Autor 5435 vizualizări


Apărut odată cu descoperirea prafului de puşcă în China antică, tunul este una dintre cele mai vechi arme de foc din istorie. Chiar dacă iniţial a avut mai mult un rol psihologic şi ceremonial, tunul a ajuns să fie din ce în ce mai eficient ca armă odată cu standardizarea din Evul Mediu. Inovaţiile savanţilor Renaşterii şi Revoluţia industrială declanşată în epoca modernă i-au mărit acurateţea şi puterea de foc, transformându-l într-o armă letală. 

Călătoria noastră în istoria tunului începe odată cu descoperirea prafului de puşcă. Cu toate că salpetrul, ca şi componentă a prafului de puşcă, a fost cunoscut de alchimiştii chinezi încă de la sfârşitul perioadei antice, primul text care face referire la praful de puşcă este o lucrare taoistă intitulată Zhengzhou miaodao, din China secolului al IX-lea. Wujing Zongyao, un compendiu militar scris în timpul dinastiei Song, menţionează cele mai vechi formule de obţinere a prafului de puşcă. Primele piese de artilerie care foloseau praful de puşcă au fost fabricate de meşterii dinastiei Song. „Lancea de foc“, un tub de bambus umplut cu praf de puşcă şi proiectile la care se ataşa o suliţă chinezească, a fost una dintre primele modele de arme de foc din istorie. Bambusul a fost înlocuit ulterior cu tuburi din fontă. Prima reprezentare a unui tun este o sculptură dintr-o peşteră din Sichuan care datează din anul 1128. Prima victorie atestată documentar, în care s-a folosit artileria cu praf de puşcă, este cea din 28 ianuarie 1132, atunci când generalul dinastiei Song, Han Shizhong, a reuşit să captureze un oraş în provincia Fujian. Tunul din Sichuan este reprezentat ca bombardă în formă de vază, care scoate flăcări în timp ce aruncă o ghiulea. 

Tot chinezii au fost cei care au descoperit potenţialul ghiulelelor cu praf de puşcă. Odată cu dezvoltarea metalurgiei, meşterii chinezi au reuşit să obţină tunuri din fontă sau bronz. Aşa apare în secolul al XIIIlea eruptorul, o ţeavă din fontă sau bronz umplută cu aproximativ 100 de bile de plumb. De răspândirea acestei invenţii, în Asia și apoi în întreaga lume, sunt responsabili mongolii, care s-au folosit de piesele de artilerie chinezeşti în expansiunea imperiului lor. Dinastia Yuan (1271-1368), de origine mongolă, instalată în China după invazia urmaşilor lui Ginghis Han, a dezvoltat tunuri de mână. Cu toate că nu erau prea eficiente, din cauza calităţii proaste a prafului de puşcă. Pe câmpul de luptă aceste tunuri în miniatură aveau mai mult un efect psihologic. Lumea islamică a fost cea dintâi care a luat contact și a dezvoltat această invenţie. În secolul al XIV-lea, dinastia Ming a fabricat şi tunuri din fontă sau bronz, care lansau ghiulele de fontă cu praf de puşcă. Primele tunuri care au ajuns să fie folosite pe câmpul de luptă în timpul acestei dinastii aveau formă de vază. Până în secolul al XVI-lea, dinastia Ming va reuşi să dezvolte o largă varietate de tunuri şi alte piese de artilerie cu praf de puşcă.

Războiul de 100 de ani (1337-1453)

În Europa, prima menţiune a unei formule de praf de puşcă apare în lucrarea lui Roger Beacon intitulată De nullitate magiae, apărută în anul 1216. Califatul Almohad este cel care a utilizat pentru prima dată tunuri în Europa, în organizarea apărării din timpul asediului Sevilliei în 1248 şi a Nieblei, în 1262. Istoricul spaniol Zurita relatează asediul orașului Alicante (1331), descriind o nouă armă care semăna teroarea în rândul armatei creştine, care arunca „mingi de fier cu foc“. De asemenea, aflăm de la un alt istoric spaniol, Juan de Mariana, cât de multe daune au produs aceste noi arme în rândul armatei creştine care asedia oraşului Algeciras (1342-1344). Istoricul spaniol menţionează faptul că ducele de Derby şi Salisbury, participanţi în asediu, au transferat noua tehnologie a fabricării tunurilor în Anglia. Experţii mauri au fost cei care i-au învăţat pentru prima dată pe spanioli cum se fabrică un tun. Ulterior, tehnica de fabricare se va răspândi şi la celelalte regate din Europa Occidentală.

Războiul de 100 de ani (1337-1453) dintre Anglia şi Franţa a schimbat complet rolul artileriei în războaiele europene şi a marcat dezvoltarea constantă a noilor arme de foc în toată Europa. Ulterior statele germanice, Spania, statele italiene şi Portugalia îşi vor dezvolta propriile modele timpurii de tunuri cu ghiulele din piatră, cunoscute şi sub numele de bombarde. Pe la 1380 aceste tunuri aveau o distanţă de tragere care atingea aproape o milă. Erau însă foarte greu de transportat, cântărind de cele mai multe ori câteva tone şi fiind lipsite de un afet mobil. În consecinţă, bombardele erau folosite mai mult într-un război ofensiv static, precum asediul. Noua artilerie cu praf de puşcă i-a silit pe arhitecţii militari din perioada Războiului de 100 de ani să modifice structura fortificaţiilor pentru a acomoda amplasarea noilor tunuri şi pentru a mări rezistenţa în faţa forţei distructive a noii artilerii de foc. Cu toate că primele tunuri fabricate în Europa produceau pagube însemnate, ele erau totuşi limitate şi inferioare din punct de vedere tehnologic, având în vedere că nu erau turnate, ci fabricate din mai multe bucăţi. În plus, erau folosite doar ghiulele din piatră. Aceste tunuri făceau mai mult pagube umane şi aveau un important efect psihologic.

Acest text este un fragment din articolul „Artileria din Evul Mediu şi până astăzi: o istorie regăsită a tunului de câmp” apărut în Historia Special nr. 10, disponibil în format digital, pe paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum