Autor 24573 vizualizări


“Starea de față a României noastre poate să se rostească într-un singur cuvânt: revoluție, adică reînnoire în totul...România este dară de-a binelea în revoluție, revoluția este starea ei legală, starea ei normală”. Așa sintetiza “Tribuna română” a lui Ion Ionescu (de la Brad) la 7/19 iunie 1859 situația tânărului stat național român aflat încă la începuturile sale.

Unirea ființa, dar întemeiată doar pe firul oarecum șubred al unei duble alegeri pe care n-o recunoscuseră – în luna mai – decât cinci dintre puterile garante. Ea se întemeia însă pe o voință națională indiscutabilă, exprimată nu numai prin votul celor două Adunări elective, ci prin profunda reînnoire care fusese declanșată prin alegerea domnului celui nou. Toți doreau reașezarea lucrurilor, întemeiați, de altfel și pe prevederile Convenției de la Paris din august 1858, și - ceea ce era mai important - mulți se implicau, deși stipulațiile electorale limitative restrângeau la câteva mii de oameni participarea directă la vot. Moment de cotitură în procesul de unificare statală a națiunii române, 24 ianuarie 1859 se impune și ca temeiul reînnoirii multiforme a întregii vieți a noii țări.

Totul se întemeia pe pozițiile pe care se situa mișcarea unionistă, iar temeiul legal i-l dăduse Convenția prin care fusese pus în vigoare un întreg ansamblu de principii înaintate ale unei societăți moderne. Responsabilitatea miniștrilor, inamovibilitatea magistraților, dreptul oricărui cetățean dispunând de un venit de 3 000 de galbeni de a ocupa tronul – care înceta astfel de a fi un monopol al marii boierimi! – , adoptarea oricărui impozit numai în temeiul unui vot favorabil al Adunării, egalitatea cetățenilor în fața legii și a impozitelor și accesul egal la funcțiile publice, desființarea privilegiilor, a scutirilor și a monopolurilor erau cele mai importante prevederi ale acestui statut fundamental pe care puterile garante căzuseră la înțelegere să-l aplice în Principate.

Un domnitor nou, fost revoluționar pașoptist și fruntaș unionist, patriot dezinteresat și demn și o întreagă nouă clasă politică, în care aveau să pătrundă și elemente din cea veche, dar numai cei care se situau pe poziții liberale ori conservator “progresiste” – cum se intitulau, de altfel, ei înșiși! – au intrat într-un nou joc al puterii. Fără îndoială că opiniile au fost deseori divergente, că sechele ale vechilor mentalități aveau să mai ființeze, dar, în ansamblu, cu toții au devenit slujitori ai unei societăți moderne, la parametrii unor țări înaintate ale epocii respective.

Lupta s-a dat privind dimensiunile și limitele unor reforme, dar acestea în sine au fost unanim acceptate. “Pe teren” reînnoirea a fost aplicată și de luptători ai mișcării unioniste care au devenit slujitori ai noului stat. De la începutul anului 1859 și până în spre toamna anului următor au fost numiți 2 000 de noi slujbași, ceea ce – având în vedere dimensiunile relativ restrânse ale aparatului de stat din acea vreme – evidenția proporțiile schimbării.

Baza reformelor: dubla alegere și recunoașterea ei

Reformele au avut un larg câmp de desfășurare și au transformat în mod evident cele două țări într-un stat unitar și modern. În perspectiva istorică, aceste reforme, de la cele mai mărunte la cele majore, apar ca având o însemnătate tot atât de mare ca și actul propriu-zis al Unirii, concretizat în dubla alegere, punct de plecare în procesul de formare și organizare a statului modern român. Temeiul tuturor reformelor l-a reprezentat de săvârșirea unificării realizate prin dubla alegere.

Prima etapă l-a re prezentat legalizarea dublei alegeri, iar a doua a însemnat trecerea de la domnia personală la unificarea politico-administrativă, care a fost încununată prin obținerea legalizării ei la Conferința de la Constantinopol din septembrie 1861 și prin firmanul eliberat în temeiul hotărârilor acestei reuniuni. Este marele merit al înfăptuitorilor statului național de a fi procedat la contopirea celor două țări și nu la o simplă alăturare federală. Prin aceasta a fost creată o structură statală greu distructibilă, lucru, de altfel, demonstrat de cei 150 de ani care s-au scurs de atunci. Această unire definitivă a fost înscrisă, cum spunea domnitorul în proclamația sa, “în datinele națiunilor”.

Primele reforme

Reformele realizate au îmbrățișat întreaga viață a societății din Principate. Egalitatea în fața legii și a impozitelor (prin supunere la contribuții a unor categorii până atunci privilegiate și scutite), des ființarea privilegiilor, îmbunătățirea și modernizarea aparatului judiciar, organizarea serviciilor de statistică, o nouă lege a recrutării prin care – cel puțin formal – obligațiile militare erau generalizate, reorganizarea serviciilor de lucrări publice s-au înscris printre reformele realizate în prima parte a domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Aveau să urmeze reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea de căi ferate, constituirea Consiliului Superior al Instrucțiunii Publice, un regulament de navigație, organizarea Corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești, care au reprezentat o etapă a doua a reformelor încheiată în ultimele luni din 1863.

Chestiunea agrară și secularitarea

Dar cea mai de seamă reformă care trebuia înfăptuită era cea a relațiilor agrare. Problema fusese pusă cu acuitate în timpul revoluției din 1848 și nu mai suferea întârziere, deoarece nerezolvarea ei paraliza ansamblul procesului de reînnoire. De altfel, Convenția de la Paris recomandase și ea să se treacă “fără întârziere” la “revizuirea legii care reglementează raporturile dintre proprietarii pământului și cultivatori”. În vara anului 1862, avuseseră loc în Adunarea României dezbateri înverșunate, în condițiile în care majoritatea era deținută de conservatori, care, totodată, formaseră la 24 ianuarie/ 5 februarie 1862, guvernul unic sub conducerea lui Barbu Catargiu. Proiectul adoptat a reflectat pozițiile dreptei conservatoare, dar domnitorul a refuzat să-l sancționeze, problema rămânând mai departe deschisă. Soluția avea să fie găsită pe o cale nouă, după lovitura de stat din mai 1864.

Dar, până atunci, guvernul a fost încredințat lui Mihail Kogălniceanu (foto), abil om politic, care a încercat să găsească un temei de înțelegere națională. Cea dintâi reformă și ea de însemnătate primordială pe care bărbatul de stat o va realiza, obținând un vot aproape unanim al Adunării, a fost cea a secularizării bunurilor mănăstirești. Prin legea secularizării, adoptată la 13/25 decembrie 1863, aceste bunuri au fost trecute în proprietatea statului.

A fost recuperat de către acesta un sfert din teritoriul național, aflat până atunci, în cea mai mare parte, în posesia unor așezăminte religioase străine. Guvernul Kogălniceanu a reușit, de asemenea, să primească voturi majoritare și pentru alte inițiative ale sale. Au fost înființate Școala superioară de științe și Școala superioară de litere, care transformate în anul următor în facultăți vor oferi temeiul înființării Universității de la București (după cea de la Iași, înființată încă din 1860).

O nouă lege a pensiilor, crearea Curții de Conturi, legea organizării armatei - adoptată cu o mică majoritate de Adunare -, legea contabilității, legea consiliilor județene, Codul penal și legea instrucțiunii publice, crearea Consiliului de Stat au fost, de asemenea, concretizări ale activității guvernului Kogălniceanu.

Dizolvarea Adunării și Statutul Dezvoltător

Aducerea în dezbatere a reformei agrare a dus însă la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea Adunării, ostilă soluției propusă de guvern pe care și domnitorul o susținea. A urmat dizolvarea Adunării pe calea unei lovituri de stat. Poporului i s-a supus spre aprobare, prin plebiscit, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris și o nouă lege electorală.

Lovitura de stat a sporit puterea domnitorului și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității Adunării. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante a creat posibilitatea decretării legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii până atunci clăcașe.

Prin legea din 14/26 august 1864, peste 400 000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu locuri de muncă, iar aproape alți 60 000 de săteni au primit locuri de casă și grădină. Prin reforma din 1864 se întregea pe plan social actul istoric din ianuarie 1859.

Marile Reforme

Ultimii ani ai domniei lui Cuza au fost apoi caracterizați prin adoptarea altor reforme, care în ansamblu s-au încadrat procesului de modernizare. A fost adoptat sistemul metric, a fost decretat Codul civil, s-au afirmat drepturile autocefale ale Bisericii române față de Patriarhia din Constantinopol, s-au luat măsuri contra jurisdicției consulare, s-a promulgat legea instrucțiunii publice, după ce, în iulie 1864, se crease Universitatea din București.

A fost înființată Școala de Poduri și Șosele (viitoarea Politehnică), au fost create Camerele de Comerț. S-au repus în vigoare taxele de export. Legea pentru consiliul permanent al instrucțiunii publice, ca și legea pentru contractarea unui împrumut de 158 de milioane destinat lichidării chestiunii mănăstirilor închinate, legea pentru numirea mitropoliților și episcopilor, legea pensiilor gradelor militare inferioare, introducerea monopolului tutunului, concesionarea căii ferate București-Giurgiu s-au numărat printre realizările anului 1865. În ansamblu, domnia lui Alexandru Ioan Cuza are o însemnătate primordială prin aceea că a pus bazele statului unitar, dar totodată și ale statului modern.

Reformele au avut și limite, unele au fost incomplete ori au trebuit îmbunătățite, dar oricum temeiurile României moderne și implicit ale României contemporane stau în perioada de aprigă înfruntare dintre nou și vechi, dintre forțele înaintate și cele conservatoare din anii 1859-1866. Reformele realizate în timpul ”domnului Unirii” au deschis drum larg mersului înainte națiunii române și au creat premise pentru viitoare împliniri.

""