Autor 7312 vizualizări


În două ocazii separate, în 1918 și 1945, marile puteri au trebuit să decidă cum să resolve problema Germaniei. Iar a doua oară, liderii internaționali aproape că au făcut aceleași greșeli prin care, după Primul Război Mondial, nu reușiseră să-i controleze pe nemți, scrie Spiegel.

În data de 10 noiembrie 1918, soldatul Adolf Hitler, aflat într-un spital militar din apropiere de Marea Baltică, afla de la preotul spitalulul că războiul se încheiase. Dinastia de Hohenzollern fusese răsturnată, iar la Berlin se născuse un nou regim republican care trebuia acum să accepte un armistițiu și să se încreadă în bunăvoința inamicilor săi. În Mein Kempf, Hitler va descrie ziua înfrângerii Germaniei ca momentul revelației sale politice. Capitolul în care el își descrie experiențele din timpul războiului și șocul privind pacea în defavoarea Germaniei se încheie cu o frază pe care istoricii au citat-o, de atunci, de multe ori:„Eu, personal, am decis să intru în politică.

Memoria colectivă germană

După cum o arată și numele, Primul Război Mondial a fost primul conflict global, de ale cărui efecte doar câteva țări au reușit să scape. Și astăzi, țările implicate percep memoria conflictul în moduri diferite. Când Franța și Marea Britanie vor comemora împlinirea a 100 de ani de la izbucnirea conflictului, acesta va fi prezentat drept un eveniment esențial pentru identitatea națională a celor două țări, acolo unde este cunoscut drept La Grande Guerre, respectiv the Great War. În Germania în schimb, o cultură a memoriei privind războiul nu s-a născut niciodată. Există mai multe monumente pentru comemorarea soldaților, dar singurele aspecte ale războiului înrădăcinate în memoria colectivă germană sunt cele mai sângeroase bătălii:Verdun, Somme, Gallipoli, Tannenberg și Iutlanda.

Unul dintre motivele acestei diferențe privind atitudinea față de război ține, cu siguranță, de numărul victimelor:chiar dacă Germania a pierdut 2 milioane de soldați în Primul Război Mondial, mai mult decât oricare altă țară, numărul victimelor s-a dublat în cel de-Al doilea Război. Situația aceasta este însă fix inversă în cazul adversarilor Germaniei. De două ori mai mulți englezi și de patru ori mai mulți francezi au murit în bătăliile din 1914-1918 decât în Al Doilea Război. Și, în retrospectivă, numărul victimelor nu este doar o expresie a suferinței, ci și o emblemă a eroisumului unei națiuni, element esențial în mitologia războiului.

Experiența victoriei sau a înfrângerii desparte națiunile chiar și mai mult decât comemorarea celor morți. Nu putem spune exact câți soldați germani au fost șocați de armistițiul din noiembrie, dar Hitler a fost cu siguranță unul dintre ei. Iar până la momentul semnării Tratatului de la Versailles, visul răzbunării pentru umilința Germaniei devenise deja o obsesie pentru el. De aceea, există o relație cauzală clară între cele două războaie.

Un nou Război de 30 de ani?

Mulți istorici consideră că există o legătură directă între Verdun și Stalingrad. Pentru a sublinia continuitatea violenței, unii vorbesc despre existența celui de-Al Doilea Război de 30 ani, considerând că perioada dintre 1914 și 1945 a fost un singur conflict continuu, întrerupt doar de un armistițiu de lungă durată.

Fără atacul asupra Belgiei din august 1914, am mai fi avut invazia Poloniei 25 de ani mai târziu?! Dacă vedem cele două războaie ca un singur conflict lung, atunci cauzele trebuie privite într-o altă lumină.

Orice înțelegere de pace eficientă trebuie să elimine condițiile care au dus la conflict, dar și să se asigure că acestea nu se vor repeta. Mai precis, dezechilibrele care au dus la violență trebuie rezolvate. Astfel, în cazul Germaniei, obiectivul păcii a eșuat într-un mod spectaculos. La începutul Primului Război Mondial, Germania se temea de o încercuire franco-rusă. Acesta a fost, în esență, punctul de start pentru tot ce a urmat. Apoi, Tratatul de la Versailles părea să confirme toate temerile germane. Era de așteptat ca Franța să insiste pentru recuperarea teritoriilor pierdute în 1871 (Alsacia-Lorena) și pentru compensații financiare, însă acestea nu au fost suficinte pentru satisfacerea premierului Georges Clemenceau.

Potrivit art. 231 al tratatului, Germania era obligată să admită că este unica responsabilă pentru război, fapt din care puterile victorioase și-au derivat pretențiile pentru reparațiile de război exagerate. Însă Clemenceau era interesat de mai mult:el dorea să păstreze Germania într-o poziție permanent slăbită.  

E tentant să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă președintele american Wilson s-ar fi ținut de promisiunea sa inițială, de a-și ține țara departe de războiul european. De-a lungul conflictului, germanii au beneficiat de o superioritate tactică și au putut suplini ceea ce le lipsea în materiale și forță umană prin strategie. Astfel, în vara lui 1917, Franța era la marginea prăpastiei;numărul soldaților francezi morți trecuse de pragul de 1 milion. Iar în timp ce statul major încerca să distribuie în mod egal piererile prin rotația constantă a forțelor, armata și populația erau disperate. În timp, în medie, o familie germană avea 3-4 copii, rata natalității din Franța scăzuse la 2 copii/familie. Astfel, fiecare pierdere era și mai greu de suportat. Soldații nu mai suportau nici ei situația:după ofensiva dezastruoasă de la Aisne, în care armata franceză a pierdut 130.000 de oameni în doar câteva zile, multe unități au refuzat să mai continue lupta. După un val de procese la curtea marțială, generalul Pétain începuse să ia în considerare să evite ofensivele majore, chiar dacă asta limita eficiența armatei sale.

O greșeală fundamentală

Există indicii potrivit cărora francezii, care aproape că nu mai sperau în îmbunătățirea situației, ar fi fost pregătiți pentru încheierea unei păci separate cu Germania. Astfel, prăbușirea Antantei ar fi fost iminentă, căci și Rusia era la marginea dezastrului. Și, deși moralul în rândul soldaților britanici era ceva mai ridicat, nici Marea Britanie nu ar fi fost dispusă să continue lupta pe continent fără niciun aliat. 

Așadar, Statele Unite au fost cele care au întors situația războiului. Începând cu primăvara lui 1918, adversarii Germaniei aveau acces la resurse aproape nelimitate de soldați în formă. Până în luna august, aproximativ 1, 3 milioane de soldați fuseseră trimiți din America în Europa. „Armata Germană ar fi rezistat mai mult decât ceilalți. În medie, soldații săi fuseseră expuși la greutăți mai mari și deveniseră mai eficienți în luptă – dar acum, numărul soldaților era în scădere”, conchide politologul Herfried Münkler într-un studiu despre Primul Război Mondial.

Când, pe 27 septembrie, Aliații au spart Linia Siegfried, ultima poziție defensivă a armatei germane pe Frontul de Vest, comandamentul Armatei Germane, condus de Ludendorff, știa că războiul se terminase. Chiar în ziua următoare, el îi cerea Kaiserului să aprobe inițierea negocierilor pentru armistițiu (cade astfel teoria trădării potrivit căreia politicienii de la Berlin i-ar fi trădat pe militari).

A urmat Pacea de la Versailles, considerată astăzi o mare greșeală, deoarece francezii au jucat rolul puterii victorioase în căutare de răzbunare. În realitate însă, și americanii sunt vinovați, deoarece nu și-au asumat complet responsabilitatea.

Wilson proiectase o nouă ordine mondială, în care toate națiunile beneficiau de dreptul la autodeterminare. Însă în momentul în care America trebuia să-și asume rolul de hegemon, Congresul american și-a retras sprijinul și l-a forțat pe președinte să accepte o politică de non-intervenție. Europenii erau lăsați pe cont propriu, însă de data aceasta într-o situație diferită (dar nu mai bună) decât cea din 1914.

Britanicii, care intraseră în război ca principalii creditori ai lumii, au ieșit din conflict ca datornici față de Statele Unite. Și, chiar dacă francezii erau în rândul puterilor victorioase, ei nu mai erau o mare putere militară. Temându-se de vecinii de la est, s-au îngropat într-un sistem de apărare lung de 1000 km (Linia Maginot), care era mai degrabă o barieră psihologică decât un sistem defensiv eficient (după cum se va vedea în 1940). Și, în mod paradoxal, Germania avea să fie cea care va risca un alt război, exact ceea ce tratatul de la Versailles încercase să evite.

A doua Pace

Indecizia Statelor Unite, unde elita politică era divizată cu privire la modalitatea în care țara lor trebuia să-și asume rolul de mare putere mondială, a fost evidentă în timpul negocierilor din 1919. A rezultat o pace ale cărei condiții nu au fost suficient de dure cât pentru a slăbi permanent Germania, dar în același timp prea severe pentru a evita nașterea unei dorințe revizioniste printre cei învinși.

Din perspectiva germană, cererile învingătorilor nu erau doar lipsite de moderație, dar au servit și drept un reminder constant al înfrângerii. Reparațiile de război cerute în mod agresiv Germaniei au ajuns la 132 miliarde de mărci, sumă plătibilă în 66 de rate anuale, plus 26% din valoarea exporturilor. Germania a plătit aceste reparații până în 2010, când s-a făcut ultima plată la dobânzile pe obligațiunile emise după 1918.

Faptul că Aliații îi obligaseră pe germani să accepte tratatul de la Versailles a devenit o temă centrală în discursurile lui Hitler. La adunările naziste, el menționa întotdeauna pacea umilitoare care condamnase Germania la servitute. Umilința în fața puterilor victorioase a devenit astfel o traumă colectivă care i-a unit pe mulți germani, nu doar pe suporterii partidului Nazist.

Ceea ce a fost inițial o problemă psihologică a devenit una existențială în momentul crizei economice. Până în 1929, economia germană reușise să supraviețuiască, parțial și datorită investițiilor americane. Însă când a început Marea Criză Economică, investitorii străini au început să-și retragă banii, iar Germania a fost sever afectată de criză, cu peste 6 milioane de șomeri.

În ciuda înfrângerii din 1918, mândira corpului ofițeresc german era intactă:tuturor le era clar că francezii nu ar fi reușit niciodată să câștige războiul singuri.

Când Germania a invadat Franța în 1940, Wehrmacht-ul învățase din greșelile din trecut. În Primul Război, atacurile germane au eșuat din cauza incapacității de a aduce artilerile și infanterie suplimentare suficient de repede astfel încât să se păstreze forța atacului. Acum, forța tancurilor a fost combinată cu bombardamentele aeriene, fapt ce le-a permis soldaților germani să avanseze la o viteză ce părea imposibilă. Asfel, ei au ajuns la râul Meuse în două zile, iar șase săptămâni mai târziu Franța capitula. Era cea mai mare înfrângere a Franței din istorie:când francezii au acceptat armistițiul, jumătate din soldați nici măcar nu ajunseseră pe linia frontului.

Pentru majoritatea ofițerilor germani, victoria asupra Franței le-a oferit satisfacția pe care și-o doreau. Dar pentru comandantul lor superm, campania din Vest era doar primul stadiu într-un război de cucerire mult mai vast. Astfel, ceea ce a început ca un război de răzbunare s-a transformat, din nou, într-un război de exterminare, unul mult mai dur decât primul.

Ce avea să se întâmple cu Germania? În vara lui 1944, Aliații se confruntau pentru a doua oară cu aceeași dilemă. Până în momentul debarcării americane din Normandia, toată lumea știa că zilele celui de-Al Treilea Reich erau numărate. Însă puterile victorioase aveau în față aceeași problemă ca în urmă cu 30 de ani:cum să-i prevină pe nemți să plănuiască un nou război imediat după înfrângere.

Unul din oamenii care au analizat această problemă a fost Henry Morgenthau, Secretarul Trezoreriei americane. În septembrie 1944, el a propus președintelui american un plan privind distrugerea industriei grele germane. Tot ceea ce putea fi folosit pentru producerea armelor trebuia distrus sau pus sub control internațional. Asta însemna distrugerea industriei chimice, a celei siderurgice și a celei electrice. Germanii nu trebuiau să aibă voie să mai producă vreodată ceva „mai periculos decât toastere, aspiratoare sau bigudiuri”, scria Morgenthau. Viziunea lui Morgenthau a avut mulți adversari. Atât Departamentul de Stat, cât și ofițerii americani staționați în Germania se opuneau ferm trimiterii acestei țări înapoi în Evul Mediu. Ei credeau că o asemenea măsură va duce la înfometarea germanilor, deoarece țara nu ar fi putut să-și hrănească populația fără producerea de bunuri pentru export.

Morgenthau avea însă multă influență pe lângă Roosevelt, un președinte care oricum nu-i simpatiza deloc pe „huni”. În septembrie 1944, la o întâlnire dintre Roosevelt și Churchill, se părea că Morgenthau avea să reușească să-și impună viziunea. Churchill i s-a opus inițial, însă conștient fiind că va avea nevoie de un nou împrumut din partea americanilor, a cedat. Astfel, cei doi au acceptat un plan prin care Germania avea să fie transformată într-o țară agricolă. 

Germania a scăpat însă de această soartă (care ar fi dus, cu siguranță, la noi sentimente revizioniste) grație opoziției celorlalți lideri americani și, mai ales, datorită fricii de Rusia.

Dacă Roosevelt spera la o alianță pe termen lung cu Uniunea Sovietică, succesorul său, Harry Truman, nu-și făcea deloc iluzii cu privire la caracterul dictatorului sovietic, în care nici Churchill nu avea încredere. „Nu trebuie să slăbim Germania prea mult – am putea nevoie de ea împotriva Rusiei”, îi spunea premierul britanic lui Anthony Eden, ministrul său de externe, în 1943. „Nu vreau să rămân singur în Europa cu«ursul».”

Astfel, față de 1918, puterile Aliate s-au dovedit a fi mult mai generoase față de Germania. Cei care au avut norocul de a trăi în zona ocupată de puterile ocidentale au beneficiat de tipul de reconstrucție postbelică precum cea pe care Wilson nu reușise să o impună în 1918. Însă cei care se aflau, în 1945, în partea de Est a Germaniei au ajuns să suporte singuri povara războiului.

Pacificarea Germaniei printr-o reeducare benevolă a fost un experiment unic în lume și s-a dovedit a fi unul de succes pentru toți cei implicați. În mod paradoxal, națiunea care cauzase două mari războaie pe continent este astăzi o democrație model și o forță a integrării europene.

Lecții învățate

În 1945, totul s-a făcut diferit față de 1918. În loc să ceară celor învinși umilință și supunere, Statele Unite au ghidat noua Germaniei către reintegrarea în Europa. Puterile învingătoare au arătat indulgență și în tribunalele de război, limitând numărul condamnărilor la câțiva criminali de război.  Abia două decenii mai târziu, în procesele din 1963 privind crimele de la Auschwitz, a început adevărata anchetă a crimelor naziste.

Germanii și-au învățat lecția, aceștia acceptând, în timp și fără regrete, ideea că nu li se va mai permite vreodată să posede arme. Mai mult decât atât, în 1989, mulți germani credeau că este esențial ca Germania să rămână în continuare divizată:în Germania de Vest, motto-ul "Nie wieder Deutschland" (Germania, nu din nou) apărea alături de sloganul est-german „Suntem un singur popor”.

Nici astăzi, neîncrederea față de germani nu a dispărut complet. În dezbaterile europene, suspiciunea că situația s-ar putea schimba drastic din nou persistă. În timp ce toate apelurile la solidaritate europeană amintesc de ultimul război și obligația morală de a păstra pacea, integrarea europeană pare să fie percepută ca depinzând de auto-stăvilirea gigantului german, care naște din nou temeri din partea vecinilor cu privire la forța economică a acestei țări.

Istoricul britanic Niall Ferguson a declarat că reușitele germane în procesul de integrare europeană corespunde într-un fel poverii impuse asupra economiei germane în 1919. Analizând contribuțiile nete la bugetul Comunității Europne, vedem că Germania a plătit mai bine de 163 miliarde de mărci între 1958 și 1992. În timpul crizei euro însă, s-a observat o scădere în dorința germanilor de a contribui la pacea (stabilitatea) europeană prin ajutoare economice. Cu toate acestea, e evident cât de important este și azi impactul memoriei colective, căci niciun partid eurosceptic nu a câștigat locuri în parlamentul german.

Până la moartea sa din 1967, Morgenthau a rămas convins de faptul că Germania nu poate fi pacificată. „Ești prea tânăr pentru a evalua dacă Planul Morgenthau a fost o greșeală”, îi spunea unui reporter. „Și pot să pun pariu că, până la moartea ta, va trebui să lupți împotriva Germaniei din nou.” Așadar, ca mulți istorici, Morgenthau vedea în Primul Război Mondial începutul unui mare război, dar nu al unuia de 30 de ani, ci al unuia de 100 de ani.