Războiul din Pacific, primul război modern pentru petrol?

Într-un articol mai vechi publicat în History Today, Charles Maechling argumenta că atacul japonez de la Pearl Harbor, din 7 decembrie 1941, s-a datorat parțial resurselor energetice limitate ale Imperiului nipon. Am putea vorbi astfel despre unul din primele războaie moderne pentru resurse.

În 1941, Japonia era deja de patru ani în război, luptând pe continentul asiatic. După invazia Manciuriei din 1931, Japonia începe o invazie pe scară largă a Chinei, trimițând acolo o armată de circa 1 milioni de soldați, care ocupă principalele centre urbane chinezești, dar și zone importante din interiorul țării. Cu toate acesta, Chiang Kai-shek, liderul guvernului chinez, refuza să încheie pace cu invadatorii, astfel că Japonia a trebuit să depună efoturi materiale și umane foarte mari pentru a putea susține ocupația din China.

Ca și astăzi, Japonia depindea de importurile de resurse (nu doar petrol) pentru a-și susține economia. De aceea, scopul invaziei din China era convertirea acestei țări într-un fel de vasal economic al Japoniei. Era primul pas în crearea unui sistem economic continental în care urmau să fie integrate Coreea, Indo-China, Malaezia și Indonezia. Acest sistem, cunoscut drept „Sfera de Co-prosperitate a Marii Asii Orientale”) ar fi trebuit să fie autonom din punct de vedere economic și trebuia să susțină dezvoltarea economică a Japoniei prin transferul de materii prime.

Resursele energetice limitate ale Japoniei au fost, pentru această țară, un punct foarte vulnerabil – un fel de câlcâi al lui Ahile. În ciuda consumului de petrol limitat al populației civile și a unei armate în mare parte nemecanizate, consumul de petrl al Japoniei crescuse în mod constant (de la 21 milioane de barili pe an, în 1931, la 32 milioane de barili, în 1941 – în condițiile în care astăzi s-a ajuns la 3 miliarde de barili). Pentru că sistemul de apărare al țării depindea de asigurarea unor rezerve importante de petrol care să susțină Marina Imperială, Japonia a acumulat, din teritoriile ocupate, 54 milioane de barili.

Neavând resurse petrolifere, Japonia depindea de surse externe:90% din nevoie țării erau asigurate prin importuri. Însă în acea perioadă, vastele resurse de petrol din Arabia Saudită și Orientul Mijlociu nu erau încă descoperite, iar 85% din importurile japoneze proveneau dintr-o singură sursă:Statele Unite ale Americii. Iar în 1941, relațiile dintre Japonia și America se deterioraseră până la un punct critic, iar statul nipon risca să rămână fără resursa cea mai importantă pe timp de război.

Relațiile dintre Japonia și Statele Unite fuseseră, până recent, foarte bune. Americanii au fost cei care au adus Japonia în lumea modernă, prin încheierea izolaționismului nipon. La începutul secolului XX, președintele Theodore Roosevelt intervenise pentru ca Japonia să obțină o înțelegere convenabilă la sfârșitul Războiului Ruso-Japonez, iar cele două state au fost aliate în Primul Război Mondial. În ciuda legilor americane restrictive privind imigrația asiatică, opinia publică japoneză (la nivelul oamenilor educați) era favorabilă Statelor Unite, atât datorită relațiilor comerciale foarte bune, cât și admirației față de succesul american în materie de tehnologie și educație.

Relațiile se deteriorează după ce Japonia invadează Manciuria, moment în care Statele Unite devin principalul opozant al expansiunii japoneze în Asia. Potrivit doctrinei Stimson, americanii au refuzat să recunoască statul-marionetă Manciukuo și erau ostili programului „Sfera de Co-Prosperitate”. Însă sentimentele izolaționiste ale americanilor și constrângerile legislative au împiedicat administrația Roosevelt să acorde asistență militară statelor asiate amenințate de Japonia. În plus, Roosevelt era presat de britanici să evite orice fel de confruntare militară în Pacific ce-i putea atrage pe americani departe de problema Germaniei hitleriste.

Americanilor le era clar că se îndreaptă spre un conflict cu Japonia. Marina americană a luat problema în serios și mai mulți specialiști l-au avertizat pe președintele Roosevelt că, până la finalizarea programului de dezvoltare a flotei și a întâririi bazelor navale din Filipine, Hawaii și Pacificul Central, marina americană ar fi dezavantajată în cazul unei confruntări cu Japonia.

Citește și Mitul Pearl Harbor:atac genial sau posibil dezastru?

Amiralul James O. Richardson a fost înlocuit din funcția de comandant al flotei din Pacific, după ce a protestat îndelung împotriva trimiterii flotei (ce avea baza la San Diego) la Pearl Harbor, considerând că acela era un punct prea vulnerabil în cazul unui atac japonez.

În iulie 1940, noua lege de control a exporturilor i-a dat lui Roosevelt ocazia de a lua măsuri împotriva Japoniei fără ca apărea drept punitiv. După ce, în septembrie 1940, japonezii avansează spre nordul Indochinei, Roosevelt, sub protecția acestui act și a nevoilor apărării naționale, impune un embargo asupra exporturilor de fier și oțel. La scurtă vreme după aceea, americanii interzic și exportul de carburanți pentru avioane către oricare alt stat în afara Marii Britanii și a țărilor din emisfera vestică. Cu toate acestea, exportul de petrol către Japonia a continuat, scăzând în 1940 doar cu 3 milioane de barili față de anul precedent.

În septembrie 1940, Japonia semnează cu Germania și Italia o alianță defensivă cunoscută drept Pactul Tripartit.

În continuare, Japonia a luat măsuri pentru a-și reduce dependența față de Statele Unite în ceea ce privește importurile de petrol. Consumul civil de petrol a fost redus de la 6-7 milioane de barili anual la 1.6 milioane. Iar prin diversificarea surselor de import, Japonia a reușit, până la sfârșitul anului 1940, să reducă importurile de petrol american cu 60%. Însă în contextul izbucnirii războiului și a problemelor ridicate de statutul de neutralitate al unor state, obținerea de petrol din alte surse putea fi complicată. Japonia pusese ochii pe rezervele importante din Indiile olandeze, iar după ce Germania ocupă Olanda în iunie 1940, guvernul nipon a cerut asigurări din partea guvernului colonial de la Batavia să nu micșoreze rata exporturilor.

În curând însă, Japonia a venit cu noi cereri, vrând să obțină din Indiile olandeze 22 milioane de barili anuali. Însă administratorii de la Batavia, deși conștienți de vulnerabilitatea coloniilor, nu s-au arătat dispuși să accepte cerințele guvernului japonez.

În 1941, Japonia a trimis un nou ambasador la Washington, în persoana amiralului Kichisaburo Nomura, un filoamerican cunoscut. El a fost însărcinat să propună guvernului american o înțelegere prin care, în schimbul opririi operațiunilor militare în China și începerea neogcierilor cu Chiang Kai-shek, Washingtonul să ridice embargoul impus și să restabilească relațiile comerciale normale cu Japonia. În pofida negocierilor îndelungate, cele două părți nu s-au înțeles.

În aprilie 1941, Japonia și Uniunea Sovietică semnează un pact de neagresiune, ceea ce, din punct de vedere strategic, însemna dispariția amenințării de la granița manciuriană. Japonezii nu mai trebuiau să-și facă probleme privind o posibilă reacție a Moscovei (care este, după 22 iunie, atrasă în război la granița de Vest). În iunie, americanii suspendă exporturile de petrol către Japonia dinspre Coasta de Est și Golful Mexic. În aceste condiții, japonezii încep planurile pentru invazia Malaeziei, a Filipinelor, a Indiilor olandeze și a Hong Kong-ului, precum și pentru războiul împotriva americanilor.

În luna iulie, după ce japonezii ocupă Indochina, Roosevelt ordonă oprirea completă a exporturilor de petrol către Japonia.

Dacă politicienii de la Washington au aprobat această decizie, liderii militari au intuit mai bine posibilele consecințe ale embargoului. Marina, în special, insistase asupra inferiorității americane din Pacific, iar Armata ceruse amânarea măsurilor antijaponeze până la întârirea forțelor din Filipine. Iar ambasadorul american de la Tokyo, Joseph E. Grew, îi avertizase pe oamenii politici că japonezii, dacă sunt puși la perete, au tendința de a reacționa violent și fără niciun fel de avertisment. Însă președintele Roosevelt nu credea că-și asumă un risc veritabil, iar consilierii săi îi spuneau că, în caz extrem, războiul ar izbucni oricum departe de granițele americane, sub forma unui atac japonez împotriva Malaeziei sau a Indiilor olandeze, caz în care siguranța națională americană nu ar fi pusă în pericol.

Japonezii, șocați de atitudinea fermă a Washingtonului, a încercat o soluție diplomatică de ultim moment.  Au trimis americanilor un set nou de propuneri privind retragerea imediată din Indochina, renunțarea la expansiunea în Asia și chiar retragerea din China după încheierea unui tratat de pace cu Chiang Kai-shek. În plus, japonezii au arătat că sunt dispuși să renunțe la alianța încheiată cu Germania. Ca ultimele negocieri, și acestea au fost sortite eșecului.

Între timp, președintele Roosevelt și consilierii săi apropiați (Secretarul de Stat, Secretarul pentru Război și Marină, șefii Statelor Majore) urmăreau îndeaproape politica japoneză. Criptografii spărseseră codul diplomatic japonez și descifrau în timp real mesajele de la Tokyo, transmițându-le imediat lui Cordell Hull. Dar deși americani știau de situația disperată în care ajunseseră japonezii și de intenția lor de a lua măsuri drastice în cazul eșecului negocierilor, nu știau când și unde vor lovi, căci codurile armatei și ale marinei japoneze nu erau încă descifrate.

Atacul japonez de la Pearl Harbor, cunoscut drept cel mai mare dezastru militar din istoria Americii, a fost, pentru Japonia, un dezastru militar și politic mult mai mare. Militar, pentru că portavioanele americane – cele mai valoroase elemente ale forței americane – nu se aflau în port în dimineața de 7 decembrie 1941. Politic, deoarece i-a forțat pe americani să declare război, când – în lipsa unui atac – lui Roosevelt i-ar fi foarte greu să obțină din partea Congresului o declarație de război pentru apărarea imperiilor coloniale britanice și olandeze din Asia de Sud-Est.

Maechling conchide că, deși nevoia de petrol nu a fost singura cauza a deteriorării relațiilor dintre Japonia și Statele Unite, odată ce a fost folosită ca armă diplomatică, a făcut izbucnirea ostilităților inevitabilă.

Charles Maechling, Pearl Harbor:The First Energy War, în „History Today”, vol. 50, nr. 12, 2000