Războiul condeierilor: Nicolae Iorga vs. Tudor Arghezi
După apariţia unor fragmente din operele lui Arghezi în manualele şcolare ale anilor ’30, scriitorul e pus la zid de Nicolae Iorga şi susţinătorii săi:e considerat „pornograf” şi autor de „insulte scârboase”, e acuzat că „otrăveşte sufletul noilor generaţii” şi că produce daune uriaşe literaturii. După o perioadă în care nu ripostează fiindcă n-are unde, n-are cum („Biletele de papagal” dispăruseră din peisajul presei în 1929), Arghezi contraatacă straşnic, cu nerv şi cu talent:Iorga discută problemele literaturii, ale artei, „în scris şi grai, ca în gura pieţii, precupeţeşte”, scrie „fără talent şi adeseori fără gramatică simplă şi cu o fenomenală absenţă de măsură”, „calitatea polemicii lui... e derizorie şi vulgară”.
La aproape opt decenii de la conflictul Iorga-Arghezi, „Historia” vă duce în culisele acestui veritabil război de presă, cu arme constând în epigrame, pamflete şi satire, şi vă propune un final altfel decât îl ştiţi:capul răutăţilor n-ar fi fost Iorga, ci chiar Arghezi, care, cu 30 de ani mai devreme, trimitea deja primele săgeţi otrăvite înspre istoric...
Presa a constituit dintotdeauna o sursă inepuizabilă de informaţii. Acum o jumătate de secol, ea reprezenta şi cea mai rapidă cale de transmitere a informaţiei. Dar ce se întâmplă dacă presa devine un câmp de luptă?
În prima jumătate a secolului al XX-lea, Ion N. Theodorescu (cunoscut sub pseudonimul de Tudor Arghezi) conduce o serie de publicaţii săptămânale („Cuget Românesc”, „Naţiunea”, „Bilete de papagal”), iar în 1927 publică primul său volum de poezie, Cuvinte Potrivite. Prima ediţie a „Biletelor de papagal” apare la 2 februarie 1928, dar, din motive diverse, la 9 august 1929, publicaţia dispare. În perioada interbelică, Arghezi este un adevărat fenomen, iar în 1935 apare în Manualul de literatură şi Limba Românăpentru clasa a VIII-a de gimnaziu. Manualul, publicat sub îngrijirea lui Al. Rosetti, I. Creţu şi Jack Byck îi promovează pe modernişti, nefavorizând canonul tradiţional. După publicarea manualului, adversarii acestuia (în frunte cu Nicolae Iorga) atacă dur prezenţa în sumar a „pornografului”[2].
„Este un adevărat sacrilegiu de a otrăvi sufletul noilor generaţii cu maculatura imundă...”
Nicolae Iorga – prim-ministru al României în perioada 19 aprilie 1931-6 iunie 1932 –înfiinţează o revistă cu scopul continuării seriei Semănătorul(revista lui G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă), sub numele de „Cuget clar” sau „Noul Sămănător”. De fapt, prin această publicaţie, Iorga îşi propunea defăimarea lui Arghezi, Lovinescu şi altor modernişti. În primul număr al „Cugetului clar”, întâlnim astfel o scrisoare de la o anumită Constanţa State, o scrisoare-atac la adresa „pornografilor” în frunte cu Tudor Arghezi, în contextul publicării romanului acestuia, Cimitirul Bunavestire, ce ar fi cuprins „insulte scârboase”. De meserie institutoare, expeditoarea este „adânc îngrijorată” şi, cu multe omagii pentru Nicolae Iorga, îi cere „remedierea răului făcut în literatură” de către Arghezi şi ceilalţi „pornografi”[3]. În realitate, scrisoarea este doar un pretext pentru începerea unor lungi şiruri de atacuri la adresa lui Arghezi şi mai puţin la adresa moderniştilor, în general.
Aflăm pe parcurs, din altă scrioare adresată lui Iorga, adevărata cauză a atacurilor:apariţia lui Arghezi în manualele şcolare. Publicăm în cele ce urmează un fragment din o a doua scrisoare către Iorga:
„Anarhia care a pus stăpânire pe sloavele literaturii noastre a intrat camuflată prin manualele didactice până şi în şcoli, locul de unde trebuia propovăduit cuvântul de luptă împotriva ei. Obscenităţile ce caracterisează acest curent literar nou, modern, au făcut pesemne ca profesori de categoria Al. Rosetti, Jean Byk, Nedioglu etc. să puie în cumpănă meritele autorilor clasici faţă de Arghezi, Minulescu, Lovinescu şi alţii. Mai ales Arghezi, care posedă o desăvârşită predilecţie pentru a descrie josniciile din bordeluri, nu poate fi contat decât ca atentator la bunele moravuri. D. Nedioglu însă preţuieşte mult pe Arghezi, răspopitul de la Cernica, ale cărui opere – dacă astea sunt opere – le recomandă şcolarilor. E vorba de «Poarta Neagră», «Icoane de lemn» şi alte cărţi similar ce întrec limitele bunului simţ prin conţinutul lor. […] Este un adevărat sacrilegiu de a otrăvi sufletul noilor generaţii cu maculatura imundă, ai cării autori se inspiră prin cârciumi sau caută trecutul lui Eminescu în case de predicţie (C.Tonegaru-Fiul)[4].
De ce nu se apără Arghezi?
Tudor Arghezi caută o sursă defensivă, dar în zadar. „Biletele de Papagal” nu mai văzuseră cerneala tiparului de ani buni, iar colaboratorii săi trecuseră în tabăra „iorghistă”. Căutând cea mai bună variantă de apărare, Arghezi publică primul răspuns în „Credinţa”, despre care Iorga consemnează:„Primul salut arghezian ne vine de la foaia «Credinţa» şi e semnat de un Erasm pe care-l bănuim că e mai mult de la Văcăreşti decat dela Rotterdam. Întreg arghezismul e acolo. Gluma lui «Mitică spiritualul», care discută coloarea coperţilor şi deprins a mugi, mugeşte şi pe seama noastră”[5].
De altfel, Iorga porneşte, după propriile afirmaţii, o adevărată „luptă purificatoare” şi o „luptă contra prostiei”, iar în Conferinţa de la Liga Culturală din 19 ianuarie 1936 vorbeşte doar de pornografia ce întrecuse orice măsură şi cotropise literatura română. Istoricul publică de-a lungul a doi ani, în „Cuget Clar”, insulte numeroase la adresa lui Arghezi şi a moderniştilor:satirizează, de pildă, romanul arghezian Buna Vestire, numindu-l „Buna Beştire” sau „Buna Beştelire”. Pentru Tablete din ţara lui Kuty, o altă operă argheziană, Iorga se transformă într-un adevărat etimolog. Consideră că numele de „Kuty” are origine ungurească şi ar proveni de la „kutya” ce, în limba maghiară, înseamnă „câine” – de aici, traducerea à la Iorga a denumirii romanului, Tablete din ţara câinilor. „Lordul Arghezi”, cum îl numeşte Iorga, devine personajul principal al revistei „Cuget Clar”, fiecare număr conţinând insulte la adresa operei argheziene.
Se formează două tabere adverse:iorghiştii – simpatizanţii lui Nicolae Iorga (şi, desigur, membri ai Partidului Naţionalist Democrat) – şi „duşmanii poporului” (după cum îi numea însuşi Iorga). Iată, de pildă, un fragment dintr-o scrisoare a unui preot (iorghist, desigur), din judeţul istoric Covurlui, către Nicolae Iorga, în care slujitorul Bisericii îşi declara susţinerea faţă de istoric:
„Dacă în urma sfaturilor mele şi a îndemnului ce l-am făcut în alegerile actuale la Covurlui, de a se alege în Sfatul Ţării oamenii Partidului Naţionalist Democrat în frunte cu Dv. şi cu Dl. Sp. Popescu mi s-a atribuit şi am fost calificat de unii şi de alţii ca pe unul din periculoşii «iorghişti» şi deci naţionalist, deşi acest crez l-am avut în sufletul meu, ascuns şi munceam mereu pentru el […] a venit vremea să ies din rezervă [..] şi să declar pe faţă că în adevăr sunt, am fost şi voi fi «iorghist» – sunt am fost şi voi fi întodeauna membru devotat al Partidului Naţionalist Democrat“[6].
„Armele” lui Nicolae Iorga
Una dintre cele mai ingenioase metode de batjocură folosite de Iorga la adresa lui Arghezi a fost aceea prin care i se dedicau poezii, de-a dreptul comice, scriitorului. E bine cunoscut faptul că Arghezi, prin poezia Testament(publicată în volumul Flori de mucigai, 1927), continuă seria artelor poetice(începută de Ienăchiţă Văcărescu prin poezia Testament literar). Cu această ocazie, profesorul şi academicianul Iorga îi compune lui Arghezi următoarea strofă semnificativă:
„Sărmana noastră poezie
Făcută de trei Văcăreşti
Menită deci a fost să vie
Cu tine iar la Văcăreşti!”[7]
Fireşte, Iorga se referă la perioada de timp petrecută de Arghezi în închisoarea Văcăreşti, acuzat de trădare, ca filogerman, în timpul Primului Război Mondial.
După publicarea operei „Ora târzie” a lui Tudor Arghezi, N. Georgescu Cocoş scrie şi el o poezie asemănătoare ca formă, prin care încearcă să satirizeze opera argheziană.
Ora târzie
de T. Arghezi
„Stai călăreţ,
Întoarce-ţi calul semeţ
Fă un ocol şi lasă,
Vecia e mare deasă.
Ai pierdut-o.Ce-ai făcut?
Tu n-ai mai ospătat, calul n-a păscut,
Ai căutat steaua polară,
Te-a aşteptat aci pân’aseară
Bine. Daţi fuga. Iute,
Mai aveţi câteva minute,
Aţi intrat
În lumea numărului pătrat
Vă e foame, vă e sete,
N’aveţi potcoave, nici ghete
Dar pânea s-a mâncat, apa s-a băut,
Aţi întârziat un minut.
De când aţi plecat
Nu s-a mai secerat,
Cuptoarele s-au stins.Vetrele
Au îngheţat ca pietrele.
Apele, oamenii, vitele,
Pâinile, străchinile, cuţitele
Cu toate lucrurile de aramă şi fier
S-au înălţat într-o noapte la cer”
Clipă nurlie
de N. Georgescu Cocoş
„Călare pe băţ,
Cu mâna pe hăţ,
Dă o raită băiete,
Pe la veacuri şi fete.
Ai scrântit-o! Ce făcuşi
Cu balamalele de la uşi?
Calul a păscut? Uite-l în turn
L-aşteaptă Jupiter şi Saturn
Repede! Aduceţi harpe rotunde,
Că mai e patru secunde
Şi vine rapidul:uite-un ulub
Aţi intrat în roata numărului cub.
Dar cum v-au lăsat trei fete
Fără copite, fără zăbale şi fără ghete?
S’a mâncat lipia, doniţa e goală:
Mică povestire, mare scofală.
V’aţi adus cu roaba oloagă
Şi a rămas grâul pârloagă,
Ce să mai semene, şi cine
Când ai aşa frumoase vecine?
Apele, gâzele, vitele,
Bivolii, pomii, cuţitele
Au zburat călare pe nori, la cer,
Şi a rămas fătălăul stingher”[8]
Arghezi ripostează, fie şi cu întârziere
După o pauză de şapte ani, „Biletele de papagal” văd din nou cerneala tiparului, în acelaşi format, cu un scop clar:„demascarea polemistului”. Portretul lui Iorga e redat în tuşe nemiloase într-un articol intitulat chiar aşa, „Polemistul”. În sfârşit, Arghezi ripostează:
„Calitatea polemicii lui, de care s’au temut naivităţile, odinioară, alor câtorva generaţii, speriate că sunt arătate cu degetul şi cu limba, e derizorie şi vulgară [...]. Anul trecut povestindu-şi chinurile şi umilinţele la microfon a măturisit că la vârsta de 3 ani citise letopiseţii. La 9 ani dorea probabil să facă un copil şi negăsind cu cine s’a resemnat, poate, să se refuleze.[...] Problemele de literatură, de artă, de limbă, de individualitate, Polemistul le discută, azi în scris şi grai, ca în gura pieţii, precupeţeşte [...]. Fondul vulgar, incapabil să se stăpânească şi să ridice o gâlceavă la nivel literar, de sarcasm şi satiră, se cunoaşte mai ales în supărare. Cifra tipărită cu orice fel de culoare nu-şi schimbă valoarea şi nu caută nobleţă dela vopseaua cu care este unsă şi dela preţul hârtiei. [...] Căci ceeace scrie fără talent şi adeseori fără gramatică simpla şi cu o fenomenală absenţă de măsură şi de bun simţ măcar prostesc sau ceeace patronează sufletul lui, îl împuţinează zilnic pe el şi numai pe el. Coloanelor publicaţiilor lui măturisesc într-o trăncăneală dezolantă acea pornografie adjectă şi suburbană pe care are tendinţa făţarnicul si neputinciosul Profesor şi Academician să lase a crede că o urmăreşte. Istoric de după Tocilescu, e mult prea depărtat si străin eleganţei si aristocraţiei atitudinii unui Domn cum ar trebui să fie. Prestigiile-i improvizate şi false sunt verificate în activitatea de presă. Inspiraţia învăţământului vine din «kikirezul» de odinioară şi prin mari convulzii atinge uneori posibilităţile de a fi mediocru din «Furnica». […] Vorbiţi încet, Domnii mei! Pornografia este altceva decât morala, dragostea şi literatura, Domnii mei – o ştiţi cu toţii şi cu toţii o practicaţi. Dacă doriţi pilde o sa vi le dăm, cu dezgust, dar o sa vi le dăm”[9](Fragment din „Polemistul”, Tudor Arghezi).
„Spune-i, mă, lui Arghezi, care are talent, fir’ar al dracului!”
Presa vuieşte că Iorga ar fi grav bolnav, că un rinichi şi-ar fi încetat funcţia şi ar avea grave afecţiuni de vedere. Arghezi încearcă să oprească atacurile considerând că nu se poate lupta cu un bolnav. De fapt, Iorga era perfect sănătos şi se folosea de presă pentru a căpăta o brumă de compasiune din partea lui Arghezi.
A doua zi, informaţia referitoare la afecţiunile lui Iorga este dezminţită, iar Arghezi se răzbună pe cel ce făcuse publică informaţia, omul de încredere al lui Iorga, N. Georgescu Cocoş. Se publică toată averea acestuia dobândită în timpul guvernului Iorga:„uriaşe palate în Bucureşti, vilă la Sinaia” şi funcţiile deţinute:„face parte din consiliile Băncii de Scont, fabricei Zamfirescu şi societăţii de Radio şi garajului Mihăilescu”.
După publicarea articolului, Societatea Română de Radiodifuziune (unde era acţionar Cocoş) îi suspendă autorizaţia lui Arghezi (începând cu 1 iulie 1937), dar acesta nu se lasă intimidat şi pune mâna pe un manifest scris de Nicolae Iorga în perioada de când era prim-ministru;în manifest, Iorga îi asigura pe evrei de tot sprijinul său. După publicarea documentului în „Bilete de papagal”, Iorga ridică steagul alb şi cere pace. Arghezi câştigase razboiul. Dem. Theodorescu, prietenul lui Tudor Arghezi, primeşte un telefon de la discipolul lui Iorga, Georgescu Cocoş, rugându-l să citească ultimul articol al profesorului din „Cuget Clar”:
„Dragă prietene, ai citit ultimul articol din «Cuget Clar» al profesorului? E, acolo, o frază pe care am reprodus-o în «Neamul Românesc» şi care înseamnă o adevărată propunere de pace... Spune-i, mă, lui Arghezi, care are talent, fir’ar al dracului! Să-l citească şi să tragă consecinţele...
-Ce fel de consecinţe ai vrea?
-Întâi să nu ne mai înjure...
-Uite, dragă Cocoş, eu mă simt în măsură, bizuit pe vechea mea amiciţie cu Arghezi, să obţin de la el o încetare a ostilităţilor. Dar, cu o condiţie:să-l lăsaţi şi voi în pace.
La care vorbe, d. Cocoş mi-a răspuns, repetându-mi de câteva ori.
-Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu-l voi mai înjura pe Arghezi”[10].
Epilog
Contemporanii au crezut că Iorga fusese capul răutăţilor, că el pornise acest veritabil război. Ei bine, nu e chiar aşa:startul „înţepăturilor” fusese dat cu mult mai devreme, chiar de către Arghezi. În anul 1904, diaconul Ion Nae Theodorescu, împreună cu un anumit Demetrius, înfiinţau o revistă literară numită „Linia dreaptă”. Pentru că era diacon şi pentru că nu-şi dorea să fie recunoscut, Theodorescu va folosi pentru prima dată pseudonimul Tudor Arghezi. Şi, în această calitate de Arghezi, va ataca dur, în numărul 3 al revistei, din 15 mai 1904, opera lui Iorga, Viaţa lui Ştefan cel Mare:„Istoria lui Stefan cel Mare, de care ne ocupăm, e scrisă greoi şi încurcat, cum este tot ce poartă numele:N. Iorga de-asupra sau dedesubt. [...] D-sa are o dibăcie permanentă de a întoarce pe dos priceperea citeţului, nu ştiu cum face fraza, nu ştiu cum o strânge de gât, că ea e opacă”[11]...
Arghezi:„Fusesem izolat, cu condeiul şi caietele mele, pe un bloc de gheaţă cât ţara...”
„Personal, de vreme ce e vorba – vă cer iertare – despre mine, am avut împotriva scrisului meu, un timp, toate autorităţile culturale asociate:Universitatea, Academia, poezia, proza, presa, poliţia, justiţia, cenzura, jandarmeria şi chiar colegialitatea imediată. Fusesem izolat, cu condeiul şi caietele mele, pe un bloc de gheaţă cât ţara, ocărât, scuipat, insultat, pentru că, fără să mă simt vinovat cu nimic, încovoiam poate graiul moştenit cu oareşcare dexteritare suspectă. Singurul drept şi singura datorie acordate unui scriitor erau să moară la spital pe o rogojină, sau la balamuc. Afară de unele strofe patriotice, cântate la oştire şi la şcoala primară, scrise de Alecsandri, şi afară de operele semnate Carmen Sylva, respirând o atmosferă regală, restul, cu om cu tot, era indiferent şi aproape odios. N-aş putea spune că ocările m-au neliniştit;dimpotrivă, m-au făcut mai insistent. Atacat, m-am apărat atacând, iar adversarii s-au mulţumit să-mi schimbe denumirea de scriitor în cea de... polemist”[1] (Fragment din „Lume veche…”, de Tudor Arghezi)
[1]Carol Roman, Ziaristul şi fascinaţia clipei, Editura Balcanii şi Europa, Bucureşti, 2012, p. 64.
[2]Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire, Editura B.P.T, Bucureşti, 2011, p. 16.
[3]N. Iorga, „Cuget Clar” sau „Noul Sămănător” 1936, p. 12.
[4]N. Iorga, op.cit., p. 61.
[5]N. Iorga, op.cit., p. 38.
6 Arhivele Naţionale ale României, Fond:N.Iorga. Dss. 5
[7]N. Iorga, op. cit., p. 25.
[8]N. Iorga, op.cit., p. 27.
[9]Tudor Arghezi, „Bilete de Papagal”, nr. 3 (480), 1937, pp. 41-42.
