Războiul submarin la începutul Primului Război Mondial
O acerbă cursă a înarmărilor navale a avut loc între Marea Britanie și Germania în anii premergători Primului Război Mondial. La insistențele împăratului Wilhelm al II-lea, secondat de unii dintre comandanții imperiali, Germania a început construirea unei flote de mari dimensiuni, în primul rând pentru a-și protejeze noile colonii, și pentru a rivaliza cu Marea Britanie. Momentul era propice, Marea Britanie fiind mai mult interesată de Franța, inamicul ei occidental tradițional, un real pericol colonial în Africa, și foarte apropiată diplomatic și economic de Rusia, un alt potențial imens pericol pentru posesiunile asiatice ale Londrei. Germania nu era privită ca o posibilă forță navală, demnă de a răsturna întâietatea Grand Fleet pe oceanele lumii.
Strategia navală germană s-a bazat pe „teoria riscului”, emisă de amiralul von Tirpitz. Fără a numi expres Marea Britanie, dar înțelegîndu-se că despre ea este vorba, teoria spunea că inamicul Germaniei va avea întotdeauna o flotă mai numeroasă, dar răspândită în toată lumea, astfel că flota germană va trebui să fie doar atât de puternică încât să poată lupta cu succes împotriva navelor inamice aflate în Europa. Chiar dacă germanii nu ar fi câștigat, trebuiau să provoace daune inacceptabile flotei inamice, care să nu se refacă prea repede.
Primele lupte navale s-au dat în oceanele Pacific și Atlantic, unde acționau și nave comerciale înarmate, care vânau navele comerciale ale aliaților. Flota germană era concentrată în apele teritoriale, în afară de câteva care operau în lume. Cea mai cunoscută escadră germană a fost Escadra Asiei de Est, comandată de amiralul von Spee, care, după ce a obținut o victorie clară împotriva britanicilor în largul coastelor chiliene, la Coronel, a fost scufundată lângă insulele Falklands, în noiembrie, respectiv decembrie 1914. După alte înfrângeri navale, a fost clar pentru germani că flota lor nu va fi în stare să fie un competitor pentru flota britanică. Astfel, Germania s-a orientat înspre submarine, pe care nu le considerase până atunci o armă viabilă.
Foarte scurtă istorie a submarinului
Oamenii au visat să navigheze pe sub apă probabil tot din clipa când au început să viseze să zboare. Cu toate că avem ilustrații de instalații subacvatice, de la structuri sub formă de clopote și butoaie până la celebrele ilustrații medievale de scafandri, abia din secolul XV putem spune că există o preocupare științifică de a crea un submersibil. Un artist din Nürnberg a schițat o navă submersibilă în anul 1465;englezul William Bourne descria parțial, în 1578, cum ar trebui să arate și să funcționeze un submarin;olandezul Cornelius van Drebbel a elaborat două planuri de submersibile în 1624, propunându-le regelui Angliei;în 1721, tâmplarul rus Yefim Nikonov a construit costume de scafandru, din piele, cu cască din lemn și sticlă, și un prototip de submarin, testat în 1721 în fața țarului Petru;un tâmplar britanic a construit un submarin în 1773, scufundat însă în timpul testelor;în timpul Războiului American de Independență, tânărul David Bushnell a construit o navă subacvatică numită Turtle/Țestoasa, sub forma unui ou, pentru a încerca să scufunde navele britanice care blocau coasta americană. În 1776, Turtle a efectuat prima misiune subacvatică din lume, fără a avea însă succesul scontat.
Secolul XIX a fost martorul unor noi încercări de a construi submarine, unele chiar foarte ingenioase, atât în Rusia, cât și în SUA sau state europene, de multe ori fără sprijinul sau interesul autorităților militare sau civile, care nu considerau această armă a fi viabilă și demnă de a fi folosită în război. În Războiul Civil American au fost folosite cu oarecare succes submarine, cum este cazul celebrului Hunley.
Spre sfârșitul secolului și la începutul celui următor, unele state păreau interesate de această nouă armă, torpila și minele navale dezvoltându-se în paralel. O serie de inventatori au venit cu inovații și soluții, multe cercetări fiind finanțate de investitori privați, dar și de către autorități.
În 1914, părțile beligerante erau dotate cu submarine de diferite tipuri, dar fără a avea echipaje instruite și tactici testate. Astfel, otomanii aveau 7 submarine, dintre care doar 2 operaționale;Marea Britanie avea 77 submarine, plus altele în construcție, aruncând în luptă până la sfârșitul războiului 150 submarine, dintre care au pierdut 54;Franța avea 62 submarine;Rusia – 58 submarine;Austro-Ungaria doar 7, dar numărul acestora va crește la circa 40, construite în Imperiu, în Germania sau capturate. Submarinele austro-ungare, și mai ales cele germane sosite în ajutor cu echipaje germane, au contribuit decisiv la zădărnicirea tentativelor aliate de a debarca trupe în Istria, Dalmația sau Croația. În 1917, SUA a trimis 13 submarine în Europa, cu echipaje neexperimentate, și care nu au avut parte de multă acțiune.
Posterul filmului „u-Boote heraus!” din 1918;documentar german de propagandă, despre capacităţile acestei noi arme, submarinul (U-Boot, în germană)
Teatrele de operațiuni
În timpul războiului au existat câteva teatre principale de operațiuni ale submarinelor, cele mai cunoscute fiind Atlanticul, Marea Nordului și Canalul Mânecii.
Încă din 6 august 1914, câteva submarine germane au fost trimise în larg pentru a găsi și a scufunda flota britanică. În 5 septembrie, U-21 scufundă crucișătorul britanic HMS Pathfinder, făcând 255 de victime, fiind prima navă scufundată de un submarin în imersiune completă. Peste câteva zile, U-9, comandat de căpitanul Otto Weddingen, scufundă în largul coastelor olandeze crucișătoarele britanice Aboukir, Hogue și Cressy, în circa o jumătate de oră, devenind erou național. În toamna lui 1914, germanii au ocupat Belgia, cu importantele porturi Oostende, Zeebrugge și Bruges, de unde puteau lansa submarine împotriva coastelor Angliei și Canalului Mânecii foarte ușor. În februarie 1915 au avut loc primele atacuri aeriene britanice asupra acestor porturi, în încercarea de a avaria bazele submarinelor și de a scoate din funcțiune bateriile de coastă. Cu toate eforturile – bombardamente aeriene și navale, baraje de mine, blocadă navală – Aliații nu au reușit să nimicească submarinele germane din aceste porturi, care vor fi predate abia în toamna anului 1918.
La comanda lui U-29, în februarie 1915, Weddingen scufundă trei pacheboturi britanice, tractează bărcile de salvare până la o navă franceză căreia îi lasă în grijă supraviețuitorii, apoi e scufundat cu tot echipajul de către celebra „HMS Dreadnought”, în timp ce torpila fără succes o altă navă de război. Pagubele aduse navelor comerciale au fost însă reduse, stricând însă relațiile cu SUA, mai ales după incidentul scufundării navei „Lusitania”, la al 202-lea voiaj transatlantic, în 7 mai 1915, de către U-20, comandat de Walther Schwieger. În aprilie 1915, ambasada germană din Washington postase avertismente cu privire la războiul submarin în 50 de ziare americane, câteva nave comerciale neutre căzând deja victimă torpilelor, laolaltă cu câțiva cetățeni americani. „Lusitania” a rămas însă cea mai cunoscută victimă a submarinelor germane din război, fiindcă atacul a fost primul act de război înregistrat vreodată, în care și-au pierdut viața atâția civili.
În Marea Baltică, Rusia avea 11 submarine, față de doar 3 germane, rușii cauzând însă daune germanilor doar cu ajutorul barajelor de mine. În perioada august-octombrie, germanii au atacat intrarea în Golful Finlandei, efectuând și operațiuni de minare. Britanicii au trimis câteva submarine, pentru a ataca transporturile de minereu din Suedia în Germania, reușind să scufunde mai multe nave comerciale și să avarieze între timp și nave de război. Totuși, succesul a fost de scurtă durată, germanii implementând și ei sistemul convoaielor, câmpurile de mine germane făcând destul de grea deplasarea prin Marea Baltică. Deja din aprilie 1915, avansul armatei germane pe țărmul baltic a privat Aliații de porturi importante, colapsul rusesc din 1917 încheind operațiunile navale aici.
Echipajul submarinului german U-53, în octombrie 1916
Submarine britanice și franceze (și italiene, din luna mai) au acționat împreună în Marea Mediterană, Adriatică, Egee, Marmara. Un front important aici era cel de la Gallipoli, și asigurarea intrării în Marea Marmara, unde era deja instituită o blocadă aliată. Submarinele britanice au pătruns cu mare curaj în Marea Marmara și chiar în portul Constantinopol, unde au scufundat și avariat mai multe nave militare și comerciale otomane, făcând inclusiv rechiziții de pe acestea din urmă. Blocada aliată, care amenința operațiunile defensive otomane la Gallipoli, a fost ridicată abia după ce Aliații au înregistrat pierderi, mai ales din partea submarinului german U-21, care a scufundat două nave aliate în aceeași zi.
Cele 5 submarine austro-ungare care au plecat din portul Pola spre Cattaro/Kotor la începutul războiului au încercat să facă față flotelor aliate, mai ales celei italiene începând din 1915. Cu ajutorul submarinelor și echipajelor germane, în mările Adriatică, Mediterană, Egee, Neagră, echipajele imperiale au luptat cu succes, încercând prin atacuri permanente, alături de nave de suprafață, să spargă blocada aliată, instituită de la Otranto până la Corfu. Austro-ungarii și germanii au scufundat numeroase nave de război italiene, cel mai cunoscut atac fiind asupra navei transportoare de trupe „Principe Umberto”, cauzând 1.750 morți, majoritatea soldați, aceasta fiind cea mai mare pierdere de vieți într-un atac al unui submarin în întreg războiul.
Viața la bordul submarinelor
Dintre toate trupele din război, submarinarii aveau cea mai grea viață, trăind într-un mediu înghesuit, cu lumină artificială, aer îmbâcsit, căldură insuportabilă. Submarinul era un cilindru de metal, străbătut dintr-un capăt într-altul de un coridor. La provă se afla camera torpilelor, un spațiu înghesuit unde se aflau și paturile, scaunele și mesele rabatabile ale echipajului. Urmau sala de mese și bucătăria subofițerilor, sala de mese a ofițerilor, cabina comandantului și camera radioului, camera motoarelor și instalațiilor de ventilație, la pupă aflându-se a doua cameră a torpilelor, cu alte spații înghesuite pentru echipaj. În aceste condiții, echipajele au dezvoltat o mentalitate aparte, între căpitan, ofițeri și restul echipajului existând o legătură foarte strânsă, atât în timpul misiunilor, cât și când erau pe uscat, în permisii. Șansa supraviețuirii tuturor stătea în capacitatea căpitanului de a lua deciziile optime într-o fracțiune de secundă, și reacția imediată a întregului echipaj. Orice eroare le putea pecetlui soarta.
Tactici
O dată stabilită ținta, submarinele trebuiau să se apropie destul de mult pentru a lansa torpila, deoarece aceasta lăsa o dâră foarte vizibilă, astfel încît poziția submarinului era detectată imediat. În cazul în care nava era scufundată cu tunul de pe punte, submarinul era periculos de aproape de țintă, acum fiind și cel mai vulnerabil la orice atac. În general, se prefera folosirea tunului, torpilele fiind în număr limitat și fiind păstrate pentru situații de excepție.
Împotriva submarinelor puteau fi folosite alte submarine, flota, aviația sau artileria de uscat. Britanicii au mai utilizat așa-zisele „Q-Ships”, crucișătoare auxiliare, foste pescadoare, carboniere, nave de transport, deghizate ca nave comerciale, pentru a atrage submarinul la suprafață, practic nave-momeală, cu echipaje mixte de marinari și militari, cu tunuri mascate de bărci de salvare, lăzi cu mărfuri sau diverse instalații, acoperite chiar cu pânză și sfoară, dotate și cu torpile și bombe de adâncime. Aveau steaguri de la diverse companii, unele erau deghizate în nave ale țărilor neutre.
Camera torpilelor unui submarin;se observă foarte uşor spaţiul strâmt de manevră
A rămas celebru cazul navei britanice „Baralong”, care, arborând steagul american, s-a apropiat de o navă căreia un submarin îi transmisese echipajului că o va scufunda. „Baralong” a a schimbat steagul, a bombardat submarinul, soldații trăgând apoi asupra supraviețuitorilor – nu a fost singurul eveniment de acest gen, circa 13 submarine germane fiind astfel scufundate, germanii refuzând să mai urmeze la rândul lor regulile conflictului naval, torpilând fără avertisment și lăsând echipajele salvate să se descurce. Britanicii ofereau premii de 1.000 de lire pe echipaj pentru fiecare submarin astfel scufundat, plus decorații.
Convențiile navale și realitatea
Legile internaționale privind desfășurarea războiului naval – Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 – stipulau că navele comerciale trebuiau anunțate că vor fi torpilate, dând timp echipajului să abandoneze nava. Atacatorul trebuia să se ocupe de siguranța celor din bărcile de salvare sau să îi ia la bord. În cazul în care se dovedea că nava, chiar neutră, transporta mărfuri de contrabandă/militare, căpitanul submarinului putea să mențină un echipaj de-al său la bordul navei și să o ducă într-un port propriu sau neutru, unde întreaga încărcătură putea fi valorificată în favoarea echipajului său. Submarinele nu aveau însă destul spațiu pentru a acomoda prizonieri, nici nu puteau trimite echipaje la bordul navelor de suprafață, iar ieșirea din imersiune pentru a soma și percheziționa o navă le anula marele avantaj al invizibilității.
Decizia Marii Britanii de a menține o blocadă navală strânsă în jurul Germaniei, care nu permitea nici măcar navelor cu mărfuri alimentare și non-militare vitale să treacă înspre porturi, contrară reglementărilor internaționale, i-a făcut pe germani să discute, încă din 7 noiembrie 1914, planul de a institui o blocadă submarină a insulelor britanice, luând în calcul și riscul de a scufunda nave ale țărilor neutre, mai ales ale SUA.
În ianuarie 1915, pâinea a fost raționalizată în Germania (grânele erau importate anterior din Rusia), opinia publică cerând vehement război submarin total și spargerea blocadei. Pe 4 februarie, Germania a anunțat că blocada submarină va începe în 18 februarie, dată după care toate navele comerciale inamice care se vor apropia de țărmurile britanice vor fi torpilate, fără a se anunța anterior echipajul, existând posibilitatea ca inclusiv nave neutre să cadă victime.
În 10 februarie deja, o notă a președintelui american Woodrow Wilson avertiza guvernul german să ia în considerare situația critică rezultată din scufundarea de către submarine a vreunui vas american, sau moartea unor cetățeni americani pe vase aparținând altor țări.
Între timp, germanii au folosit submarine de mari dimensiuni pentru a continua comerțul cu SUA, unele navigând liniștite sub flota militară și comercială britanică, aducând în Germania mărfuri vitale populației și industriei.
Epilog
Având aproape 150 de submarine în ianuarie 1917, Germania a decretat „războiul submarin fără restricții”, scufundând 25% din navele care părăseau porturile britanice, forțându-i pe Aliați să utilizeze intens convoaiele de nave și să instaleze bariere de mine din Scoția până în Norvegia, în Canalul Mânecii, de-a lungul coastelor olandeze, daneze și norvegiene, inclusiv plase dotate cu mine. După intrarea SUA în război, la 6 aprilie 1917, flota americană de război și navele comerciale foarte bine înarmate, inclusiv cu mine, au contribuit la reducerea elanului și succeselor submarinelor germane.
Poster de propagandă (1917-1918) al guvernului american, prin care se cerea populaţiei să nu facă risipă de alimente
Cu toate că au creat haos și pagube enorme inclusiv pe coasta de est a SUA, submarinele nu mai puteau face diferența în războiul care era pierdut pe continent. Victoriile acestora au fost și plătite cu mari pierderi de vieți – din circa 350 submarine, 180 au fost pierdute în luptă, aproape jumătate din echipaje pierzându-şi viața – activitatea submarinelor fiind oprită în 1918, după ce au început negocierile de pace. Ultima misiune a fost de a reprima revolta bolșevică din porturile germane și de a trage asupra oricărei nave care arbora steagul roșu. Echipajele, care se considerau neînvinse în luptă, și-au scufundat prețioasele submarine în 1918, puține căzând în mâinile învingătorilor, care le-au folosit pentru a-și dezvolta la rândul lor tehnologiile subacvatice. Peste 20 de ani, lumea se va „aprinde” din nou, iar submarinele vor juca un rol capital în marele masacru din 1939-45.
