Autor 10524 vizualizări


În contextul său mondial, Războiul din 1812 a fost un conflict de mică anvergură. Cu atât mai mult pentru britanici, care erau concentrați pe războiul cu Napoleon, acest conflict a fost adesea dat uitării, însă, pentru americani, deși la momentul respectiv nimeni nu anticipa o asemenea evoluție, el a reprezentat un punct de cotitură în politicile interne și externe, un moment decisiv pentru lansarea lor către poziția de dominare politico-militară globală.

 

Războiul din 1812 nu poate fi privit ca un eveniment izolat, ci, ca în toate cazurile similare din istoria omenirii, trebuie să analizăm imaginea politicii globale pentru a înțelege mai bine detaliile. În urmă cu 200 de ani, la izbucnirea războiului, britanicii, alături de cea mai mare parte a Europei, erau implicați în efortul monumental de a-l învinge pe Napoleon, mai exact în Războiul celei de-a Șasea Coaliții. Acest conflict major a captat atenția și majoritatea resurselor britanice, lăsând Războiul din 1812 pe plan secundar.

În schimb, pentru americani, situația era cu totul altfel. Statele Unite au avut o atitudine distantă în politica mondială, implicându-se numai acolo unde interesele sale erau afectate în mod direct, o politică numită izolaționism[1]. Pe plan intern, americanii erau prinși într-un conflict politic fără precedent între federaliști și democrat-republicani, iar războiul era în centrul atenției politicii naționale.

Importanța conflictului nu vine neapărat din impactul său imediat. Mult mai interesante sun consecințele sale, precum pregătirea terenului pentru viitoarea alianță cu britanicii, din 1898, dar și transformarea Statelor Unite într-o forță militară. În esență, în timp ce Războiul din 1812 a fost purtat din cauza unor probleme importante pe moment, precum libertatea comercială, capturarea echipajelor navale sau alte nemulțumiri istorice, urmări precum perioada de unitate națională, doctrina destinului manifest și o pace satisfăcătoare cu britanicii, au schimbat lumea într-un mod de neconceput la momentul pornirii războiului.

În prezent, este un obicei să spunem că trăim într-o lume globalizată, sugerând câteodată că este vorba de un fenomen nou, contemporan, ceea ce nu este adevărat. În realitate, nu am ajuns decât la un nivel mai ridicat de globalizare în ultimii ani. Lumea globalizată este o lume în care orice punct de pe planetă poate fi afectat de evenimentele dintr-un altul. Având în vedere această definiție, civilizația globalizată a început în momentul în care oamenii au câștigat capacitatea de a traversa oceane, punând astfel întreaga lume sub semnul sabiei și al comerțului, perioada renascentistă și a marilor descoperiri geografice. Din acest moment, nu se mai poate izola analiza nici unui singur eveniment geopolitic, ci trebuie ca orice studiu să se facă din punct de vedere global pentru a înțelege cu adevărat cauzele și efectele.

În mulțimea de evenimente ce au avut loc în lume premergător Războiului din 1812, este important de adus în discuție Războiul Celei de-a Șasea Coaliții, un conflict din seria războaielor Napoleoniene, care a contribuit semnificativ la consumarea resurselor mondiale. În Europa, conflictul a avut numeroase fronturi, în Germania, invazia din Rusia sau peninsula Iberică. Conflictul a dus marile puteri la limită, pe măsură ce acestea încercau să înfometeze și să distrugă imperiul creat de Napoleon. Un element aparte în ceea ce privește Războiul din 1812 a fost povara pe care o constituia acesta pentru trupele și economia Marii Britanii, aceasta fiind implicată pe două fronturi opuse:în peninsula Iberică, alături de aliații săi din Portugalia, precum și în Statele Unite și Canada. Britanicii se aflau într-o situație critică, întrucât, dacă Rusia capitula, francezii nu mai aveau nici o amenințare serioasă dinspre est și erau liberi să-și concentreze resursele pentru a câștiga războiul din peninsula Iberică, dar și să realizeze vechiul vis de a invada Anglia. Având în vedere această amenințare mult mai gravă, așa cum este evidențiat și de faptul că existau numai 7000 de soldați britanici și canadieni gata de luptă, Războiul din 1812 a preluat un rol secundar pe scena politică și militară a momentului.

            În Statele Unite, lucrurile stăteau diferit. Noua republică suferea de ceea ce și în prezent este considerată a fi cea mai dură divizare politică din istoria sa. Federaliștii și democrat-republicanii erau practic în stare de război unii cu alții în sălile Congresului, ceea ce a făcut ca Războiul din 1812 să devină o temă principală a dezbaterilor. În toată țara, cu excepția zonei New England (care era aliată cu facțiunea pro-britanică), populația dorea cu ardoare ca statul să-și reafirme independența și să întrerupă relațiile cu britanicii, dar și să se extindă teritorial în Canada și în Florida. Acestea nu erau însă singurele nemulțumiri. Din cauza conflictului permanent la care participau britanicii în Europa, Flota Regală a dus o politică de capturări (impressment), iar marinarii comerciali americani au reprezentat victimele, alimentând sentimentele anti-britanice. Adăugând și susținerea acordată de britanici indienilor în conflictul lor cu expansioniștii americani, președintele James Madison și Congresul au ajuns să declare război Imperiului Britanic[2].

 

 

Fig. 1– Președintele James Madison[3]

 

Războiul din 1812 înregistrează mai multe faze, de la invazia din Canada, la victoriile individuale ale vaselor de război americane și până la contraofensiva britanică și bătălia de la New Orleans. Toate aceste trei faze au fost critice pentru război în sine, fie pentru consecințele strategice de pe câmpurile de luptă din America de Nord, fie pentru impactul asupra publicului american.

            Războiul avea o susținere populară uriașă în bastioanele democrat-republicane din zonele sudice și central-vestice[4]. Reprezentanții acestora, vedeau războiul ca pe o chestiune de onoare americană. Ei anticipau un ”al doilea război de independență” și, cu atenția britanicilor prinsă în evoluțiile din Europa, ei credeau că acesta va fi un război de cucerire, americanii urmând a anexa Canada și Florida. Viziunea lor era că astfel vor îndeplini dorințele celor ce i-au ales.

 

 

Fig. 2– Celebra figură a ”Unchiului Sam”, care însoțește anunțurile de recrutare făcute de armata americană și care se consideră că ar avea originea în Războiul din 1812, reprezentându-l pe Samuel Wilson, un măcelar implicat în aprovizionarea trupelor[5].

 

Cel de-al 12-lea Congres, care a avut o majoritatea democrat-republicană (75% în Camera Reprezentanților și 82% în Senat), a devenit primul din numai cinci Congrese ale Statelor Unite care au declarat război unui alt stat. Declarația a trecut cu un vot foarte strâns de numai 61% la Reprezentanți și 59% la Senat, din cauza lipsei de susținere din partea federaliștilor și a unor democrat-republicani ce nu făceau parte din acest grup al ”Șoimilor Războiului”, cum era el numit[6]. Pe 18 iunie 1812, președintele Madison a semnat declarația, care a avut nevoie de trei săptămâni pentru a ajunge la Londra[7].

            Conflictul în sine poate fi împărțit în trei zone de operațiuni:cea din Atlanticul de Nord, cea din Marile Lacuri și regiunea central-vestică și o a treia în sudul Statelor Unite. În prima fază a războiului, americanii erau într-o poziție destul de avantajoasă, mai ales pentru că britanicii erau prinși în războaiele cu Napoleon și nu aveau prea multe resurse pe care să le trimită peste ocean. Situația era însă iluzorie, Canada Britanică, în ciuda lipsei de susținere, reușind să-i respingă în mod repetat pe americani și să lanseze la scurt timp o contraofensivă. Flota americană a înregistrat la rândul său câteva succese, alături de pirații americani abordând și jefuind câteva vase britanice din Marile Lacuri și din Atlantic, în cadrul unor confruntări navale de mică anvergură.

 

 

Fig. 3 – bătălie navală[8]

 

Anul 1812 a adus americanilor aproape tot ce anticipaseră, dar, în curând, sorții aveau să se schimbe. Americanii au încercat să se pregătească de război la nivel militar, restructurând Departamentul de Război pentru a-i îmbunătăți performanțele, dar, eforturile au fost zădărnicite de lipsa de susținere din New England și de lipsa unui sistem bancar centralizat. În aceste condiții, o analiză a numărului de trupe de miliție disponibile arată că, în timp ce americanii aveau potențialul de a purta acest război, ei erau de fapt complet nepregătiți.

            De-a lungul conflictului, confruntările maritime au avut rezultate oscilante de o parte și de alta. Pentru britanici, cauza era reprezentată de suprasolicitarea forțelor militare, un câmp de luptă îndepărtat, dar și ghinion sau incompetență din partea unor ofițeri, cum a fost cazul în New Orleans. Pentru americani, din cauza unei existențe de scurtă durată, țara era deficitară atât din punct de vedere al experienței militare, cât și politice, ceea ce a dus la o organizare defectuoasă prin comparație cu inamicii, probleme care au avut efect asupra performanțelor pe câmpul de luptă. Analizând intențiile originale ale Congresului față de cursul real al războiului, putem deduce că misiunea principală a americanilor era de a cuceri Canada, de a-i alunga pe britanici din ultimele lor redute din America de Nord și de a hărțui vasele britanice din apele Atlanticului de Nord. Din punct de vedere strategic, americanii au greșit pentru că au lăsat porțiuni mari din coastele estice neapărate, concentrându-se pe cucerirea Canadei. Din punct de vedere militar, această mișcare a pus prea multă presiune pe flota americană, care, la momentul respectiv, nu era destul de capabilă, mai ales în condițiile în care tot mai multe vase britanice traversau Atlanticul. Această tendință de lipsă de viziune strategică a americanilor, a continuat de-a lungul războiului, apogeul fiind atins în momentul în care britanicii au capturat și au incendiat Washington DC. Cu toate acestea, din punct de vedere tactic, comandanții americani s-au doveit a fi destul de capabil în situațiile disperate în care ajungeau pe măsură ce războiul se prelungea. Victoriile răsunătoare de la Fort Henry, Baltimore, care au inspirat imnul național american sau de la New Orleans, obținute de generalul Andrew Jackson, au reprezentat exemple de ingeniozitate tactică și puncte de sprijin pentru moralul combatanților americani.

 

            Moștenirea războiului:Tratatul de la Gent și îmbunătățirea relațiilor cu britanicii

 

            Librăria Congresului oferă o descriere concisă a Tratatului de la Gent:”a încheiat Războiul din 1812 dintre Statele Unite și Marea Britanie. Negocierile de pace au început șa Gent, Belgia, din luna august 1814. După patru luni de negocieri, tratatul a fost semnat pe 24 decembrie 1814. Senatul a ratificat în unanimitate Tratatul de la Gent pe 16 februarie 1815[9]. Termenii tratatului sunt acum cunoscuți pe larg, esența lui fiind acceptarea mutuală a stării de fapt de dinainte de război. Confruntarea armată a condus la un blocaj:americanii, aflându-se în mare parte în defensivă, cu excepția unor redute din Ontario, nu puteau emite pretenții teritoriale, iar britanicii au renunțat la pretențiile pe care ei înșiși le aveau. Astfel, ambele tabere au înțeles că au intrat într-un blocaj strategic, fapt ce a condus la acceptarea unor termeni egali și a deciziei de a încheia confruntarea în mod oficial în anul 1815.

 

 

Fig. 4 – Semnarea Tratatului de la Gent, 24 decembrie 1814[10]

Gândirea strategică americană s-a schimbat semnificativ după Războiul din 1812, atât din punct de vedere militar, cât și al atitudinii naționale. În primul rând, Statele Unite au respins orice tentativă a britanicilor de a fonda un stat al indienilor pe teritoriile de la vest de Statele Unite[11]. De aici, forma embrionară a doctrinei Destinului Manifesta început să evolueze, pe măsură ce noua ambiție și unitate națională a împins cetățenii și granițele spre vest. În ciuda victoriilor obținute, dificultățile întâmpinate de Statele Unite în conflictul cu Marea Britanie a lăsat națiunea conștientă de faptul că expansiunea europenilor în Lumea Nouă ar fi fost extrem de periculoasă pentru supraviețuirea pe termen lung a Statelor Unite. Astfel, la câțiva ani după încheierea războiului, Statele Unite au început să ducă o politică externă, numită Doctrina Monroe[12]. Marile puteri europene nu au acordat atenție acesteia, pentru că americanii nu aveau un potențial militar suficient de mare. Statele Unite au trecut prin această politică de la un izolaționism total la preluarea unui rol global. În același timp, Statele Unite au realizat că nu mai pot lăsa coastele neapărate, motiv pentru care au început construirea unei flote puternice pentru a se apăra de orice tentativă ostilă a Marii Britanii sau a altor puteri europene. Pacea obținută la Gent a făcut mai mult decât să oprească Războiul din 1812, marcând momentul de la care interesel americane și britanice încep să se alinieze. Această aliniere a condus la ceea ce se numește Marea Apropiere(Great Rapprochement), aceasta fiind adevărata moștenire a războiului, pentru că aici s-au pus bazele marilor alianțe din viitor, din cursul celor două războaie mondiale și ale relației speciale care definește în prezent raporturile diplomatice anglo-americane, cu un rol aparte în politica globală.

 

            Războiul din 1812 a izbucnit în contextul unor probleme care-i chinuiau pe americani de la separarea lor de britanici. În apogeul războaielor Napoleoniene și într-o perioadă de turbulențe politice din Statele Unite, cele două țări au luat o decizie extrem de costisitoare, uman și material, de a declanșa acest conflict[13]. Totuși, războiul a adus pentru americani mult mai multe avantaje decât își puteau imagina în 1812 și a lăsat în urma sa lecții importante care au influențat decisiv dezvoltarea unei națiuni de la nivelul de stat izolat la cel de principal actor pe scena politică mondială.

 

BIBLIOGRAFIE

 Perkins, Bradford-Cambridge History of American Foreign Relations, vol. 1, Cambridge University Press, New York, 1993;

 Benn, Carl – The War of 1812, Osprey Publishing Ltd., Oxford, 2003;

 Encyclopedia of U.S.History, Edit. Baker, Lawrence W., Hermsen Sarah, Gale Cengage Learning, Detroit

 CambridgeHistory of the Native Peoples of the Americas, vol. 1, edit. Trigger, Bruce G., Washburn, Wilcomb E., Cambridge University Press, New York, 1996;

 Hickey, Donald R.The War of 1812:A Forgotten Conflict, Universityof IllinoisPress, 1989

 Library of Congress-Primary Documents of American History-http://www.loc.gov/rr/ program/bib/ourdocs/Ghent.html.

 ”The War”, vol. 1, nr. 2, New York, 1812-http://www.archive.org/stream/warv1n2wood#page/ n1/mode/1up

 

            SURSE ILUSTRAȚII

Fig. 1-http://www.shmoop.com/war-1812/photo-james-madison.html

Fig. 2-https://en.wikipedia.org/wiki/Uncle_Sam

Fig. 3-http://www.shmoop.com/war-1812/photo-ships-battle.html

Fig. 4-https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Signing_of_Treaty_of_Ghent_%281812%29.jpg



[1]Perkins, Bradford, The Creation of a Republican Empire, 1776-1865în Cambridge History of American Foreign Relations, Vol. 1, Cambridge University Press, New York, 1993. p. 22

[2]Benn, Carl, The War of 1812, Osprey Publishing Ltd., Oxford, 2003, pp. 11-19.

[3]Sursa ilustrației-http://www.shmoop.com/war-1812/photo-james-madison.html

[4]The War”, vol. 1, nr. 2, New York, 4 iulie 1812 apud http://www.archive.org/stream/warv1n2wood#page/1/ mode/1up.

[5]Sursa ilustrației-https://en.wikipedia.org/wiki/Uncle_Sam

[6]War of 1812” în Encyclopedia of U.S. History, Gale Cengage Learning, Detroit, p. 1648.

[7]Perkins, Bradford, op.cit., pp. 133-135.

[8]Sursa ilustrației-http://www.shmoop.com/war-1812/photo-ships-battle.html

[9]Tratatul de la Gentîn Primary Documents of American History, Library of Congress, http://www.loc.gov/rr/ program/bib/ourdocs/Ghent.html.

[10]Sursa ilustrației-https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Signing_of_Treaty_of_Ghent_%281812%29.jpg

[11]Green, Michael D., The expansion of European colonization to the Mississippi Valley, 1780-1880în Cambridge History of the Native Peoples of America, Vol. 1, Cambridge University Press, New York, 1996, p. 499.

[12]Perkins, Bradford, op.cit., pp. 159-161.

[13]Hickey, Donald R., The War of 1812:A Forgotten Conflict, University of Illinois Press, 1989, p. 303.

""