Autor 6826 vizualizări


Au existat două date memorabile legate de ziua de 24 ianuarie, cea a dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza şi cea în care pentru întâia oară s-au deschis lucrările Adunării României, trei ani mai târziu. Deseori considerăm momentul dublei alegeri ca cel în care Unirea Principatelor s-a înfăptuit pe deplin, or uităm că acest moment avea să mai întârzie şi că, la rândul său, a fost efectul unei “bătălii” politice şi diplomatice, care a fost dusă cu stăruinţă şi destoinicie de cei care au avut răspunderea primilor paşi ai statului naţional într-o Europă care a trebuit “obişnuită” să accepte fiinţarea unui nou stat, care urma nu peste multă vreme să fie cuprins printre statele independente ale continentului.

Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 nu interzisese o dublă alegere, ipoteză pe care re prezentanţii puterilor garante nici nu şi-o puseseră! Dar, în acelaşi timp, Convenţia stabilise fiinţarea mai departe a două entităţi statale care fuseseră “unite” prin unele stipulaţii ale ei, dar nu se procedase la o unificare a lor. Votul de la 24 ianuarie 1859 fusese salutat de împăratul Napoleon III şi de contele Cavour, primul-minsitru al Piemontului şi fusese privit cu bunăvoinţă de celelalte două puteri “unioniste”, respectiv Rusia şi Prusia, dar totodată fusese întâmpinat cu ostilitate de Imperiul Otoman şi de cel al Austriei şi cu toată rezerva de Marea Britanie. În consecinţă, cea dintâi luptă care a trebuit dusă a fost cea de a obţine “legalizarea” de către puterile europene a dublei alegeri. Prin aceasta se realiza baza de acţiune pentru a se putea trece la desăvârşirea unităţii celor două ţări pe plan politico-administrativ.

Încă după alegerea de la 5/17 ianuarie fusese trimisă o deputăţie la Con stan - tinopol, condusă de Costache Negri, pentru a obţine investitura sultanului. De asemenea, Vasile Alecsandri, în calitatea sa de ministru de Externe, se adresase reprezentanţilor consulari ai puterilor anunţându-i oficial rezultatul votului Adunării Elective. Dar dubla alegere produsese o răsturnare de situaţie. Era vorba de o situaţie cu totul nouă şi totodată neaşteptată. Domnitorul s-a adresat în această privinţă chiar la 24 ianuarie/5 februarie 1859 împăratului Napoleon III şi în ziua următoare tuturor puterilor garante aducându-le la cunoştinţă evenimentul. Era o situaţie complicată, deoarece ceea ce avusese fusese cu totul neaşteptat.

 Diplomaţii români prin Europa

Tânăra diplomaţie modernă româneasacă se găsea la începuturile ei. Principatele nu aveau decât o singură reprezentanţă peste hotare, cea de la Constantinopol şi totuşi era neapărat necesar ca legătura cu puterile garante să funcţioneze. În această situaţie, a fost imaginată o soluţie eficientă, trimiţându-se în capitalele puterilor garante reprezentanţi speciali cu misiunea de a suplini lipsa diplomaţilor de carieră. Vasile Alecsandri a fost trimis la Paris, Turin şi Londra, Ştefan Golescu la Berlin şi la Paris, unde urma să-şi împletească activitatea cu cea a lui Alecsandri, doctorul Ludovic Steege la Berlin şi Viena, iar prinţul Obolenski la Petersburg. Totodată, la Constantinopol, delegaţi munteni conduşi de I.I.Filipescu s-au alăturat deputăţiei moldovene. Într-un memoriu din noiembrie 1859, Alecsandri făcea următorul îndrituit comentariu legat de misiunea pe care o îndeplinise el şi Ştefan Golescu, dar de fapt şi ceilalţi trimişi: “Timpul singur va demonstra partea de succes care revine în această împrejurare – problema recunoaşterii dublei alegeri – D.B. – reprezentantului Moldovei şi mai târziu celui al Ţării Româneşti”. “Până atunci, continua el, se poate afirma că acţiunea lor a fost deseori decisivă pentru a dejuca intrigile cele mai bine urzite, pentru a păstra, în toată puterea sa, un sprijin care părea uneori că se lasă clătinat şi într-un cuvânt pentru a împiedica mult rău”. “Solicitând fără încetare, mai adăuga el, şi uneori cu umilinţa pe care numai patriotismul o poate motiva, luptând cu dârzenie împotriva unor duşmani, care erau cu atât mai primejdioşi cu cât aveau acces pretutindeni, repre - zentanţii noştri au putut contribui la rezultatul ultimelor conferinţe”. Aceste misiuni speciale, deşi au avut de întâmpinat mari greutăţi (autorităţile habsburgice au mers până acolo încât încurcau mesajele cifrate!), deşi pentru a se menţine legătura cu trimişii s-au folosit curieri improvizaţi, şi-au realizat obiectivul. Un merit deosebit a revenit lui Vasile Alec san - dri, care a fost primit cu interes şi bunăvoinţă de Napoleon III în trei rânduri, apoi şi-a îndeplinit misiunea cu succes şi în Italia, pentru a-şi încununa activitatea la Londra. El a reuşit să determine pe lordul Malmesbury la o schimbare fundamentală de atitudine, diplomaţia britanică acceptând faptul împlinit în Principate. La 26 martie /7 aprilie 1859 s-au întrunit la Paris conferinţa puterilor garante şi “în chip excepţional”, peste o săptămână, cinci dintre puteri - cele patru puteri “unioniste” (Franţa, Rusia, Piemontul şi Prusia) dar şi Anglia - au recunoscut “pur şi simplu”, cum telegrafia Ştefan Golescu la Bucureşti, “îndoita alegere a prinţului Cuza”. Prima etapă pentru “legalizarea” Unirii putea fi considerată încheiată. Cea mai mare parte a puterilor europene confirmase voinţa românilor. Fără îndoială că această recunoaştere era foarte importantă, dar ea nu rezolva încă pe deplin problema. Înainte de toate Alexandru Ioan Cuza avea nevoie de investitura sultanului, or Poarta otomană nu dăduse curs solicitării care i se făcuse de către cele două deputaţii succesive, cea moldoveană şi apoi cea munteană. Membrii acestora stăteau de luni de zile la Constantinopol în aşteptarea recunoaşterii dublei alegeri.

Puterea suzerană recunoaşte unirea

În noua situaţie care se crease, Principatele Unite, sigure de sprijinul majorităţii puterilor, au adoptat o atitudine nehotărâtă faţă de puterea suzerană. Membrii celor două deputăţii cu excepţia lui C. Negrişi a lui I. I. Filipescu, au fost rechemaţi, iar conducerea deputăţiei unificate a fost dată celui dintâi. Timp de luni de zile, Negri avea să desfăşoare o activi tate neobosită pentru a obţine investitura. Lucrurile aveau să se complice, când avea să izbucnească şi războiul austro-franco-piemontez. Dacă însă războiul a prelungit situaţia de incertitudine, pe de altă parte el avea să asigure şi rezolvarea problemei în avantajul Principatelor Unite. Înfrântă în Italia, Austria a devenit mai maleabilă. A fost determinată la aceasta şi de situaţia numeroşilor ei supuşi din Prin cipate, care din pricina nerecunoaşterii noii stări de lucruri de către autorităţile habsburgice nu mai puteau beneficia de jurisdicţia consulară. De asemenea, eventualitatea unei implicări a Principatelor Unite în conflagraţie de partea Franţei şi a Piemontului – un semnal în această privinţă fiind dat prin concentrarea unităţilor militare muntene şi moldovene în tabăra de la Floreşti, în preajma Ploieştilor, dar şi prin negocieri secrete dintre domnitor şi emigraţia revoluţionară maghiară – a contribuit la o atenuare a poziţiei intransigente austriece. De altfel, după începerea ostilităţilor din Italia, Austria, îngrijorată de perspectivele unui atac din flanc, se hotărâse le restabilirea relaţiilor cu Principatele Unite, ceea ce însemna recunoaşterea de facto a dublei alegeri. Cât timp s-a desfăşurat războiul din nordul Italiei, Imperiul Otoman amânase necontenit recunoaşterea lui Cuza. În situaţia dată, Negri a sugerat domnitorului rechemarea sa, ceea ce efectiv acesta a dispus la 31 mai/12 iunie 1859.


Pusă în această situaţie, Poarta şi-a atenuat din nou poziţia. Negri a fost chemat la Poartă, unde Fuad Paşa i-a dat asigurări privind apropiata recunoaştere a stării de lucruri din Principate. În consecinţă, dispoziţia de rechemare a fost revocată, dar recunoaşterea a mai întâr ziat. Abia la 14/26 august consulul general al Piemontului comunica Ministerului de Externe al Ţării Româneşti că Poarta acceptase protocolul de recunoaştere a dublei alegeri. Unsprezece zile mai târziu, la 25 august/6 septembrie într-o nouă şedinţă a conferinţei de la Paris – întrunită la cinci luni după cea precedentă! – Imperiul Oto - man şi cel al Austriei au acceptat oficial recunoaşterea dublei alegeri. Prima fază pentru obţinerea consimţământului puterilor garante privind constituirea României se realizase. Este însă drept că se puseseră două condiţii: recunoaşterea era dată numai pe durata domniei lui Cuza şi totodată acesta era obligat să respecte stipulaţiile Convenţiei de la Paris şi în consecinţă să nu efectueze unificarea politico-admnistrativă dincolo de ceea ce înţele gerea din 7/19 august 1858 îngăduise. Cu alte cuvinte, în ceea ce îi privea pe români, se repurtase o biruinţă, care trebuia însă neapărat întregită. Doi colonei au fost trimişi de guvernul otoman pentru a transmite oficial firmanele de investitură. Din dispoziţia domnitorului, s-a dat un cadru “modest” ceremoniilor de investitură. “Totul era făcut astfel – scria un martor al vremii în legătură cu ceremonia primirii firmanului de investitură la Bucureşti – ca să nu se facă ostentaţie, nici să se dea vreo strălucire lucrului... Sala de ceremonie era aproape goală, iar domnitorul nu sărută firmanul. Totul se termină într-un sfert de oră”. Diplomaţia europeană sfârşise prin a accepta faptul împlinit şi de asemenea puterea suzerană. Românii trebuiau să dea însă noua bătălie pentru desăvârşirea Unirii, pentru deplina constituire a statului nou unitar.


""