Războiul și întoarcerea Bucovinei la Patria Mamă

Autor 4123 vizualizări


 Automobilul deschis, marca „Graf und Stift”, viră spre dreapta, părăsind cheiul Apel, pentru a intra pe o străduță îngustă. Șoferul încetini, apoi opri chiar în fața unui depozit de vinuri aflat lângă trotuar. Un tânăr uscățiv, cu părul lung, țâșni cu un pistol în mână și trase două focuri asupra cuplului ce se afla pe bancheta din spate a limuzinii. De la distanța aceea, nu avea cum să rateze. Primul glonț perforă artera aortă a bărbatului, al doilea o lovi pe femeie în zona inimii. Cei 143 de ani de pace ai Bucovinei luaseră sfârșit. Focurile de armă trase la Sarajevo, pe 28 iunie 1914, de către Gavrilo Princip, un naționalist sârb, în prințul moștenitor al Imperiului Austro-Ungar, Franz-Ferdinand, şi în soția sa morganatică, ducesa Sofia de Hohenberg, aveau să arunce, prin jocul alianțelor dintre marile puteri, lumea în aer. Pe 6 august, Austro-Ungaria declara război Rusiei.  

Cernăuțiul, aflat la doar 30 de kilometri de granița ruso-austriacă, ca și întreaga Bucovină vor resimți din plin efectele războiului. De trei ori în cei patru ani de război orașul își va schimba ocupanții. Din motive de securitate, guvernatorul Bucovinei își va muta reședința de la Cernăuți la Vatra-Dornei. Pe 2 septembrie 1914, cazacii generalului Pavlov ocupă capitala Bucovinei. Nu pentru mult timp, deoarece pe 21 octombrie austriecii recuceresc orașul, pe care-l pierd din nou pe 26 noiembrie, dar îl recâștigă anul următor, în februarie. În 1916, ofensiva lui Brusilov, declanșată pe 4 iunie și considerată cea mai mare victorie a Rusiei în timpul Primului Război Mondial, aduce din nou Cernăuțiul sub ocupația trupelor țariste. Aceste dese schimbări de regim militar nu puteau să nu afecteze viața bucovinenilor. Considerați filoaustrieci de către ruși și suspectați de autoritățile habsburgice de simpatii prorusești, bucovinenii au fost supuși persecuțiilor ambelor părți beligerante.  

În tot acest răstimp, la București se desfășurau negocieri între România, pe de o parte, și puterile aflate în conflict, pe de alta. Antanta (Anglia, Franța, Rusia) oferea în schimbul intrării țării noastre în război unirea provinciilor românești aflate sub stăpânire austro-ungară cu România, în timp ce Puterile Centrale (Germania și Imperiul Austro-Ungar) ar fi mers chiar până la cedarea Bucovinei ca preț al neutralității românești. În final, la 4 august 1916, Ion. I. Brătianu, prim-ministrul României, semnează tratatul de alianță cu Antanta, prin care se recunoștea dreptul țării noastre de a alipi toate teritoriile românești din Austro-Ungaria, inclusiv Bucovina.


În consecință, la 14 august, România declara război Austro-Ungariei. După succesele inițiale ale trupelor românești pe frontul din Transilvania, confruntați cu superioritatea numerică și tehnică a armatei germane și cu impactul intrării Bulgariei în conflict, românii sunt nevoiți să abandoneze teritoriul Munteniei, inclusiv Capitala, și să se retragă, la sfârșitul anului 1916, în Moldova. Familia Regală, Parlamentul și Guvernul se vor refugia la Iași, încercând să mențină o fărâmă de suveranitate statală pe teritoriul ciuntit al României. Cu toate victoriile de la Mărășești, Mărăști și Oituz, guvernul român se vede nevoit, mai cu seamă în urma defecțiunii rusești, consecutive revoluției bolșevice din octombrie 1917, să încheie, la 7 mai 1918, umilitorul Tratat de pace de la București. Dar chiar în acest răstimp al deznădejdii și iluziilor pierdute, mijesc pentru români zorii istoricei zile de 1 Decembrie. Primul pas este făcut de Basarabia, sora pierdută în 1812 și regăsită pe 27 martie 1918, atunci când Sfatul Țării, cu o majoritate de 86 de voturi pentru, 3 împotriva și 36 de abțineri, proclamă Unirea cu România mamă.

Bucovina se întoarce acasă 

Procesul de dezagregare al Dublei Monarhii, așa cum mai era cunoscut Imperiul Austro-Ungar, a descătușat și în Bucovina energiile naționale. Principalul obstacol care a stat în calea realizării unității de acțiune a liderilor politici români au fost însă disensiunile dintre unioniștii conduși de Iancu Flondor și gruparea din jurul lui Aurel Onciul, care sprijinea tendințele separatiste ale ucrainienilor. „Obiectivul reprezentanților români era de a salva integritatea teritorială a Bucovinei, amenințată de intenția ucrainienilor de a înființa și ei un stat autonom, care ar fi cuprins Bucovina în întregime sau numai partea ei nordică” (Florin Constantiniu). Nimic însă nu se mai putea opune dorinței românilor bucovineni de a reveni în fruntariile naționale, reparând astfel nedreptatea petrecută în urmă cu 143 de ani.

Pe 27 octombrie 1918 ia ființă la Cernăuți Adunarea Constituantă care, sub președinția lui Dionisie Bejan, hotărăște „unirea Bucovinei integrale cu celelalte Țări românești într-un stat național independent”. A fost constituit Consiliul Național Român, alcătuit din 50 de membri, în frunte cu Iancu Flondor. Confruntat cu primejdia divizării provinciei, din cauza agresivității ucrainienilor care își organizaseră propriile formațiuni paramilitare, Iancu Flondor s-a decis să facă apel la guvernul român pentru a restaura ordinea. Noul guvern român, prezidat de generalul Coandă, s-a decis să ofere tot concursul românilor bucovineni, trimițându-l în acest scop la Cernăuți pe generalul Iacob Zadik, în fruntea diviziei a 8-a. Pe 11 noiembrie 1918, în chiar ziua încheierii armistițiului general, semnat la Compiègne, unitățile române pășeau în Cernăuți. Peste 17 zile, la 28 noiembrie, în sala de marmură a Mitropoliei, se întrunește Congresul General al Bucovinei, pentru „stabilirea raportului politic al Bucovinei față de Regatul Român”. În unanimitate, Congresul a votat „unirea necondiționată și pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremus, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. Pe 19 decembrie 1918 intră în vigoare Decretul Regal numărul 3774, al cărui prim articol prevedea: „Bucovina în cuprinsul granițelor istorice este și rămâne deapururea unită cu Regatul României”. Actul unirii Bucovinei cu România a primit recunoașterea internațională, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919), semnat de Puterile Aliate și Austria, prin care ultima renunța la toate drepturile sale asupra Bucovinei. Bucovina se întorsese acasă.

O tragedie bucovineană 

Romanul clasic al dramei românului a cărui conștiință este sfâșiată între jurământul de credință față de împărat și statul austriac și apartenența la un neam împotriva căruia este pus să lupte rămâne, fără îndoială, capodopera lui Rebreanu, Pădurea spânzuraților. Puternicul conflict interior la care este supus însă Apostol Bologa, alter egoul lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, ar fi putut fi multiplicat în zeci de mii de cazuri de români aflați în aceeași situație.

La fel de reală ca și povestea lui Bologa este și tragedia unui copil de 15 ani din Cuciurul-Mare, Ion Aluion, spânzurat de un jandarm austriac (a cărui obsesie sanguinară frizează patologicul) pentru simplul fapt că este văzut la marginea satului vorbind cu o patrulă rusească de recunoaștere. Bănuind, fără niciun temei, că adolescentul ar fi indicat rușilor direcția în care s-ar fi retras austriecii, jandarmul Dreher îl arestează pe Ion acuzându-l de spionaj și de trădare de patrie. Romanul de dimensiuni reduse, adevărată bijuterie de introspectie psihologică, realizat de promițătorul scriitor, astăzi pe nedrept uitat (din cauza aproprierii de Mișcarea Legionară), Mircea Streinul, este de fapt povestea înfruntării celor două personaje principale: victima inocentă și torționarul dement. În final, Ion Aluion este spânzurat, deși ar fi avut posibilitatea să fugă. Torturat îngrozitor de Dreher, copilul își păstrează demnitatea inocenței și refuză să-și salveze viața, mânat din urmă de un fatalism, atât de des imputat românilor. Sătenii, îngroziți de crima ce se petrecea sub ochii lor, sunt loviți de aceeași paralizie a non-acțiunii, așteptând cu speranța și teamă în același timp izbăvitoarea sosire a rușilor. Care, ca în orice roman polițist care se respectă, se petrece la câteva minute după ce supliciul copilului se încheiase. Romanul este gândit, de fapt, ca narațiunea unei tragedii individuale, cu valoare de simbol pentru tragedia naționala căreia i-a căzut pradă Bucovina. „Victima inocentă (Ion Aluion sau Bucovina, în funcție de planul de semnificație pe care îl adoptăm) se află între doi călăi, unul care pleacă (Imperiul Habsburgic), încărcat de vinovația dovedită a persecuției naționale, și altul care vine (stăpânirea rusească), așteptat ca un salvator, deși bănuit de aceleași capacități persecutoare, dar care nu au intrat încă în experiența recentă a colectivității” (Ion Simuț).

Orașul dintre cețuri 

În 1823, împăratul Francisc I (1792-1835), vizitând Cernăuțiul, nota în jurnalul său de călătorie: „boieroaicele de cele mai multe ori, sunt îmbrăcate nemțește și elegante”, adăugând că bărbații sunt mult mai puțin dispuși să preia moda occidentală. Acest cosmopolitism al orașului remarcat de suveranul austriac, efect al mozaicului de naționalități ce compuneau peisajul demografic al întregii provincii, va face printre altele ca „orașul dintre cețuri”, cum atât de sugestiv poetic îl alinta Mircea Streinul, să devină „mica Vienă” a estului imperiului habsburgic, așa cum și Timișoara, capitală a altui creuzet multinațional, va revendica același titlu pentru partea de sud a împărăției.  

Atestat documentar încă din 1408, Cernăuțiul va parcurge rapid drumul dintre prăfuitul târg moldav, descris atât de pitoresc în raportul generalului Spleny din 1777, și „mica Vienă” a anului 1910. Deja la mijlocul veacului al XIX-lea, călătorul și geograful Johann Georg Kohl îl descria ca pe un „oraș german cu o viață veselă și agitată”. În 1830 se deschide în centrul orașului o grădină populară și un parc cu pavilion pentru muzică, dupa ce în 1821 urbea se îmbogățise cu frumosul lăcaș, în stil Empire, al bisericii greco-catolice de pe strada Ruska (fosta Română). Apoi, în 1847, este construit impunătorul edificiu al Primăriei, în stilul clasicismului târziu. De altfel, Cernăuțiul a fost și, în mare parte a rămas, un caleidoscop urbanistic rar, chintesență a tuturor stilurilor arhitectonice din ultimele două veacuri, de la barocul Mariei-Tereza la monumentalismul fad al epocii staliniste. Astfel, într-un răstimp de șapte ani, se ridică trei clădiri reprezentative pentru oraș, în tot atâtea stiluri: în 1905, edificiul Teatrului într-un târziu stil baroc, în 1908, Casa Populară a evreilor, a cărei arhitectură evoca liniile și motivele tradiționale ale etniei, iar în 1912, Camera de Comerț și Meșteșuguri în stil modern.

Un impact deosebit asupra orașului l-a avut înființarea Universității „Franz-Iosif”, rebotezată după Unire în Universitatea „Carol I”. Cernăuțiul adăuga astfel multiplelor sale valențe civilizaționale și pe cea de urbe universitară. După 1918, Universitatea cernăuțeană a funcționat cu patru facultăți: Drept și științe de stat, Litere și filozofie, Teologie și Conservatorul de muzică și artă dramatică.

Ca istoric, nu pot decât să mă înclin în fața calității corpului profesoral, ce onora cu prezența amfiteatrele „Almei Mater Cernoviciensis”: cursul de istoria românilor era predat de ilustrul profesor Ion Nistor, multă vreme și rector al instituției, cel de istorie universală de Teofil Sauciuc Săveanu, cu doctoratul luat la Universitatea din Leipzig, la bizantinologie cursurile erau ținute de Vasile Grecu, iar la istoria artei, de către Alexandru Tzigara-Samurcaș, multă vreme (1906-1948) și director al Muzeului de Etnografie și Artă Populară din București. Printre cei care au audiat cursurile acestor magistri s-a numărat și academicianul Vladimir Trebici (1916-1999), student al Universității între 1933-1938, distins economist și demograf, un om căruia îi păstrez o duioasă aducere aminte pentru prietenia și sprijinul statornic pe care mi le-a acordat timp de peste trei decenii. Ziua de 28 noiembrie era sfântă pentru el, prilej de sărbătoare și comemorare totodată, sufletul lui fiind până la sfârșit mistuit de dorul și iubirea pentru Bucovina copilăriei sale. O altă mare personalitate a culturii românești, născut chiar la Cernăuți, a fost fizicianul Radu Grigorovici (1911-2008), academician și el, savant cu importante contribuții în domeniul analizei spectrale, opticii fiziologice și instrumentale și a sistemelor de mărimi și unități fizice. Paul Celan, considerat unul dintre marii poeți suprarealiști ai lumii, a văzut lumina zilei tot la Cernăuți, în 1920. Experiențele sale de viață, printre care și contactul cu regimul nazist din Germania, dar și cu univesul stalinist al începutului anilor ’40, peregrinările sale prin Bucureștiul anilor 1945-1947, apoi la Viena și Paris (unde se sinucide în 1970), au fost sublimate într-o lirică criptică asemănătoare haiku-urilor japoneze, care face însă din el unul dintre marii creatori de limbă germană.

Toată această viață plină de culoare, varietate și dinamism cultural pe care a cunoscut-o Cernăuțiul timp de peste un veac va fi brutal sfâșiată în zilele de sfârșit ale lui iunie 1940, zilele ultimatelor sovietice, ce aveau să mutileze încă o dată țara.

""