Autor 12860 vizualizări


„Majestate, nu pleca! România-i țara ta!”. Așa strigau peste un milion de suflete Regelui Mihai în timpul primei sale vizite. Trecuseră 44 de ani de când porțile țării se închiseseră în urma lui, definitiv. Acum, în ajun de Centenar, ultimul rege al românilor întregește panteonul monarhic de la Curtea de Argeș. După evenimentele din 1989 a crezut că se poate întoarce acasă, dar s-a înșelat. Cangrena comunistă mâncase prea mult din integritatea românească. S-a tot întors să bată la poarta României: nobil, demn, modest. Și de prea multe ori a fost respins primitiv, arogant, necioplit. Un rege ajuns Sisif. Acum, steagurile au fost coborâte în bernă, căci românii își poartă pe cel din urmă drum regele. 

Era 1989 – şi, de ceva timp, comunismul începuse să fie dezrădăcinat din țările Europei de Est. Doar în România Ceaușescu părea mai puternic chiar și decât Zidul Berlinului. În toamna acelui an, Regele Mihai răspundea întrebărilor unui jurnalist român – unul dintre puținele interviuri pe care Majestatea Sa le-a dat în perioada exilului. Îi era greu să anticipeze soarta României, dar avea încredere în curajul românilor: „Răscoale precum cea din Braşov din 1987 au şanse de reuşită doar dacă sunt generale. Nu putem nici să le cerem oamenilor de acolo jertfe de sine pe scară mare ori să-şi verse sângele poate fără rost”. Cât despre o posibilă revenire a monarhiei, Regele Mihai a spus întotdeauna că acest lucru se poate realiza numai la dorința poporului. „Spun de mult timp că plec de la premisa că mă reîntorc în ţară şi că acolo trebuie să ne suflecăm mânecile cu toţii şi să punem ţara din nou pe picioare. După aceea putem întreba oamenii printr-un referendum dacă doresc monarhie sau nu”. 

„Fiţi paşnici, dar demni. Cu Dumnezeu înainte!” 

Momentul avea să vină mai repede decât spera. Aflat în permanență la curent cu evoluția țării, decembrie ’89 i se prezenta altfel: oamenii erau agitați, lucru pe care îl observase și străinătatea. Şi atunci când întreaga lume admitea că România se află la răscruce de drumuri și că trăiește un moment istoric, la Versoix, telefonul regelui sună: „Primul care mi-a dat de veste, care mi-a dat telefon a fost regele Baudoin [al Belgiei]. Telefonul arăta interesul lui și față de mine personal, de ceea ce simțeam eu în acele clipe, și față de țară”. Dar deși era clar că regimul lui Ceaușescu era la final și că poporul avea nevoie să nu fie lăsat în derivă, bunul simț l-a făcut pe rege să facă un pas înapoi: „Fiindcă am văzut câți morți au fost și prin ce au trecut și la Timișoara, și la București, când au început să tragă din toate părțile... Mi-am zis în sinea mea «Da, ar trebui, poate, să merg acolo», dar nu voiam să vin să dau impresia, pentru că toți oamenii ăștia au murit pentru un anumit ideal, și pe urmă să fiu eu acolo, în față. Am zis: «Nu, să vedem ce se întâmplă»”.


De departe, Regele Mihai le-a fost însă alături celor ieșiți pe străzi. Şi ca mult prea puțini astăzi, regele știa cum să le vorbească românilor. Pe 18 decembrie, el le transmitea un mesaj prin intermediul postului de radio Europa Liberă: „Sunt cu gândul şi cu sufletul alături de voi, sunt ca şi voi îngrijorat când aflu cruzimea cu care reacţionează cei de la Putere atunci când cereţi doar drepturile cele mai elementare şi totuşi şi totodată am şi aveţi mari speranţe fiindcă luaţi cuvântul, manifestând. Fiindcă nu vă mai temeţi, fiindcă prin însăşi sălbăticia represiunii înţelegeţi şi înţelegem cu toţii că le e frică de voi celor de la putere. Manifestaţi paşnic cu lozinci care să le spuie care vă sunt năzuinţele. Armele nu pot zdrobi sufletele, nu pot nimici idealurile. Nu îi provocaţi, fiţi paşnici, dar demni. Cu Dumnezeu înainte!” O încurajare pe care, în perioade tulburi, românii ar trebui să și-o amintească şi să o ia drept călăuză.

Joia Patimilor 

1990. România se considera deja un stat democratic și avea aplomb în fața Occidentului. Dar starea de anxietate și neliniștea făceau încă legea, mai ales în Capitală. În acte, comunismul nu mai conducea țara, însă vânătorii de putere își aveau lada de zestre de la Ceaușescu. Zvonuri circulau cu repeziciune – cum că partidele istorice conduse de Corneliu Coposu și Radu Câmpeanu vor să îl aducă în țară pe Mihai I, să ia puterea cu japca, să dea o lovitură de stat. Istoria comunistă continua să fie predată ca telefonul fără fir.

În această Românie Regele Mihai și familia au sperat că pot veni pentru a sărbători Paștele. Primiseră aprobarea Guvernului și, automat, vizele. Era stabilit. Pe 12 aprilie 1990, în Joia Mare, ei trebuiau să fie în avion, spre România. Autoritățile române, mai precis președintele Ion Iliescu și ministrul de Externe al primului guvern postdecembrist, Sergiu Celac, întocmiseră o listă cu reguli pe care Majestatea Sa trebuia să le respecte. În principiu, ei doreau să se asigure că vizita va fi una discretă, fără mare fast, fără declarații și, opțional, fără oaspeți. Regele a încuviințat și totul era pregătit.

Cuplul regal și câțiva însoțitori au plecat de la Geneva cu avionul, urmând ca pentru București să schimbe la Zürich. Așteptau în salonul de onoare, când directorul companiei elvețiene i-a anunţat că statul român le-a retras vizele. Întristat, umilit, regele nu înțelege ce s-a întâmplat – şi, în Vinerea Neagră, transmite un mesaj prin care explică lumii întregi, obiectiv, cum percepe relaţia cu România şi statutul faţă de ţară: „Decizia autorităților de la București de a-mi interzice intrarea în țara mea este gravă. Las poporului român și opiniei publice internaționale să aprecieze întreaga răspundere a celor care au luat-o. Țin să amintesc că alesesem sărbătoarea Paștelui pentru această întoarcere în țara mea tocmai pentru că aceste momente au pentru toți românii un caracter sacru. […] Îmi reafirm voința de a-mi servi cu toate puterile țara în cadrul unui proces democratic real. Forțat să abdic sub constrângerea și sub amenințarea a o mie de studenți luați ostatici, nu am fost decăzut niciodată oficial din cetățenia mea română de regimurile care s-au succedat până în ziua de azi. Sunt încă în posesia pașaportului meu românesc, pe care am refuzat să-l validez pentru a nu cauționa aceste regimuri. Actualul prim-ministru al guvernului provizoriu mi-a pus public în cauză calitatea de cetățean român. Aceasta este o chestiune deschisă”.

Sărbătorile care nu vin 

În România, lucrurile par că se așază. Se organizează alegeri, începe redactarea unei noi Constituţii. Şi la un an de la evenimentele din 1989, după ce fusese întors din drum o dată, Regele Mihai hotărăște un nou drum spre țară. Speră ca de data aceasta să nu mai fie probleme. Actele sunt în regulă, vizele la fel, Principesa Margareta obținând aprobarea prim-ministrului de atunci, Petre Roman. Familia regală închiriază un avion privat, care aterizează pe un aeroport Otopeni gol – oamenii erau atât de „mulțumiți” de situația din țară încât erau în grevă.

Vizibil emoționat, Regele așteaptă în sala VIP controlul actelor. După o așteptare de o oră, întreg grupul poate pleca: opt mașini sunt pregătite atât pentru ei, cât și pentru presă, pentru drumul către Capela Regală de la Curtea de Argeș. Dar nici nu pornesc bine motoarele că un ofițer vine și cere din nou pașapoartele cuplului regal. Spune că mai durează până le va înapoia și că între timp pot pleca în altă parte să aștepte. După ore de stat în casa Siminei Mezincescu, pe atunci purtătoare de cuvânt a Casei Regale, Regele Mihai și Regina Ana sunt înștiințați de către cei rămași la aeroport că actele le vor fi date abia când vor părăsi țara. În aceste condiţii, regele decide că cel mai potrivit este este să pornească spre catedrală.


Şi dacă despre umilința de pe aeroportul din Zürich nu știa prea multă lume, acum imaginile vorbesc de la sine: întreg convoiul este oprit la 20 de kilometri de Pitești. În jur de zece mașini, printre care și ale poliției, blochează drumul. Mașina regelui este flancată de ofițeri înarmaţi. Li se comunică faptul că sunt intrați în țară ilegal, cu pașapoarte daneze, că avionul închiriat este acum sub sechestru, şi că trebuie să părăsească teritoriul românesc urgent, fiindu-le pus la dispoziție un avion militar Antonov.

Până când coloana de mașini a făcut drum întors către aeroport, au trecut aproape două ore. În tot acest timp, regele Mihai și-a păstrat calmul, demnitatea, acceptând în cele din urmă absurdul și abuzul autorităților. Ajunși la Otopeni, au trebuit să mai aștepte alte trei ore avionul – în mașină, pe pistă. Iar filmul acestei reveniri ratate – cu tragismul său – e cât se poate de elocvent pentru România perioadei.

Revenirea, în sfârşit 

În 1992, Paștele pica în aprilie, ca în urmă cu doi ani. Iar România vuia: regele se întoarce acasă! De această dată, fusese invitat la mănăstirea Putna pentru a participa la slujba de Înviere. Era 25 aprilie 1992 și, după 44 de ani de pribegie, Regele Mihai era primit cu pâine și sare – avionul Majestății Sale ateriza la Salcea, lângă Suceava. Pe aeroport, sute de jurnaliști și oameni simpli îl așteptau. Ușa avionului se deschide – și fostul suveran se opreşte în prag, priveşte masa de capete și un zâmbet îi apare pe chip. Era zâmbetul acela pe care mica principesă Margareta, la doar 4 ani, îl căuta. „De ce e tata mereu trist?”, îşi întrebase mama, iar sensibila Regină Ana îi răspundea: „Pentru că şi-a pierdut ţara”.

Curtea mănăstirii era arhiplină. Se striga în cor, dirijat în aer de sutele de flori aduse cuplului regal: Regele Mihai! Regele Mihai! Seara, familia regală a luat lumina sfântă și a cântat cu românii „Hristos a înviat”. Presa scria că peste 5.000 de oameni au fost în acea seară la Putna. Peste 5.000 de lumânări aprinse la unison cu regele – de parcă cerul și-ar fi oglindit stelele în curtea mănăstirii. Era clipa sacră de care vorbea suveranul în 1990, la prima alungare.


A doua zi, regele era la București. Ultima dată când îl văzuse era plin de soldați și tancuri – acum era o capitală gri, care se străduia să-şi vindece rănile. Regele lăsase țara cu stema României Mari pe steag – acum era primit cu un drapel obosit, murdar, cu o gaură în mijloc, dar care nu uitase cum să fluture demn. Și românii, românii! Erau tot un suflet. CNN relata că Bucureștiul fusese invadat de peste un milion de oameni. Cu flori, portrete ale regelui, steaguri, dar mai ales cu zâmbete și lacrimi. Erau peste tot – pe stradă, pe trotuare, suiți în copaci sau pe panourile publicitare –, oriunde numai să îl vadă. Era ca atunci când vara mai picură cald, ușor, dar se înseninează și apare curcubeul.

„Nu v-am uitat niciodată și vă iubesc din toată inima” 

Familia Regală s-a cazat la Hotelul Continental și, de acolo, au pornit spre biserica Sfântul Gheorghe, unde aveau să participe la slujba de A Doua Înviere. Mașina fusese literalmente luată pe sus și acoperită cu flori. Imaginile video arată cum la geamul autovehiculului se înghesuiau capete de români care plângeau de fericire. Erau chipurile ridate ale celor care suferiseră în comunism, chipurile celor care munceau să construiască viitorul, dar și chipurile celor mici, care erau doar ochi, uimiți de existența unui rege.

Dacă se aștepta la o astfel de primire entuziastă? Modestul rege trăise toți acești ani în exil cu teama că suferința va fi înrăit oamenii: „Nu, trebuie să spun că nu. Am fost aproape copleșit, aș putea să spun. Nici nu mai știam ce să mai cred. Fiindcă, după toți acei ani mizerabili care au fost, și pentru mine și pentru cei de aici, deodată să văd mulțimea asta enormă care a ieșit pe străzi, unde stăteam la hotel, parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor... Știu că ultimul kilometru pe care l-am făcut când am intrat în oraș, până la biserica Sfântul Gheorghe, mi se pare, pentru câteva sute de metri că a durat aproape un ceas. Ne-au luat aproape pe sus cu mașina care se clătina”.


Când s-a lăsat seara peste București, regele a ieşit la balconul hotelului; nu fusese lăsat de autorități să își țină discursul de la Palatul Regal. Sutele de mii de oameni stăteau cu mâinile ridicate în sus, agăţându-se în sufletele lor de el ca de o speranță. Scandau într-o singură voce: „Monarhia salvează România!”. Impresionat, și cu o emoție nobilă care îi cuprinsese glasul și chipul, Regele Mihai încerca să își rezume infinita dragoste pentru români: „Cu toate că am fost departe de voi mai bine de 45 de ani nu v-am uitat niciodată și vă iubesc din toată inima”. Toți cei adunați acolo i-au răspuns pe măsură, minute în șir: „Vă iu-bim! Vă iu-bim!” Regele i-a anunțat pe români că a doua zi este nevoit să plece, dar că „aceasta nu este o despărțire, căci vom rămâne împreună sufletește, este mai degrabă pe curând”. Un „Nuuu!” prelungit i-a întrerupt discursul – şi apoi s-a scandat: „Majestate, nu pleca! România-i țara ta!”.

Peste ani, obiectiv și încă uimit, regele spunea despre reîntâlnirea cu românii: „După toți anii ăștia de minciuni și murdării și fel de fel de... Nu mai știu cum să le calific. Ce se spunea, nu numai despre mine, ci despre toată familia și monarhia în general, nu mă așteptam să fie așa o reacție când am venit eu. Ca și cum s-a șters deodată tot. În fine, nu chiar tot, dar... Nici nu mai știam ce să mai gândesc”. De acel Paște, regele a putut în sfârșit să aprindă o lumânare la Curtea de Argeș, în memoria strămoșilor săi.

De la Majestate, la persona non grata 

Regele Mihai credea că oamenii sunt buni. Nimic greșit, dar total nesănătos. Pentru suveranul român lungul drum al umilințelor parcă nu se mai termina. După vizita din primăvara lui 1992, mulți începeau să se teamă, să construiască ipoteze. Un milion de oameni la o simplă vizită? Asta nu era de bine.

În noiembrie 1993, Majestatea Sa a anunțat oficialitățile române că vrea să vină din nou. Încercăm să facem abstracție de absurditatea faptului că un om, curat din punct de vedere legal, trebuie să ceară permisiunea de a putea veni în țara sa. Ministerul de Externe i-a refuzat cererea pe motiv că în pașapoarte era trecută titulatura de Majestate Regală. Și birocrația a salvat situația.

Mai departe: 1994 se împlineau 50 de ani de la decizia regelui din 23 august care a schimbat soarta războiului. La București a fost organizat un simpozion la care, după cum e firesc, Majestatea Sa a fost invitat. Era una din zilele capricioase ale toamnei. Avea să se constate, în cele din urmă, că ceața nu îngreuna numai vizibilitatea, ci și gândirea oficialităților. Pe 7 octombrie 1994, aeroportul Otopeni era înțesat cu jurnaliști care îl așteptau. Întâlnirea nu a mai avut loc, dar imaginile unui rege cărunt, care nu e lăsat să intre în ţară, au făcut înconjurul lumii; a coborât din avion numai pentru a i se comunica faptul că nu poate fi primit pentru că nu are cetăţenie română. Privind de pe scara avionului cum demnitatea, dreptatea și educația nu au casă în România, regele le-a făcut cu mâna celor aflați pe pistă și a plecat. Nu s-a certat, nu a insultat, nu a ridicat vocea – niciun gest care să nu îi facă cinste.

O lună mai târziu, mai marii politicii de atunci considerau că etica și moralitatea regelui nu se încadreaza peisajului mioritic și, drept urmare, este declarat persona non grata.

Regele îşi redobândeşte cetăţenia abia în 1997 

Nici așa nu a fost suficient, căci a urmat 1995, când regelui i-a fost din nou interzis să vină în țară – Emil Constantinescu îl chemase la funeraliile țărănistului Corneliu Coposu. Nici moartea cuiva apropiat se pare că nu a fost un motiv suficient, iar regele se simțea ca atunci când era tânăr și vizitarea mamei sale îi era condiționată de tată: de două ori pe an, câte trei săptămâni. „Astea sunt lucruri care îți cresc în suflet”, spunea mai târziu, ca o explicație cumva pentru firea sa introvertită.


Anii au trecut, iar jocurile politice s-au schimbat. Erau alte nevoi și alte mize puse la bătaie. Pe 25 februarie 1997, printr-o hotărâre a guvernului Ciorbea, regele primește cetățenia română, pierdută cu jumătate de veac în urmă, odată cu tronul. Știa probabil de ce anume are nevoie România în perioadă. Își aducea aminte de cuvintele lui Titulescu: „Dați-mi voi o politică serioasă în țară, și eu vă dau o politică bună în exterior”. Cam așa au stat lucrurile şi atunci: România trebuia reprezentată în afară de cineva cu greutate. La casele regale ale Europei, vechile dinastii îi deschideau porțile cu fast, iar cei care jonglau cu destinul lumii îl ascultau – regele făcea ca România să nu mai fie privită ca o țară postcomunistă, ci ca o fostă monarhie care a evoluat spre un sistem de actualitate. Cât despre ce s-a întâmplat după anul 2000, istoria are să îi judece la timpul potrivit pe cei care nu au ținut seama de ea. În 2011, din Parlament, regele li se adresa românilor – oferea sfaturi şi un plan de guvernare pe termen lung, vorbea despre democraţie şi valori, despre relaţia definitivă dintre trecut şi viitor, despre cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie: identitatea şi demnitatea. O ultimă moștenire lăsată poporului român.

Pune, române, steag la poartă!  

Centenarul vine fără ca România să aibă un lider – şi mai ales un om care să o iubească necondiţionat. Care să facă orice pentru țară deoarece așa a jurat. Mihai Întâiul – cel care a știut să fie și rege și român, dar mai presus de toate om – nu mai este. Să-l plângi, Românie, cu lacrimi amare, căci nimeni nu va mai bate la poarta ta cu dragoste și loialitate așa cum a făcut-o cel din urmă monarh. „Aş ciocăni cu unghia până când n-aş mai avea unghie, şi cu degetul până când mi s-ar toci”, zicea poetul – şi-aşa trebuie să fi gândit şi regele, bătând în poarta ţării, în repetate rânduri, şi cerând să intre.

Despre ziua abdicării forțate, din decembrie 1947, regele spunea: „am plecat cu moartea în suflet”. Au trecut 70 de ani de atunci – şi regele se întoarce. Numai suflet. Și rămâne pentru totdeauna.