Războiul de independenţă

Autor 13723 vizualizări


Năzuinţa românilor de a-şi dobândi autonomia sau independeţa s-a manifestat încă din veacul al XVIII-lea, odată cu memoriile adresate Marilor Puteri de către boierii români. Odată cu aducerea principelui străin la conducerea principatelor (1866), o serie de măsuri, care anticipa obţinerea în viitor a independenţei, a fost luată.

Treptat, Carol I lărgeşte posibilităţile de mişcare ale ţării. Deja aducerea sa, adică a unui principe străin, în fruntea ţării, ca şi adoptarea Constituţiei de la 1866 fără asentimentul Porţii şi fără menţinerea suzeranităţii otomane erau dovezi de independenţă. Lor li se adăugau adoptarea unui sistem monetar la 1867 şi folosirea unei monede naţionale (leul), înfiinţarea biroului paşapoartelor, sprijinul acordat revoluţionarilor bulgari refugiaţi pe teritoriul românesc, memoriul din 1870 adresat Puterilor Garante prin care se cerea pentru România statutul Belgiei şi, totodată, capitalizarea tributului (914 000 de lei la un buget, în anii 70 ai secolului XIX, de 91 milioane lei venituri şi 97 milioane lei cheltuieli), Convenţia comercială cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă acceptând un tratament juridic egal, Convenţia cu Rusia din 1876. În plus, după 1873 România deschide agenţii diplomatice la Viena, Berlin, Sank Petersburg, Roma (la Paris există anterior), stabilind convenţii poştale cu vecinii. Suzeranitatea faţă de Poartă nu mai îmbraca decât un aspect juridic formal.[1]

Împrejurările fac ca acest deziderat – care era nu numai al liderilor politici şi al lui Carol I, ci al întregului popor român – să se realizeze în noul context internaţional apărut odată cu declanşarea luptei antiotomane a popoarelor de la sud de Dunăre. În vara anului 1875 izbucneşte răscoală antiotomană din Bosnia şi Herţegovina, urmată în anul următor de declansarea războiului Serbiei şi Muntenegrului împotriva Imperiului otoman, precum şi – în intervalul imediat următor – de încrâncenata răscoală a bulgarilor împotriva aceleiaşi mari puteri.

Poziţia oficială a guvernului roman nu putea fi alta decât a unei prudente politici de neutralitate. În acest sens, o notă circulară a Ministerului Afacerilor Străine, din 4/16 ianuarie 1876, adresată agenţilor diplomatici romani din străinătate (notă semnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, L.Catargiu, la această dată şi ad-interim la Externe), sublinia această decizie a guvernului roman de a opune rezistenţă în cazul unei intervenţii străine:„Guvernul princiar – se spunea în nota – s-a văzut silit, din prudenţă şi din prevedere să facă şi el pregătiri militare, căci dacă neutralitatea pe care a păstrat-o până acum ar fi ameninţată, fie prin agresiune din partea Truciei, fie prin intervenţia vreunei alte puteri care ar dori, indiferent în ce scop, să ocupe România, datoria sa faţă de ţară nu i-ar îngădui să rămână nepăsător”. În cazul unei conflagraţii, adauga nota, guvernul român era pregătit să colaboreze cu acele mari puteri, care i-ar solicita sprijinul, „cu condiţia bine precizată că aceste Puteri să garanteze României integritatea teritoriului său şi toate dreturile seculare”.

Mihail Kogălniceanu, la 16/28 iunie 1876, într-un memoriu adresat Porţii şi puterilor garante, cere recunoaşterea „individualităţii statului român” şi a numelui de România”, document întâmpinat cu un răspuns ofensator din partea autorităţilor turceşti, cu rezerva sau ostilitate din partea altori mari puteri.

Între timp, la 28 iunie/8 iulie 1876, avusese loc întâlnirea secretă de la Reichstadt (Boemia), între Ţarul Rusiei şi împăratul Austro-Ungariei, între cei doi monarhi ajungându-se la un acord în privinţa declansării războiului, cu preţul unor anexiuni teritoriale (Bosnia şi Herţegovina urmau revină Austro-Ungariei, iar sudul Basarabiei urma să reintre în componenţa Rusiei).[2]

Intuind posibilitatea acestei înţelegeri pe seama României şi constatând atitudinea rezervată a Marilor Puteri occidentale, a Franţei, în primul rând, în privinţa garantării neutralităţii României, în caz de război[3], la 28 şi 29 septembrie, I.C. Brătianu şi colonelul Slăniceanu au convorbiri la Livadia, în Crimeea, cu cancelarul Gorceakov şi cu Ţarul Alexandrul al II-lea, în cursul cărora ei acceptă în principiul trecerea armatelor ruse prin România, dar numai pe baza unei convenţii speciale. Pregătirile militare continuă febril. La 23 octombrie Parlamentul, la cererea guvernului, votează un credit de 4 milione pentru armament, 400.000 lei pentru concentrări şi autorizarea de a menţine rezervele sub arme peste termen. La 26 noiembrie se înfiinţează 8 noi regimente de dorobanţi.[4]

În memoriile sale, A.I.Nelidov atribuie lui Ion Brătianu următoarele cuvinte în legătură cu sudul Basarabiei:„Am avut la Livadia sentimentul că aceasta este o chestiune de onoare pentru împărat (...) vom căuta o compensaţie şi eu voi putea să pregătesc opinia noastră publică”.[5]

Câteva evenimente de la sfârşitul anului 1876 lămuresc definitiv situaţia. Mai întâi, în cadrul Conferinţei Marilor Puteri de la Constantinopol, deschisă la 29 noiembrie/11 decembrie 1876, delegatul guvernului roman, D.Brătianu, trimis aici cu misiunea de a obţine recunoaşterea independenţei şi garanţii privind „neutralitatea absolută” a României, primeşte un răspuns pe deplin negativ, cu totul semnificativ. În al doilea rând, la 11/23 decembrie 1876, noua Constituţie otomană, lansată la această dată, reconfirma în mod definitoriu poziţia ostilă a Turciei, în textul său România fiind plasată între „provinciile privilegiate” ale Imperiului.[6]

La 4/16 aprilie 1877, Kogălnicaenu semnează o Convenţie cu Rusia, prin care armatele acesteia sunt lăsate să treacă pe teritoriul României (şi dacă n-ar fi semnat, ruşii tot ar fi forţat trecerea), în condiţiile respectării integrităţii ţării. Pentru România, alegerea acestei soluţii n-a fost fără riscuri. Pentru că se renunţa astfel la garanţia celor şapte Mari Puteri europene, stabilită prin Tratatul de la Paris din 1856. Rămânea doar garanţia Rusiei.[7]

Între timp, războiul ruso-turc începuse prin declaraţia de război a Rusiei din 12/24 aprilie adresată Turciei, trupele ruse trecând frontiera României şi urmând a se concentra la sud de Dunăre (era prima dată, după mult timp, când această trecere se făcea pe baza unui acord prealabil al autorităţilor române!)

Odată ce convenţia româno-rusă este dată publicităţii, la sfârşitul lunii aprilie, drept răspuns, Poarta începe ostilităţile împotriva României, fără declaraţie de război, bombardând malul românesc al Dunării (oraşul Calafat), armata română, a cărei mobilizare fusese decretată între timp, concentrată la sud de Capitală şi în jurul oraşului Calafat, la rândul său, ripostând, prin bombardarea Vidinului.[8]

La 9/21 mai, Kogaliniceanu, ministru de Externe, răspunzând unor interpelări, a declarat:„În stare de rezbel, cu legăturile rupte(cu Poarta), ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.[9]

În aceeaşi zi, Independenta era proclamata şi la Senat. Proiectul de lege prin care tributul anual de 914.000 lei era anulat şi destinat întreţinerii armatei române. A doua zi, la 10 mai, cu ocazia zilei naţionale se desfăşoară ceremonia de la Palat, preşedinţii celor două corpuri legiuitoare, C.A.Rosetti şi D.Brătianu, adresând felicitări domnului cu prilejul proclamării independenţei;era sancţionata în această modalitate proclamarea Independenţei României.

Autorităţile politico-militare ruse erau încredinţate că trupele ruse vor câştiga singure războiul fără a oferi trupelor române posibilitatea de a se afirma pe câmpul de luptă, acestora din urmă, deocamdată, fără o convenţie specială de colaborare militară, fiindu-le destinat rolul limitat, de a contribui la apărarea malului românesc al Dunării de eventualitatea unei invazii turceşti peste Dunăre.

În pofida acestei atitudini a autorităţilor ruse, colaborarea militară şi intervenţia trupelor române s-a impus numai în momentul în care ofensiva trupelor ruse la sud de Dunăre a întâmpinat o puternică rezistenţă, siguranţa victoriei fiind grav compromisă. La 8/20 iulie avea loc primul eşec al trupelor ruse asupra Plevnei, urmat peste 10 zile, la 18/30 iulie, de un al doilea, cetatea devodindu-se imposibil de cucerit cu forţele militare proprii. În acest moment a survenit cererea de ajutor urgent din partea marelui duce Nicolae, adresată domnitorului (cunoscută telegrama din 19/31 iulie 1878, a dua zi după cel de-al doilea eşec de la Plevna:„Turcii, adunând cele mai mari trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziunea, demonstraţiunea şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti”).

Converbirile dintre Carol I şi I.C.Brătianu, pe de o parte, ţarul Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae, pe de alta, drept rezultat, precizează condiţiile participării efective a armatei romane la operaţiunile militare, alături de trupele ruse, şi anume:trupele ruse şi române din zona Plevnei sunt plasate sub comanda domnitorului Carol I, secondat de generalul rus Zotov şi de generalul român Al. Cernat.

La 30 august/11 septembrie 1877, armata română participă la cel de al treilea atac asupra Plevnei, după o luptă sângeroasă, cu grele pierderi, cucerind reduta Griviţa I, apoi, peste o săptămână, ducând alte două bătălii sângeroase pentru cucerirea redutei Griviţa II, unde trupele turceşti opun o rezistenţă înverşunată.

Asediul Plevnei avea să înceteze, după o rezistenţă de 5 luni, abia la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, când generalul turc Osman pasa, rănit, a capitulat (el nu a remis însă sabia sa colonelului Cerchez, ci generalului rus Ganetki, întrucât, aşa cum se arată în memoriile lui Carol I, „colonelul Cerchez nu se crede competent să primeasca sabia mareşalului. Deoarece dânsul nu ştie unde se afla prinţul, trimite un ofiţer la generalul Ganetki ca să-l înştiinţeze despre situaţie şi declară lui Osman paşa că aşteaptă instrucţii de la cel mai apropiat general”. Hotarare explicabilă, poate, dar sigur regretabilă, întrucât a privat armata română de un meritat gest – fie si simbolic – al adversarului).[10]

Între timp, până la cucerirea Plevnei, care marca cea mai grea etapa a războiului, anticipând sfârşitul său, trupele romane au participat, alături de trupele ruse, la bătălia pentru cucerirea Rahovei (7-9 noiembrie/19-21 noiembrie 1877) – un alt important punct de rezistenţă a trupelor turceşti-, aşa după cum, în etapa următoare cuceririi Plevnei, au avut un rol important în luptele din zona Vidin-Belogradgic;la 12/24 ianuarie 1878 trupele române obţineau o strălucită victorie la Smârdan, contribuind, apoi, în zilele următoare, la operaţiunea de cucerire a Vidinului.

Au căzut de-a lungul bătăliilor numeroşi eroi, jertfă de sânge a armatei romane trimiţând la cei peste 10.000 de morţi şi răniţi. La jertfă de sânge pe câmpurile de luptă se adauga imensele sacrificii ale populaţiei civile – inclusiv ale românilor din Transilvania şi alte provincii româneşti – care şi-au adus contribuţia la susţinerea materială a războiului, cu adevărat acesta fiind, aşa cum adesea s-a scris, un război al întregului popor roman, dând expresie unei năzuinţe seculare.[11]

Situaţia României după încheierea războiului. Conferinţelor de pace de la San-Stefan şi Berlin

La sfârşitul operaţiunilor militare, reprezentantul României, colonelul Arion, nu e acceptat la tratativele de la SanStefano, în apropiere de Adrianopol, Rusia însărcinându-se ea să apere interesele României.

Între Rusia şi România se creează o stare de tensiune. Lui Alexandrul al II-lea, care ameninţa cu dezarmarea armatei române, Carol I îi răspunde mândru că „armata care s-a luptat la Plevna sub ochii împăratului şi ai Alteţei Sale Imperiale va putea fi zdrobită, dar nu va reuşi nimeni niciodată să o dezarmeze”. Bucureştiul este ameninţat cu ocuparea. Carol I părăseşte capitala şi armata romană ocupa un dispozitiv pe linia Calafat, Craiova, Slatina, Piteşti, Târgovişte, pentru a face faţa trupelor ruse. Eventualitatea unei confruntări e înlăturată de convocarea de către Marile Puteri a unui Congres de Pace la Berlin, în iunie-iulie 1878 (I.C.Brătianu şi M.Kogălniceanu, reprezentanţii României, chemaţi să-şi expună doleanţele la 19 iunie/1 iulie, sunt audiaţi, dar nu şi ascultaţi). Congresul recunoaşte independența României, unirea Dobrogei, dar cedează Rusiei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei. Rusia, învingătoare, dorea ieşire la Gurile Dunării şi obţine ce voia.

În acelaşi timp, Congresul condiţionează recunoaşterea de jure a independenţei de modificarea art. 7 din Constituţie, referitor la cetăţenia romană. Cum numărul evreilor era mare, mai ales în Moldova, şi rândurile lor nu încetau să crească, Parlamentul român a acceptat cu mare greutate şi abia în 1879 modificarea Constituţiei, dar numai prin acordarea cetăţeniei în mod individual.[12].Nu se acordă din oficiu dreptul de cetăţenie locuitorilor străini, ci în mod condiţionat:pe de o parte, făcând dovada unui stagiu de şedere în ţara de minimum 10 ani, pe de alta, ei urmând a solicita în mod inevitabil împământenirea pe baza unei cereri. Erau exceptate de la condiţia de stagiu de şedere în ţara anumite categorii de persoane:participanţii la Războiul de Independentă, persoanele considerate a aduce servicii statului român (oamenii de cultură şi ştiinţă, dar şi bacherii, industriaşii, investitorii străini etc.).

Paradoxal, primele state care au recunoscut Independenţa, încă înainte de modificarea constituţională impusă de art.44 al tratatului de la Berlin, au fost cele două mari puteri cu interese lezând statul roman:Rusia şi Austro-Ungaria, care recunosc Independenţa încă din toamnă anului 1878, nefiind interesate în respectarea articolului în discuţie din tratatul de la Berlin. Germania, în schimb, şi după adoptarea modificării Constituţiei a amânat recunoaşterea Independenţei, procedând la ea numai după ce – în februarie 1880 – a fost adoptată de către Parlamentul român legea de răscumpărare a căilor ferate construite de societatea Strousberg, fiind satisfăcute cerinţele bancherilor germani. Odată cu Germania, alte două importante mari puteri, Anglia şi Franţa, procedau şi ele la recunoaşterea Independenţei.

Prin participarea la acest război, practic, românii au reuşit să-şi după la îndeplinire principalul deziderat de după recunoaşterea unirii celor două Principate de către Marile Puteri şi anume obţinerea independenţei.

Consecinţele au fost binefăcătoare pentru dezvoltarea viitoare a statului român şi a societăţii româneşti, pe plan politic, socio-economic şi moral. Statutul de independenta politică deplină însemna înlăturarea ultimelor elemente ale stării de vasalitate în raport cu Turcia.

De asemenea, recunoaşterea independenţei statului român, a atras atenţia românilor aflaţi în afara teritoriului Vechiului Regat, acesta din urmă reprezentând un punct de atracţie pentru ei, mişcările pentru realizarea unirii cu noul stat intensificându-se, visul tuturor romanilor prinzând materialitate la sfârşitul primului război mondial, odată cu formarea României Mari.

Bibliografie:

  1. Ion Bulei, Romanii în secolele XIX-XX. Europenizarea, editura Literă, Bucureşti, 2011;
  2. Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918, Editura Universitară, Bucureşti, 2006;
  3. Ion Mamina şi Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi (1866-1916), Editura Silex, Bucureşti 1994;
  4. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997

NOTE

[1]Ion Bulei, Romanii in secolele XIX-XX. Europenizarea, editura Litera, Bucuresti, 2011, pp. 96-97

[2]Nicolae Isar, Istoria moderna a romanilor 1774/1784-1918, Editura Universitara, Bucuresti, 2006, pp. 304-307

[3]Ibidem.

[4]Ion Mamina şi Ion Bulei, Guverne şi guvernanti (1866-1916), Editura Silex, Bucureşti 1994, pp. 42-46

[5]Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997, p. 241

[6]Nicolae Isar, op.cit., p. 307

[7]Ion Bulei, op.cit.

[8]Nicolae Isar, op.cit., p. 310

[9]Florin Constantiniu, op.cit.

[10]Ibidem

[11]Nicolae Isar, op.cit., p. 314

[12]Ion Bulei, op.cit., p. 98

""