Reacția Ucrainei după unirea Basarabiei cu România: Guvernul de la Kiev cere anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru jpeg

Reacția Ucrainei după unirea Basarabiei cu România: Guvernul de la Kiev cere anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru

Unirea Basarabiei cu România, votată cu o largă majoritate de Sfatul Țării de la Chișinău pe 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918 a fost contestată de Ucraina. Autoritățile de la Kiev au respins actul unirii și au ridicat pretenții asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Guvernul României a fost nevoit să dea un răspuns amplu și argumentat acestor revendicări pe care le-a respins hotărât. 

Teritoriul delimitat de râurile Prut (la vest), Nistru (la est) și de Dunăre și Marea Neagră la sud a reprezentat partea de est a Moldovei medievale. Acest teritoriu, denumit Basarabia în secolul al XIX-lea a fost ocupat de Imperiul Țarist în 1812, în urma unui tratat de pace cu Imperiul Otoman. Țara Românească și Moldova, aflate sub suzeranitate otomană au fost scena unui război între Rusia și Turcia, declanșat în 1806. Deși au obținut mai multe succese militare și au ocupat cele două provincii, rușii s-au văzut nevoiți să negocieze pacea cu turcii, pe fondul deteriorării relațiilor cu Franța. 

În noiembrie 1811, o delegație rusă și una otomană s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.

Rușii, care inițial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând granița pe Dunăre, adică stăpânirea celor două țări române. Turcii au respins pretențiile rușilor, fiind dispuși să accepte numai cedarea teritoriului dintre Prut și Nistru. Negocierile au continuat la București, însă nu așa rapid cum sperau rușii. Amenințați de pericolul invaziei napoleoniene, rușii au acceptat oferta otomană. 

Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei și până la locul unde se întâlnește cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei și până la mare...”. Imperiul Țarist a intrat astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km (mai mare cu 7.400 km decât al Moldovei de la vest de Prut), cuprinzând cinci cetăți, 17 târguri, 685 sate și o populație de 482.630 de oameni.

În ciuda unui intens proces de rusificare și de deznaționalizare, desfășurat în următorul secol, în momentul declanșării Primului Război Mondial, populația Basarabiei a rămas majoritar românească. În contextul disoluției Imperiului Rus, după revoluția bolșevică din 1917, Sfatul Țării de la Chișinău a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, pe 24 ianuarie 1918. Relativ redus inițial, curentul în favoarea unirii cu România a crescut după proclamarea independenței Basarabiei. Tânărul și fragilul stat moldovenesc nu avea cum să reziste singur în fața acțiunilor bolșevicilor și pretențiilor emise de autoritățile ucrainene. În acest context a fost votat actul unirii Basarabiei cu România la 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918. 

La trei zile după votarea unirii, guvernul de la Kiev trimitea o notă guvernului român prin care îl informa ca Rada Centrală (Parlamentul Ucrainei – n.r.) „nu admite decizia ‘Sfatului Țării’ referitoare la încorporarea Basarabiei la România să fie un act care exprimă voința tuturor popoarelor care locuiesc pe teritoriul Basarabiei; de aceea Republica Democrată Ucraina cere ca regiunile din Basarabia unde populația s-a declarat s-au se va declara ucraineană să fie adăugate Republicii Ucraina”. 

Pe 22 aprilie 1918, guvernul român răspundea notei primite de la guvernul de la Kiev amintind părții ucrainene că „Basarabia s-a unit de bunăvoie cu Patria-mamă, în virtutea unui vot aproape unanim exprimat al Sfatului Țării, adunarea națională legislativă a Republicii Moldovenești a Basarabiei. Această adunare este expresia voinței Națiunii, având deci aceeași origine ca și Rada Centrală ucraineană, reprezentând deci, ca și Rada, puterea suverană, ceea ce îi dă dreptul să ia decizii definitive și de aceeași importanță pentru populația Basarabiei ca și deciziile luate de Rada în legătură cu locuitorii Ucrainei. […] Trebuie, de altfel, remarcat că Sfatul Țării a fost ales în mod liber, într-o perioadă în care nici nu se putea problema unirii cu România”.

De asemenea, guvernul român atrăgea atenția că, după cunoștințele sale, „nu există nicio reuniune din Basarabia în care populația să se fi declarat ucraineană și să fi cerut alipirea la Ucraina”. 

Ucraina a cerut anexarea Basarabiei

Guvernul de la Kiev a revenit cu o notă extinsă, trimisă guvernului român pe 5 mai 1918, prin care încerca să demonstreze necesitatea anexării Basarabiei de către Ucraina: 

„Timp de mai mult de un secol Basarabia a făcut parte din Imperiul Rus și s-a găsit în relații politice și economice cu cea mai apropiată vecină a sa, Ucraina. În perioada constituirii Republicii Ucraina, în luna noiembrie 1917, guvernul ucrainean considera ca, în favoarea legăturii federative care lega din nou Republica Ucraineană de toate celelalte părți ale Imperiului Rus, Ucraina să păstreze această legătură în raport cu Basarabia. După proclamarea independenței Ucrainei, guvernul ucrainean, neadmițând deloc ruptura definitivă dintre Ucraina și Basarabia și luând în considerarea aspirațiile unei minorități notorii din populația Basarabiei și-a propus să stabilească relații mai strânse cu Republica Moldovenească, conferindu-i dreptul autonomiei politice”. 

Guvernul Ucrainei „și-a propus, conform expresiei formale a voinței poporului Basarabiei, și își propune același lucru și astăzi, să dea la toată populația Basarabiei o autonomie politică ce i-ar garanta cele mai largi drepturi în domeniul social, politic și intelectual. Este evident că interesele vitale ale Ucrainei – strategice și economice – cer ca Guvernul Ucrainei să insiste pe încorporarea Basarabiei, care își păstrează autonomia politică față de Ucraina...” se arăta în nota trimisă guvernului român. 

Această notă a primit un răspuns vast pe 19 iunie 1918, prin care guvernul român argumenta că Ucraina nu are niciun drept asupra Basarabiei. Guvernul român a amintit părții ucrainene istoria Basarabiei și modul în care această provincie a fost ocupată de Imperiul Rus. 

„Geografic, etnografic, istoric, așa-zisa provincie a Basarabiei a fost deci tot timpul un pământ românesc și a format o parte integrantă și indivizibilă a Principatului Moldovei. Doar numele de ‘Basarabia’ nu este absolut moldav; și totuși acest nume, rezervat până în 1812 exclusiv extremității meridionale a acestui teritoriu, este de asemenea român, comemorând cucerirea lui Basarab, domn de Valahia, care în prima parte a secolului al XIV-lea a supus prin arme ținuturile situate între brațele Dunării, cursul inferior al Prutului și Nistrului și Marea Neagră. Acesta este trecutul; pentru prezent este important să se constate că, deși a fost smulsă Moldovei acum 106 ani, și de atunci sustrasă cu precauții inchizitoriale de la orice influență a patriei-mamă, aspectul românesc al pământului Basarabiei aproape că nu s-a schimbat”.

Bibliografie: 

Mihail E. Ionescu (coord), Românii în „Marele Război”. Anul 1918, Editura Militară, 2019. 
Ion Calafeteanu, Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România 1917-1918, editura Hyperion, 1995.