Condiţiile de viaţă extraordinar de grele pentru cel puţin 90% din locuitorii fostei capitale a Moldovei aveau, drept efect imediat, îmbolnăvirea şi, foarte des, moartea celor incapabili să reziste, care formau o majoritate copleşitoare. Morţii civili făceau să crească enorm cifra pierderilor similare provocate de războiul propriu-zis, de pe front, unde extrem de mulţi militari mureau din cauza tifosului exantematic şi, în număr foarte mic, a febrei recurente, boli oarecum necunoscute mai înainte şi, în orice caz, specifice războiului. Mi se întâmpla să văd aproape zilnic, chiar pe strada Lăpuşneanu, camioane enorme încărcate cu cadavre, care, fiind puse claie peste grămadă, se trădau, ca să zic aşa, deşi erau chipurile acoperite cu prelate, prin faptul că vreun picior sau vreo mână spânzura peste marginea lăzii camionului” .


Cei mai afectaţi de această molimă au fost, desigur, refugiaţii săraci, care nu puteau menţine nici cea mai elementară igienă de vreme ce aveau doar un singur rând de haine cu care plecaseră de acasă. Din cauza numărului ridicat de morţi, administraţia cimitirelor nici măcar nu reuşea să îi îngroape, aşa că trupurile fără viaţă rămâneau cu zilele la cimitir: „Odată ajunse la cimitire, asemenea rămăşiţe omeneşti, ele erau aşezate în camere mortuare, întocmai ca lemnele în stânjeni şi când aşa nu ajungea localul ca să cuprindă toate cadavrele, ele mai rămâneau depuse şi pe pământul gol de prinprejurul casei mortuare; căci de îngropare aşa de lesne nu putea fi vorba; Primăria nu sporise deloc numărul cioclilor de la cimitire, iar autorităţile militare, sesizate abia din când în când, trimiteau câte un pluton-două de oameni care făceau şanţuri lungi şi nu prea adânci – unde se depuneau unul lângă altul rămăşiţele omeneşti ce-şi aşteptau rândul la locuinţa veşnică câteodată chiar câte zece până la douăzeci şi cinci de zile” .

Tablouri de groază pe străzi, în spitale 

Spitalele din Iaşi erau neîncăpătoare pentru îngrijirea bolnavilor atinşi de epidemia de tifos. Mulţi dintre ei nici nu mai ajungeau la spital, murind pe străzi: „Bolnavii şi muribunzii erau părăsiţi în stradă sau în gări. Spitalele din Iaşi au devenit un iad îngrozitor, încât unor medici le era teamă să intre în pavilioanele acestora” .

Argetoianu descria tragismul situaţiei din Iaşiul cuprins de teribila maladie: „În oraş spitalele erau pline; se mai înfiinţaseră şi lazarete speciale şi erau pline şi ele. Plecau camioane, automobile încărcate cu bolnavi, de la gară, colindau toate spitalele şi nu puteau fi descărcate nicăieri, căci nu mai era loc. Cutreierarea oraşului cu această încărcătură de muribunzi indigna lumea, mai toată pe străzi în căutare de merinde sau de ştiri. Din când în când întâlneai şi câte un nenorocit pe jos, verde la faţă, cu mantaua cârpită pe care o avea în spinare, cu un băţ în mână şi cu o traistă de umeri, sprijinit de altă umbră mai puţin stinsă sau în fază de contaminare. Înaintau cu paşi mici, nimeni, nici ei nu ştiau încotro, până ce unul se prăbuşea şi acolo rămânea” .

Contele de Saint Aulaire scria în memoriile sale: „În această Moldovă suprapopulată, subalimentată, devastată, mizeria şi foametea, din care ia naştere tifosul exantematic, făceau mai multe victime decât focul inamicului. În spitalele care refuzau să mai primească lume, lipsea totul în afară de devotament. Lipseau lemnele, rufăria, pansamentele, instrumentele chirurgicale, lipseau anestezicele. Răniţii şi bolnavii le implorau pe infirmiere să pună capăt suferinţelor lor, să-i ucidă. Urletele de durere acopereau gemetele muribunzilor” .


Regina Maria, care vizita aproape zilnic spitalele, nota în jurnalul său: „în spitale nu sunt lemne, nu au destulă mâncare, doctorii şi doamnele nu cad de acord, pericolul de epidemie e mare fiindcă răniţii nu sunt triaţi după o ordine clară şi cazurile infecţioase sunt internate alături de ceilalți. Din cauza lipsei de lemne pentru încălzire, răniții răcesc şi mor de pneumonie, nu li se poate spăla rufăria, nu li se poate găti – totul a căzut într-o disperare nesfârșită şi complicată” . La spitalul pentru boli de ochi de la Frumoasa situaţia era critică: „Într-un spaţiu gândit pentru 300 de pacienţi erau înghesuiţi 700, în nişte jgheaburi ca de grajd, fără ventilaţie, cu podele de pământ nămolos, paturile puse unele peste altele, nici vorbă de lumină; acolo erau îngrămădite sufletele acelea nefericite, cu boli de ochi cumplite, ca să nu mai vorbim de toate formele de tifos. Nu aveau loc să-i izoleze, nu aveau amenajări sanitare, situaţia era deplorabilă şi primejdioasă, dar şi aceasta, cu puţină ordine şi bunăvoinţă din partea autorităţilor, s-ar putea îmbunătăţi” .

Spitalele: solicitări, rugăminţi, disperare 

Şefii spitalelor făceau solicitări disperate pentru furnizarea celor necesare îngrijirii bolnavilor. Astfel, se comunica printr-o adresă că pentru Spitalul de la Şcoala Normală şi Notre Dame de Sion „lemne nu mai sunt pentru încălzirea celor trei sute de răniţi, cari stau în frig” . Directoarea Spitalului Regina Elisabeta scria: „În numele celor două sute cincizeci de răniţi adăpostiţi în spitalul Regina Elisabeta (...) revin a vă ruga călduros să binevoiţi a aproba ca de urgenţă să mi se dea un vagon de ţiţei pentru imediata funţionare a caloriferului, singurul mijloc de încălzire al acestui spital. Credem, Domnule Ministru, că dacă s-a putut găsi ţiţei pentru reprezentaţiile teatrului naţional, cu atât mai mult se va găsi pentru răniţi, care au nevoie de o bună îngrijire medicală, mai ales cei cu boli interne, contractate din cauza frigului, care au neapărată nevoie de căldură. Ar fi trist ca în astfel de momente grele şi de datorie faţă bravii noştri ostaşi ca localurile de petrecere să funcţioneze pentru distrarea publicului amator, iar noi să fim silite a închide spitalul din cauza lipsei de combustibil. Lăsăm, deci, Domnule Ministru, la dreapta Dumneavoastră apreciere şi nădăjduim că veţi dispune ca imediat să mi se dea un vagon de ţiţei deoarece de şase zile stau răniţi fără foc” .

De la Spitalul Brâncovenesc se cerea ca Primăria să aprovizioneze cu făină pe furnizorul de pâine al spitalului, în caz contrar „mâine răniţii şi bolnavii militari care trec de cinci sute vor rămâne nemâncaţi” . Şi Spitalul de la Galata trimitea o solicitare, comunicând ministerului că „de cinsprezece zile n-avem lemne. Până acum am tăiat pomi de prin curte, acum n-avem ce mai tăia. Bolnavii mor de frig şi de foame, căci n-avem cu ce le găti. Hainele nu se pot spăla şi dezinfecta. Cu toţii suferim frigul şi suportăm mizeria de la Galata. Vă rugăm a ni se trimite de urgenţă lemne” . De la un alt spital venea o cerere pentru furnizare de paie pentru saltele: „În ajunul Bobotezei am fost chemat de fostul primar (...) şi cu insistenţă am fost rugat să dau şase care de paie pentru a se aşterne în Piaţa Unirei unde a doua zi urma să se oficieze serviciul religios al Botezului Domnului. Mi s-a promis că ni se vor restitui paiele imediat după sărbători. Cum de atunci a trecut mai bine de o lună, cum nu mai găsim nicăieri a ne procura alte paie şi cum avem absolută nevoie de a schimba paiele din saltelele răniţilor, Cu onoare, Vă rugăm să binevoiţi a dispune să mi se restituie cât mai neîntârziat paiele, altfel saltelele devin cu totul impropriu de a fi întrebuinţate” .

„Populaţiunea oraşului Iaşi este ameninţată de un adevărat dezastru din punct de vedere sanitar” 

O altă problemă era gunoiul care, din cauza insuficienţei căruţelor, nu putea fi ridicat imediat, astfel că în oraş se acumulaseră grămezi peste grămezi. Situaţia critică reiese dintr-o adresă către Primărie a Spitalului Regina Elisabeta, care solicita „şase căruţe pentru a ridica gunoiul din curtea spitalului, fiind astfel un focar de infecţie, dăunător sănătăţii bolnavilor şi vecinilor” . Primăria trimite un răspuns prin care arată că este în imposibilitatea de a satisface imediat această solicitare: „Vă comunicăm că vom încerca tot ce va fi posibil pentru a vă satisface, însă faţă de aglomeraţia de gunoi din tot oraşul şi din lipsă de vehicule suficiente, urmează ca fiecare instituţie să ia măsurile necesare pentru îndepărtarea gunoiului prin mijloace proprii” .

Erau, de asemenea, probleme în spitale şi cu furnizarea curentului electric, conform unei adrese a Spitalului Socola: „De aproape o săptămână, Spitalul Socola este lipsit de lumină. Nepreparaţi pentru această subită stare de lucruri, suntem nevoiţi a îngriji bolnavii bâjbâind prin întuneric mai rău ca în cele mai nenorocite şi primitive vremuri. Astă noapte un ofiţer cu tifos, având hemoragie mare intestinală care îi inundase patul şi saltelele, a trebuit să-l schimbăm şi să-i facem injecţii de perum şi altele, la lumina unui felineraş de mână. În asemenea condiţii nu putem lucra şi chiar viaţa noastră este în pericol, căci apărarea de contagiune şi infecţie e aproape imposibilă în întuneric. Credem că un spital cu peste două mii de paturi merită să aibă lumină care se serveşte multor case din Iaşi, unde desigur nu se lucrează pentru binele public” .


Medicul şef al oraşului trimitea un raport către Primărie privind situaţia epidemiologică din oraş şi analiza cauzele care provocau răspândirea epidemiei: „Populaţiunea oraşului Iaşi este ameninţată de un adevărat dezastru, din punct de vedere sanitar. Bolnavii molipsitori sunt refuzaţi de la spitale; azi avem 28 tifos exantematic şi 31 febră tifoidă rămaşi la domiciliu în rele condiţiuni de izolare. Bolnavii de boli curente, ca şi de alte boli molipsitoare mai puţin grave, sunt neîngrijiţi; personalul nostru nu mai poate face faţă şi chiar dacă s-ar înmulţi tot nu va putea ajunge. Curăţenia oraşului nu se face; serviciul de curăţire, în organizare, nu ajunge. Cadavre de animale, grămezi de gunoaie, peste tot. Latrinele nu se golesc, multe din ele debordează în stradă chiar. Locuitorii nu pot ţine curat, nu se pot curăţi. Păduchi se găsesc chiar şi în cele mai bune case. Tot nu există nici var, nici săpun, nici petrol; lipsa de combustibil face ca nici măcar curăţirea prin leşie să nu se poată face; nu se vede nici o îmbunătăţire, deşi, din zi în zi, ne aşteptăm la un dezgheţ cu toate consecinţele” .


""