Autor 1835 vizualizări


Războiul, începând de la cel din Vietnam încoace, reprezintă din unghiul de vedere al cetățeanului contemporan un spectacol de cine-verite. Emoționat sau nu, poate oripilat, eventual înverșunat de cele văzute / auzite, dar ne-mirosite, ne-pipăite, ne-transpirate, la televizor sau pe Internet, omul modern s-a instalat în poziția comodă de spectator pasiv al războiului.

Chiar dacă se află într-o sală de cinema sau la el acasă, în fotoliu sau la birou, omul modern a ajuns să consume războiul ce ce petrece în acel moment undeva în lume, doar privind știrile de la televizor, ascultând ultimile buletine informative de la radio, eventual căutând ceva date, comentarii sau imagini pe Internet. Omul modern nu participă direct la acest război, și chiar dacă ar participa, tot n-ar putea ști mai multe despre acel război dincolo de raza sa vizuală, pentru că, evident, el nu poate avea acces în centrul de comandă militar sau politic al combatanților. Ceea ce nu-l împiedică, în imensul său orgoliu, să-și închipuie că știe dacă nu totul, dar cu siguranță esențialul despre tot ceea ce-l interesează / afectează pe acest pământ. Aflat fiind într-o stare de confort și siguranță, omul modern poate să-și închipuie orice:scenarii, deznodăminte, comploturi, eroi, ticăloși…Orice. Iar ubicua mass-media, mereu obiectivă și în direct cu realitatea, nu-i așa ? îi stimulează aceste zbenguieli ale minții și emoționalității printr-un spectacol mediatic cât mai atractiv, mai palpitant, cu aglomerate răsturnări de situații, totul derulat sub deja banala etichetă de „breaking news”. Ritmul acestor belicoase breaking-news a ajuns atât de trepidant, încât avem nevoie de un efort de memorie și eventual o căutare pe Google, pentru a ne reaminti care a fost breaking-news-ul despre începutul precedentului război.

Într-un fel, războiul mediatizat a ajuns un fel thriller-verite:în știrile sau documentarele difuzate pe ecranul televizoarelor sau laptopurilor, spre deosebire de producțiile hollywoodiene, morții sunt morți cu adevărat, execuțiile sunt reale în toată oroarea lor, iar bombele explodează și ucid în mod real. Logica de derulare a evenimentelor/scenariului din viața reală ajunge să se confunde cu cea din ficțiunea spectacolului. „Salvați soldatul Ryan” sau „Hurt Locker” par mai cuminți decât anumite secvențe transmise la telejurnal din bătăliile Euromaidanului din Kiev sau din orașele Donbasului. Când după astfel de știri și reportaje, urmează fie și o superproducție de război, în subconștientul (tele)spectatorului aproape că nu se mai face diferența, ba chiar filmul se prezintă mai palid decât transmisiunea în direct din urmă cu câteva minute. 

Mai mult decât atât:așa cum există spectatori consumatori avizi de filme de superacțiune și de război, tot așa – deși nimeni nu cred că ar recunoaște – au apărut și telespectatori ahtiați după știrile despre războaiele și ororile reale, care se petrec undeva în lume, un fel de voieuriști ai morții și suferinței, ascunși sub masca interesului față de politica internațională. Aidoma cetățeanului modern, să ne reamintim că și cetățenii Romei antice se îngrămădeau în Colosseum pentru a vedea și mirosi sângele și moartea gladiatorilor sau sfâșierea creștinilor de către fiarele sălbatice. 

Așadar rețeta spectacolului războiului contemporan este simplă:cu cât crește șocul vizual și adrenalina telespectatorului, cu atât cresc tirajele sau ratingurile. Iar dacă acel război mediatizat se petrece în vecinătate, atunci atât nivelul adrenalinei, cât și ratingurile ating cote paroxistice.

Excesul, repetat în timp, de adrenalină duce la tocirea simțurilor privind un anumit subiect. Trebuie să apară ceva nou, ceva mai ”tare”, ceva mai special pentru a redeștepta interesul, emoțiile atât de blazatului cetățean modern mai sus pomenit. Învinuirea, sau chiar arestarea unui dictator pentru genocid – cu oripilantele imagini doveditoare asociate – nu prea mai poate resuscita atenția, tocită cum spuneam, a consumatorului de media din zilele noastre. Dacă însă este vorba de genocid, să spunem, cu sălbăticie, sau cu umor (oare este posibil așa ceva!?), atunci da, urechile se ciulesc brusc, iar ochii se fac imediat mari în fața micilor ecrane (de laptop sau televior cu plasmă). Este una dintre vulnerabilitățile societății occidentale pe care o exploatează cu succes ISIS:sălbăticia în direct, crima fără perdea, oroarea fără limite, toate la dispoziția tuturor, la distanță de doar un click. 

În acest punct devine necesar recursul la clasici precum Hannah Arendt. Conceptul de „banalitate a răului”, formulat de ea în legătură cu răul banalizat de Eichmann și ai săi colegi naziști, este mai actual ca niciodată, tocmai în superba și impecabil de politic corecta noastră societate democratică. În această societate, ubicua mass-media prezintă cu promtitudine, zi de zi, și ceas de ceas, în regim live, tot răul din lume. Desigur, este vorba de acel „rău” din punct de vedere al corectitudinii politice acceptate în lumea euro-atlantică. Așa încât, în mintea și sufletul supraaglomerate de traume colective al omului modern, ce mai contează un război în plus, sau minus, o oroare, un măcel, față de ultimul și simpaticul cancan din show-bizz. De aici rezultă, la un moment dat, letala pasivitate față de rău a omului contemporan, oricum s-ar manifesta acesta, sub formă de crimă sau război. Iar această pasivitatea înseamnă, în acest context, un pericol social real, la scară planetară. Altfel spus, omuleții din fața televizoarelor și laptopurilor se vor fi obișnuit într-atât cu crima și războiul, cu moartea și cruzimea, cu aberația și dictatul, încât vor deveni – in extremis – imuni la orice amenințare și atrocitate petrecută chiar și în imediata sa vecinătate. Să numim acest – posibil fenumen – alienare? Poate. Foarte probabil însă, omenirea se apropie de un prag mediatic extrem de periculos pentru viitorul ei și delicat în esența sa, trebuind să răspundă ferm și precis la întrebarea:până unde se poate merge cu adevărul, distribuit democratic, la nivelul omului de rând?        

Referindu-ne doar la secolul XX, în Primul Război Mondial, prudența militarilor și politicienilor față de spectacolul războiului destinat civililor a însemnat interzicerea cvasitotală a corespondenților de război pe front și ulterior cenzura totală a ceea ce puteau transmite aceștia. Poate tocmai de aceea, după ce relevarea publică a ororilor din tranșee a fost posibilă, groaza opiniei publice a fost cu atât mai mare. Dar tot degeaba, pentru că în curând a izbucnit un alt război și mai grozav. De data aceasta, aliații au evitat minciuna crasă, dar au  folosit din plin minciuna prin omisiune. Altfel spus, au recunoscut și înfrângerile, dar nu au spus toate pierderile, ca să nu frângă moralul combativ (cazul evacuării militarilor anglo-francezi la Dunkirk în 1940). În fine, în baza propriei lor ideologii liberal-democratice, americanii au permis o mediatizare liberă de cenzură a Războiului din Vietnam. Drept pentru care Casa Albă a trebuit să facă față zilnic știrilor și imaginilor despre pierderile de vieți omenești, despre masacre (cazul May Lay), despre ofensivele Hanoi-ului, despre violentele proteste și demonstrații ale militanților anti-război. A fost bine ? A fost rău ? A fost oricum altceva decât războaiele „igienizate”, transmise de americani din Irak în 1991, sau de NATO în Iugoslavia, în 1999. Iată că mediatizarea ororilor săvârșite de ISIS în Irak și Siria nu a dus la coagularea unei coaliții suficient de puternice și hotărâte capabile să spulbere acei criminali în masă. Nici mediatizarea, puternic partizană, a războiului civil din Ucraina, nu a avut alt rol decât cel propagandistic, în cadrul unui conflict numit hibrid.  

Din această perspectivă se pot pune următoarele întrebări retorice:oare mediatizarea fără cenzură a Războiului din Vietnam care a generat în final puternica mișcare antirăzboinică a fost factorul decisiv care a dus la încheierea acestuia? Sau acest război s-ar fi încheiat oricum, din alte motive, precum cele politice, economice ? Prudența excesivă a americanilor în mediatizarea Războiului din Golful Persic a contribuit oare la succesul operației „Desert Storm”, sau finalul, din punct de vedere militar, era oricum previzibil? Și o ultimă întrebare, mai perfidă:dacă nu ar fi fost mediatizate intens și agresiv neregulile procesului de votare al disporei în străinătate, în noiembrie 2014, oare Klaus Iohannis ar mai fi câștigat alegerile prezidențiale?

Greu tare de stabilit niște norme sau de trasat niște granițe, oricum fluide, în privința prudenței cu care s-ar putea mediatiza un război. Cred că totul ține de eternul bun simț omenesc, care poate fi însă oricând alterat de contextul politic și social. Americanilor li se potrivește un anumit tip de cenzură (căci asta înseamnă de fapt pomenita prudență), iar românilor alta. Nu mai vorbim de ruși sau de francezi, cu orgoliul lor național cu tot. Cât despre nord-coreeni… aici intrăm direct în zona ”fiction-ului realist socialist”.     

Decisivă pentru obținerea unor efecte pozitive în mediatizarea unui conflict ar fi buna credință și corectitudinea jurnaliștilor. Atunci când aceștia transmit în mod corect și ne-partizan fie și doar felia de adevăr ce le-a fost cu putință să o vadă și să o înțeleagă pe câmpul de luptă, fără nici un fel de prudență editorială (ce zice patronul ?, ce zice gate-keeper-ul din redacție ? ce zice CNA-ul ?), rezultatele nu pot fi decât bune. Pentru toată lumea, chiar dacă pe moment lucrurile ar putea fi interpretate altfel.  Dar toate acestea nu sunt decât idealuri, aproape imposibil de atins în viața reală, cea despre care vorbim.