Războiul cu dacii, una dintre cele mai bine pregătite invazii

Autor 22231 vizualizări


Marcus Ulpius Traianus s-a născut la 18 septembrie 53 d.Hr. şi a ajuns pe tronul Imperiului Roman prin adopţia sa de către împăratul Marcus Cocceius Nerva în anul 97 d.Hr. şi prin acordarea titlului de „Caesar”, ceea ce îl desemna succesor la tron. Nerva nu avea fii biologici, iar Traian făcea parte din cercul său apropiat. Astfel, împăratul îşi asigura succesiunea în sensul dorit de el şi de apropiaţii săi, care au sprijinit această opţiune.

În momentul adopţiei, Traian era guvernator al provinciei Germania Superior, la stânga de cursul superior al Rinului; ceea ce este astăzi, în mare, partea de sud-vest a Germaniei şi o porţiune din nord-estul Franţei. Vestea morţii lui Nerva, în ianuarie 98 d.Hr., a ajuns la Traian când acesta era încă în Germania. Ar fi fost de aşteptat ca noul împărat să meargă direct la Roma, pentru a lua în primire titlurile oficiale de „Augustus” şi „părinte al patriei”, care făceau parte din titulatura oricărui împărat roman. Totuşi, Traian a primit aceste titluri în absenţă, pentru că a decis să înceapă o călătorie de-a lungul graniţelor Imperiului de pe Rin şi Dunăre. Această călătorie avea scopul de a inspecta trupele romane aflate pe aceste graniţe, de a reface şi a întări fortificaţiile, dar şi de a întări, respectiv de a reînnoi tratatele de alianţă cu popoarele vecine.  


Totul pare să indice că Traian dorea să se asigure că situaţia de la frontierele romane de pe Rin şi Dunărea mijlocie este sub control deplin, aşa încât să se poată dedica războiului împotriva Daciei lui Decebal. În ceea ce priveşte Dunărea de Jos, Traian a ordonat refacerea şi desăvârşirea drumului săpat în stâncă pe malul drept al fluviului prin zona de cataracte a Cazanelor, drum care începuse să fie construit încă din vremea împăratului Tiberius (14-37 d.Hr.) şi care asigura circulaţia şi controlul asupra fluviului de către romani. Finalizarea lucrărilor este consemnată în cunoscuta inscripţie plasată pe stâncă, denumită „Tabula Traiana” şi datată în anul 101 d.Hr. O altă măsură luată de Traian a fost construirea unui canal paralel cu Dunărea în zona localităţii sârbeşti de azi Šip, despre care o altă inscripţie ne spune că a fost terminat în anul 100 d.Hr. Datorită acestui canal a devenit posibilă navigaţia flotelor romane prin evitarea cataractelor celor mai periculoase din Cazane, ceea era important pentru întărirea controlului roman asupra fluviului şi pentru rolul flotei în logistica războiului pe care Traian îl pregătea împotriva dacilor.

Pregătirile pentru războiul cu dacii: Traian concepuse un atac distrugător 

O parte importantă a pregătirilor pentru război a fost reprezentată de aducerea de unităţi militare romane suplimentare la Dunărea de Jos, în provinciile Moesia Superior (în mare, Serbia de azi) şi Moesia Inferior (azi, Bulgaria). Un rol de primă importanţă l-au jucat desigur legiunile, unităţi militare mari, cu un efectiv de cca. 5.500 de soldaţi şi ofiţeri, compuse din cetăţeni romani.

În Moesia Superior se găseau deja două legiuni, IV Flavia felix şi VII Gemina. Lor li s-au alăturat legiunile I Adiutrix şi XIII Gemina, aduse din Pannonia. Aceste legiuni nu porneau singure în astfel de operaţiuni militare, ci însoţite de trupe auxiliare de infanterie (cohorte) şi cavalerie (ale). Toate aceste unităţi militare s-au adăugat celor aflate deja în provincia Moesia Superior. Dar aceasta nu era decât acea parte a armatei romane de invazie, care a pornit în război sub comanda lui Traian însuşi. A existat, de asemenea, un corp de armată care a pornit din provincia Pannonia, probabil sub comanda autonomă a guvernatorului acestei provincii romane, şi care a atacat Dacia dinspre vest, simultan cu ofensiva dinspre sud condusă de Traian. Nucleul acestui corp expediţionar era constituit de legiunea II Adiutrix, staţionată la Aquincum (Budapesta de azi), şi trupe auxiliare din provincia Pannonia. De asemenea, un alt atac simultan asupra dacilor a pornit din Moesia Inferior, unde guvernatorul acestei provincii avea sub comanda sa două legiuni, V Macedonica şi I Italica, şi numeroase alte trupe auxiliare. Alte detaşamente alătuite din legiuni şi trupe auxiliare au fost aduse tocmai din provincia Britannia, altele din Germania, altele din Africa de nord (Mauretania) sau din provinciile orientale ale Imperiului (Syria, Cappadocia etc.). Unele dintre aceste trupe aveau stiluri de luptă specifice zonei de provenienţă, cum ar fi palmirenienii din Syria sau maurii din Africa de nord (arcaşi călare).


O altă componentă, deloc de neglijat, au fost trupele de gardă ale împăratului, cohortele pretoriene şi garda călare, care îl însoţeau pe Traian în acest război şi al căror efectiv se putea ridica până la 4.000 de oameni. De asemenea, trupe de cercetare inspectau terenul în avangardă şi detaşamente de soldaţi-constructori realizau drumuri de înaintare sub conducerea topografilor militari.

Mai mult decât atât, populaţii de la Dunărea Mijlocie, din afara Imperiului Roman, dar aflate sub tutela romană, cum ar fi popoarele germanice ale marcomanilor şi cvazilor, precum şi sarmaţii iazigi, care locuiau la vest de Dacia, în faţa Dunării pannonice, au pus la dispoziţia romanilor contingente de luptători împotriva dacilor. O estimare a istoricului Karl Strobel indică o cifră aproximativă a efectivelor mobilizate de romani împotriva Daciei lui Decebal la cca. 50.000 de soldaţi din legiuni şi încă 50.000 din trupe auxiliare de diverse tipuri Totul arată că împăratul Traian concepuse un atac distrugător, menit să-i copleşească pe dacii lui Decebal de la bun început; ştim astăzi că lucrurile nu s-au întâmplat întocmai aşteptărilor romane.  

Războiul cu dacii – una din cele mai bine pregătite invazii 

Atacul principal în primul război, condus de Traian însuşi, a parcurs un traseu pe care îl avusese deja expediţia victorioasă a generalului roman Tettius Iulianus în anul 88 d.Hr., încă sub împăratul Domitian. Acest traseu ducea de la Dunăre prin Banatul estic de astăzi şi lega localităţile numite azi Ram (în Serbia) şi Vărădia, Surducu Mare, Berzovia, Fârliug, Cornuţel, Jupa Zăvoi (toate din jud. Caraş-Severin), cu direcţia spre depresiunea Haţeg, unde a avut loc prima confruntare cu dacii lui Decebal, într-un loc numit Tapae, încă neidentificat cu precizie.

Acest corp expediţionar în frunte cu Traian este estimat la cca. 45.000 de oameni. În acelaşi timp a avut loc o ofensivă romană din Moesia Inferior, condusă de guvernatorul acestei provincii, Manius Laberius Maximus, de-a lungul văii Oltului spre Transilvania. Este de presupus că un alt corp de armată a înaintat dinspre Pannonia, în amonte, de-a lungul văii Mureşului, sub conducerea guvernatorului acestei provincii romane, Quintus Glitius Atilius Agricola. Alte coloane romane au înaintat dinspre Orşova (Dierna) prin defileul Timiş-Cerna şi dinspre Drobeta spre pasul Vulcan. Intenţia era de a înconjura zona Munţilor Orăştiei, centrul regatului dac al lui Decebal.


La Tapae victoria a aparţinut romanilor, dar Decebal a iniţiat, în iarna 101-102 d.Hr., atacul asupra provinciei Moesia Inferior împreună cu aliaţii săi, bastarnii şi cu sarmaţii roxolani, în speranţa că Traian îşi va duce cea mai mare parte din armata care ameninţa centrul regatului dac spre provincia sud-dunăreană. Împăratul s-a dus într-adevăr cu o parte a armatei spre noul teatru de luptă şi a reuşit să înfrângă acest atac în apropiere de localitatea de azi Adamclisi din Dobrogea (monumentul triumfal vizibil şi azi acolo comemorează această victorie), dar presiunea asupra zonei nevralgice a regatului dac nu a slăbit şi ofensiva romană a continuat, ceea ce l-a determinat pe Decebal să ceară pace în anul 102 d.Hr.

Condiţiile acestui tratat de pace erau dure pentru daci: printre altele, ei trebuiau practic să dărâme toate fortificaţiile şi să renunţe la orice act ostil romanilor. În acest moment, romanii ocupaseră tot ce este astăzi jumătatea sudică a României, unde au menţinut o armată de ocupaţie numeroasă. Armata romană aflată în sud-vestul ocupat al Daciei era condusă de un experimentat general, Cnaeus Pompeius Longinus, iar armata de ocupaţie din Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei era sub autoritatea guvernatorului Moesiei Inferior.

Reîntors la Roma, Traian a sărbătorit triumful împotriva dacilor şi i s-a acordat supranumele „Dacicus”, „învingător al dacilor”. Decebal nu s-a resemnat în faţa acestei situaţii şi istoricul antic Cassius Dio ne relatează despre faptul că, împotriva condiţiilor tratatului cu romanii, regele dac a reluat pregătirile de război, atât cele de refacere a fortificaţiilor, cât şi cele diplomatice, căutând să-şi atragă noi aliaţi anti-romani, inclusiv pe regele parţilor Pacorus din zona Iranului şi Irakului de azi. Un moment dificil pentru romani a fost când Decebal a reuşit să-l atragă în cursă pe generalul Longinus, sperând că prin luarea lui ca ostatic va reuşi să obţină retragerea romanilor din teritoriile ocupate. Longinus însă s-a sinucis, iar armata romană nu s-a retras. Dimpotrivă, în perioada dintre 102-105 d.Hr. a fost construit podul de la Drobeta, ceea ce arată că intenţia lui Traian era de a păstra cel puţin teritoriile cucerite până atunci. 

Al doilea război daco-roman: un exemplu de chibzuinţă 

Încălcările prevederilor tratatului din 102 au determinat începerea celui de-al doilea război al lui Traian împotriva lui Decebal. În acest conflict s-a reluat practic ofensiva de pe poziţiile ocupate de romani în primul război. Armata romană din zonă cuprindea acum probabil 15 legiuni şi numeroase trupe auxiliare, astfel că efectivul total se ridica la aproximativ 150.000 de soldaţi. Traian a revenit în Dacia în vara anului 105, trecând Dunărea pe podul de la Drobeta.


Luptele duse de romani, „mai degrabă cu chibzuinţă decât cu avânt nemăsurat” (Cassius Dio, Istoria Romană, LXVIII, 14), au avut ca final ocuparea întregii zone a Munţilor Orăştiei. Decebal a reuşit să scape din încercuire, dar a fost urmărit de un detaşament de călăreţi. Ajuns din urmă, el a preferat suicidul căderii în prizonierat şi umilirii în alaiul triumfal al lui Traian la Roma. Cadavrul său a fost decapitat de Tiberius Claudius Maximus, un subofiţer roman, care a şi dus capul lui Decebal împăratului Traian.

În luna august a anului 106 d.Hr., războiul a fost declarat ca încheiat, însă Traian a rămas în zonă pentru a supraveghea primele măsuri de organizare a provinciei romane Dacia, cât şi măsurile de împărţire a Pannoniei în două provincii distincte. În ceea ce priveşte armata, cea mai mare parte a acesteia a fost retrimisă în provinciile de unde fusese adusă pentru operaţiunile militare. Două legiuni, a IV-a Flavia şi a XIII Gemina, au rămas integral în noua provincie, prima la Berzovia, a doua la Alba Iulia. Detaşamente din alte legiuni au mai rămas o perioadă în Dacia, în special pentru a supraveghea zona Munţilor Orăştiei, cu fosta zonă sacră de la Sarmizegetusa, pentru a preveni eventuale regrupări dacice în jurul acestei zone cu puternică încărcătură simbolică. Trupe auxiliare au fost cantonate în castre de-a lungul drumurilor care fuseseră construite în timpul războaielor şi celor terminate ulterior, constituind garnizoana noii provincii romane Dacia. O estimare a efectivului acestei armate din Dacia romană în timpul lui Traian – adică excluzând sud-estul Transilvaniei, Muntenia şi sudul Moldovei, atribuite provinciei Moesia Inferior – ar fi de cca. 30.000 de soldaţi. Acest număr va creşte odată cu reorganizarea Daciei romane de la începutul domniei împăratului Hadrian, din anii 119-123.


""