Autor 36884 vizualizări


Războiul din Vietnam este cea mai dureroasă amintire din istoria Americii, întrecută doar de Războiul Civil. Nu pentru că a fost singurul război pierdut vreodată de americani, ci pentru că a fost un război purtat fără sens pentru prea mult timp, cu prea multe victime, din cauza greșelilor continue ale administrației. De aceea, războiul din Vietnam a și schimbat radical relația dintre poporul american și guvern, dar pentru asta a fost nevoie de greșelile succesive a cinci președinți și 58.000 de soldați morți.

Politologul american John G. Stoessinger a numit războiul din Vietnam o tragedie în cinci acte, fiecare condus de câte un președinte care, neînțelegând realitatea conflictului din Indochina și orbit fie de speranțe, fie de teamă, a adâncit și mai mult America în cea mai profundă criză din istoria sa modernă. Potrivit lui Stoessinger, fiecare dintre cei cinci președinți au luat decizii care au dus la escaladarea războiului și, în fond, la dezastrul final. Care au fost acestea?

Truman vede în Asia o a doua Europă

Inițial, președintele Truman, preocupat de problemele din Europa, nu a intervenit activ în Indochina, regiune în care principalele probleme erau de ordin colonial. Însă ca adversar al colonialismului, Truman a privit favorabil lupta naționalistă a lui Ho Chi Minh și i-a îndemnat pe francezi să încheie conflictul. Abia în anii '50 percepția președintelui asupra spațiului indochinez s-a schimbat, dar nu pe baza evenimentelor locale, ci a evoluției situației din Europa. Să punem situația în context: Războiul Rece începuse oficial, americanii se confruntaseră în Europa cu criza grecească, cu criza Berlinului și cu preluarea puterii de către comuniști în toate statele est-europene. Ca atare, după noua diviziune Est-Vest, președintele Truman – și americanii în general – a început să privească lumea după această schemă, ajungând la concluzia că și Asia trebuie tratată la fel. Ca atare, frontierele lumii libere au fost extinse și în spațiul asiatic. Apoi, după victoria comunistă din China, Ho Chi Minh a devenit dintr-o dată agent al Moscovei, iar lupta anticolonială din Indochina parte a războiului comunism-anticomunism.

Americanii și-au reevaluat astfel percepția asupra spațiului asiatic, pe care îl integrează schemei de gândire a Războiului Rece. Prin urmare, din promotori ai anticolonialismului specific Indochinei, americanii ajung să se opună mișcării lui Ho Chi Minh văzând în ea doar un asalt comunist. Astfel, SUA a început să acorde sprijin financiar Franței în războiul din Indochina. În mai 1950, francezii primesc 23 milioane de dolari asistență economică și alte 15 milioane în ajutor militar, iar Franța a ajuns să fie privită drept luptător în lupta anticomunistă. Ulterior, sumele vor fi majorate treptat.

Ceea ce a făcut președintele Truman la începutul anilor '50 a fost să transfere imaginea Războiului Rece din Europa asupra Asiei de Sud-Est și să-și bazeze politica externă pe această analogie superficială care ignora complet realitățile din Indochina.

Eisenhower continuă lupta Franței

Succesorul lui Truman, Dwight E. Eisenhower, și secretarul său de stat, John Foster Dulles, erau convinși că, așa cum o făcuseră și în Coreea, chinezii vor interveni în lupta din Indochina de partea lui Ho Chi Minh. Ca atare, au sporit ajutorul militar acordat Franței până la suma de 500 mil. de dolari în 1953 și 1 miliard în 1954, ajungând să acopere jumătate din costurile totale ale războiului. Americanii au ajuns astfel să fie și mai implicați în conflictul asiatic, din cauza unei percepții greșite asupra intențiilor chineze. China nu intenționa să mai intervină în acest conflict și a acordat asistență vietnamezilor doar cât să poată păstra echilibrul în luptă.

În 1954, confruntați cu asediul de la Dien Bien Phu, francezii au cerut intervenția directă a americanilor, pe care Eisenhower o refuză (în ciuda opoziției vice-președintelui și a liderilor militari). În același ani, războiul împotriva Franței ia oficial sfârșit prin acordul de la Geneva, iar americanii sprijină creareaunei Organizații a Asiei de Sud-Est (SEATO).

La Geneva s-a decis crearea a trei state independente, Laos, Cambodgia și Vietnam, acesta din urmă fiind împărțit în două, după modelul coreean, pe linia paralelei 17. Forțele Vietminh se regrupau la nord de această linie, în timp ce sudul se grupa în jurul fostei administrații coloniale. S-a decis însă ca, în doi ani, să fie organizate alegeri pentru unificarea politică a statului. Americanii au păstrat o atitudine ambivalentă față de problemele negociate în cadrul conferinței, ei nesemnând acordurile finale, cu promisiunea totuși că nu vor lua măsuri pentru perturbarea înțelegerii. În același timp, administrația Eisenhower a căutat o soluție separată pentru protejarea Asiei de Sud-Est de amenințarea comunistă, sub forma SEATO (Organizația Tratatului Asiei de Sud-Est), creată după model NATO ca organizație de securitate colectivă. În această organizație au fost incluse noile state Cambodgia, Laos și Vietnamul de Sud, perceput deci ca stat separat. În opinia lui Ho Chi Minh, această schemă gândită de americani era menită să-i anuleze influența în Vietnamul de Sud;cu toate acestea, el își retrage forțele, convins că la alegerile ce urmau să fie organizate în doi ani va câștiga (și americanii credeau același lucru!).  

Între timp, în Vietnamul de Sud a venit la putere Ngo Dinh Diem, autoproclamatul Împărat Bao Dai, pe care americanii îl sprijină în proclamarea Republicii Vietnamului (octombrie 1955). Între 1954-1956, americanii încearcă să consolideze regimul lui Diem, în timp ce Ho Chi Minh negociază cu chinezii și sovieticii tratate de prietenie și asistență mutuală. În 1955, cu un an înainte de alegerile programate, Diem a declarat că, din moment ce Vietnamul de Sud nu semnase acordul de la Geneva, nu urma să permită organizarea alegerilor în condițiile specificate și că, din moment ce în Nord libertățile erau suprimate, nu se putea organiza o campanie electorală corespunzătoare. Ho Chi Minh, care se baza pe succesul electoral, a răspuns prin demararea programului de pregătire pentru războiul de gherilă.

Până la sfârșitul președinției lui Eisenhower, administrația americană a continuat să sprijine Vietnamul de Sud, trimițând aici, până în 1960, aproape 1000 de consilieri militari. Eisenhower și Dulles, ignorând lecția înfrângerii Franței, au decis să preia ei povara Vietnamului, în numele datoriei de a opri avansul comunismului, chiar și în această țară îndepărtată și săracă, ce nu reprezinta sub nicio formă o amenințare pentru SUA.

Kennedy sporește asistența militară

În timpul mandatului său incomplet, președintele Kennedy și-a implicat și mai mult țara în Vietnam, chiar dacă – după eșecul din Cuba și întâlnirea cu Hrușciov de la Viena – era relativ sceptic cu privire la posibilitatea unei victorii militare decisive. A cedat însă presiunii din partea consilierilor săi militari și, chiar dacă a fost ferm în refuzul de a trimite soldați în Vietnam, a făcut ca implicarea marginală a americanilor în Vietnam să devină, treptat, implicare totală.

Un rol important în conturarea politicii americane în această perioadă l-a jucat vice-președintele Lyndon Johnson, pe care Kennedy îl trimite, în aprilie 1961, într-o vizită în Vietnamul de Sud. Johnson va insista apoi ca SUA să-l sprijine în continuare pe liderul sud-vietnamez, chiar și după ce devenise clar că regimul său aluneca spre tiranie. La fel de importantă a fost influența raportului Rostow-Taylor, realizat de reprezentanții speciali ai președintelui trimiși în Vietnam pentru documentare. Cei doi au recomandat trimiterea a 8090 de soldați în Vietnam și folosirea forței aviatice americane pentru „salvarea” Vietnamului. Mai mult, raportul concluziona că terenul de luptă nu este neapărat foarte dificil, comparabil cu cel din Coreea (cât de tare s-au înșelat...). În acel moment, subsecretarul de stat pentru probleme economice, George Ball, l-a avertizat pe președinte că dacă trimite chiar și 8000 de soldați în Vietnam, în curând va ajunge să trimită sute de mii, căci implicarea activă a soldaților americani va schimba radical natura războiului. Avertismentul lui Ball a rămas însă fără ecou.

În cele din urmă, Kennedy a autorizat trimiterea a 15.000 de consilieri militari și unități de sprijin. Armata sud-vietnameză nu făcea însă față luptătorilor de gherilă ale Vietminh-ului. Cu toate acestea, secretarul apărării Robert McNamara era convins că americanii vor câștiga. Însă pe parcursul anului 1963, regimul Diem s-a radicalizat și mai mult și s-a pus problema unei lovituri de stat, pe care americanii au fost sfătuiți să o permită. Soarta a făcut ca atât Kennedy, cât și Diem să fie asasinați în toamna acelui an, astfel că situația din Vietnam s-a schimbat din nou.

Greșeala administrației Kennedy, în 1960-1963, a fost de a-i subestima pe luptătorii lui Ho Chi Minh și de a vedea în conflictul din Vietnam o nouă Coree. Numai că războiul din Coreea fusese, totuși, un război convențional, în timp ce în Vietnam a dominat lupta de gherilă. Astfel, americanii au făcut greșeala de a crede că armele și tehnologia lor, acordate cu generozitate forțelor sud-vietnameze, vor înfrânge „armata de țărani” a lui Ho Chi Minh.

Lyndon Johnson și catastrofa americană

Lyndon Johnson, ajuns președinte după moartea lui Kennedy, a fost cel care a luat decizia de a trimite soldați americani în Vietnam, implicând astfel SUA într-un război sortit eșecului. Noul președinte a continuat seria de greșeli cauzate de percepții greșite, numai că de data aceasta deciziile sale vor aduce America în pragul unei catastrofe naționale. La sfârșitul mandatului său, în ciuda trimiterii a 500.000 soldați în Vietnam și a bombardamentelor necruțătoare, inamicul – acela perceput drept slab – încă nu fusese învins. În schimb, societatea americană era mai divizată ca niciodată.

La câteva luni după preluarea funcției supreme, lui Johnson îi este prezentat un memorandum al șefilor de stat major, care îi cer să crească și mai mult nivelul de implicare în războiul din Vietnam, recomandând bombardamentele aeriene pentru îngenuncherea inamicului. Problema era că Vietnamul de Nord nu avea să fie afectat atât de mult de bombardamente, căci mai importante decât economia și industria erau componenta naționalistă care-i împingea pe oameni la luptă și componenta comunistă ce păstra unitatea și organizarea statului.

Țelurile americane în Vietnamul de Sud, formulate de John McNaughton:

-        70%-evitarea unei înfrângeri umilitoare

-        20%-menținerea teritoriilor sud-vietnameze în afara controlului chinez

-        10%-oferirea poporului sud-vietnamez un trai mai bun și mai liber

Operațiunile de bombardament încep oficial după un incident din golful Tonkin:americanii au susținut că două nave americane fuseseră atacate de nord-vietnamezi în ape neutre. Trei decenii mai târziu, o anchetă avea să arate că atacul nu avusese loc, și că președintele a mințit atât Congresul, cât și pe americani, pentru a obține aprobarea pentru a porni oficial războiul. Timp de trei ani, cu autorizația președintelui Johnson (sprijinit de McNamara, Dean Rush și McGeorge Bundy), forțele americane vor bombarda aproape constant Vietnamul de Nord, însă fără efectul scontat, căci Ho Chi Minh a răspuns prin intensificarea activitităților de gherilă. Prin urmare, pentru că aceste activități nu puteau fi oprite prin bombardamente, s-a ajuns la decizia crucială de a trimite soldați americani pe câmpul de luptă.

În aprilie 1965, liderii militari au recomandat trimiterea unui număr de 50.000 de soldați;o lună mai târziu se vorbea deja de 80.000 de soldați, iar în iunie de 200.000. Johnson și-a dat seama încotro se îndreaptă situația și, cu toate acestea, a acceptat, căzând în capcana generalilor, care au început să ceară din ce în ce mai mulți oameni. Între timp, confruntați cu eșecul din Vietnam, aproape toți consilierii și intelectualii apropiați președintelui s-au îndepărtat de acesta. Dintre ei, McNamara, la scurt timp înainte de părăsirea Departamentului Apărării, a ordonat realizarea unui studiu exhaustiv pe baza tuturor materialelor legate de Vietnam începând cu anii '40. Raportul, cunoscut drept The Pentagon Papersi, era intitulat United States – Vietnam Relations, 1945–1967: A Study Prepared by the Department of Defense, a demonstrat adevăratul nivel al dramei vietnameze. Succesorul lui McNamara, Clifford, a reușit în final să-l facă pe Johnson să realizeze dimensiunea catastrofei în care își împinsese țara. Aceasta a devenit oricum clară la începutul anului 1968, odată cu ofensiva Tet, una dintre cele mai mari campanii ale războiului, care a arătat publicului american că, în ciuda eforturilor ce li s-au cerut din partea guvernului, Statele Unite suferă mai mult pe câmpul de luptă decât vietnamezii.

Confruntat cu acest eșec, Johnson s-a retras din cursa prezidențială, înțelegând că nu avea nicio șansă de a mai reveni la Casa Albă. Greșeala sa a fost de a ignora complet realitățile vietnameze și de a se lăsa condus, în același timp, de percepțiile greșite pe care le avea asupra acestui spațiu. Pentru acest președinte, singurul lucru care conta era lupta împotriva comunismului, fără a înțelege că, în termeni vietnamezi, problema era cea a războiului revoluționar/anti-revoluționar. Tot din acest motiv, administrația Johnson nu a înțeles diferența esențială dintre Vietnamul de Nord și cel de Sud: soldații lui Ho Chi Minh erau dispuși să lupte până la moarte în numele revoluției, în timp ce soldații sud-vietnamezi nu aveau o cauză precisă pentru care să fie dispuși să-și dea viața. Apoi, o altă greșeală a lui Johnson a fost de a-l subestima pe Ho Chi Minh, un om care nu s-a lăsat învins de demonstrațiile de forță ale americanilor. Liderul vietnamez le-a insuflat oamenilor săi voința de a lupta până la capăt, ceea ce i-a pus pe americani în fața unei dileme profunde: fie se retrăgeau, adică acceptau înfrângerea, fie recurgeau la singura metodă pe care o credeau în stare de a le aduce victoria – escaladarea masivă a conflictului până la punctul de a distruge complet, prin bombardamente, o țară întreagă. Însă asta însemna genocid, aducea aminte de distrugerile celui de-Al Doilea Război Mondial, și nimeni nu-și putea asuma o asemenea decizie.

Nixon încheie cercul

Prin urmare, decizia finală a revenit succesorului lui Johnson, Richard Nixon. Împreună cu Henry Kissinger, aceștia au dezvoltat o politică de „vietnamizare”, adică de retragere treptată a americanilor și predare a responsabilității către sud-vietnamezi. Intenția era de a se retrage din conflict și de a lăsa în spate un guvern sud-vietnamiz anticomunist stabil.

Retragerea americană începe în iunie 1969, însă pe măsură ce în Vietnam rămâneau din ce în ce mai puțini soldați americani, forțele comuniste deveneau mai puternice, riscând să răstoarne complet regimul de la Saigon. Administrația Nixon răspunde la această provocare pe două direcții: distrugerea sanctuarelor comuniste din Laos și Cambodgia și revenirea la bombardamentele aeriene. Asta a făcut ca, paradoxal, războiul să devină din ce în ce mai feroce.

În iulie 1969, Nixon lansează doctrina ce-i poartă numele, anunțând că, pe viitor, Statele Unite vor evita conflictele de tip Vietnam limitându-și sprijinul doar la asistență economică și militară, fără participare activă în luptă. Între timp, au început și negocierile pentru pace de la Paris. Speranța că războiul se va termina curând a dispărut repede: în ianuarie 1970 americanii reiau bombardamentele asupra Nordului, iar în aprilie Nixon anunță o „incursiune” armată în Cambodgia menită să scurteze războiul. În vară, bombardamentele sunt oprite, iar ofensiva din Cambodgia e declarată un succes. Negocierile de la Paris au continuat, dar cu greu, în timp ce luptele din Vietnam au continuat. În martie 1972, vietnamezii lansează o nouă mare ofensivă, la care Nixon răspunde prin bombardarea feroce a Hanoiului și Haiphongului.

În 1972, Vietmanul de Nord a pierdut practic sprijinul celor două mari state comuniste, China și Uniunea Sovietică, acestea fiind mai degrabă interesate de îmbunătățirea relațiilor cu SUA. De partea cealaltă, americanii erau disperați să termine odată acest conflict. Se putea ajunge, așadar, la un armistițiu de compromis, dorit de ambele părți. Însă a urmat un nou rând de bombardamente ordonate de Nixon în decembrie 1972, criticate în întreaga lume pentru ferocitatea lor. La sfârșitul lunii, atacul a fost oprit, iar negocierile reluate pentru ca, în sfârșit, în ianuarie 1973 – după aproape de trei decenii de război – să fie declarat un armistițiu.

Practic, prin acordurile de la Paris în Vietnam s-a restaurat starea din 1954, de după Geneva. Toate eforturile americane fuseseră zadarnice: în scurt timp, Vietnamul de Sud avea să fie cucerit de forțele nord-vietnameze, iar țara unificată sub un regim comunist.

Concluzii

Pentru Statele Unite, războiul din Vietnam a fost o catastrofă. Una care putea fi evitată dacă cei cinci președinți care au condus țara între 1950 și 1973 nu ar fi luat decizii importante de politică externă bazate pe temeri, pe speranțe nefondate și percepții greșite. Rezultatul? Aproape 60.000 de soldați americani morți, sute de mii de răniți și o societate aflată în criză profundă.

Marea întrebare, la care nu putem răspunde, este dacă războiul a meritat sau dacă ar fi fost de preferat o victorie comunistă din start. Probabil că un Vietnam comunist încă din anii '50 n-ar fi schimbat prea mult balanța puterii a Războiului Rece:având în vedere personalitatea lui Ho Chi Minh, acesta avea mari șanse să se transforme într-un Tito asiatic, care să urmărească o politică de independență prietenoasă față de Moscova și Beijing. Statele Unite ar fi putut să conviețuiască fără probleme cu o astfel e Iugoslavie a estului, iar marea catastrofă națională – atât în termeni economici, politici, sociali și spirituali – ar fi fost evitată.

""