Autor 35910 vizualizări


Domnitorul moldovean Ştefan III Muşat, supranumit cel Mare, a fost fiul domnitorului Bogdan II Muşat (1449-1451), ucis de succesorul acestuia Petru Aron (1451-1452, 1454-1455, 1455-1457), primul domnitor moldovean care a plătit tribut Imperiului Otoman, aflat în expansiune în bazinul Mării Negre. Exilat în Ţara Românească, Ştefan primeşte ajutor militar de la domnul muntean Vlad Ţepeş (1456-1462) şi i se alătură unii boieri  moldoveni  în frunte cu Şendrea, viitorul portar al capitalei Suceava.

Cucerirea domniei prin victoria  în războiul civil din 1457

Cu aceste forţe îl înfrânge pe Petru Aron în bătăliile de la Doljeşti  (jud. Neamţ), la 12 aprilie 1457, şi Orbic (jud. Neamţ), la 14 aprilie 1457, fiind proclamat domn de Adunarea Ţării la Direptate.

Campaniile în Polonia şi Ardeal / Ungaria pentru securizarea domniei în 1457-1469

În urmărirea lui Petru Aron, refugiat în sudul  Poloniei vecine, întreprinde expediţii în această zonă în 1457-1458. În cele din urmă, Ştefan  încheie la 4 aprilie 1459 un tratat cu doi demnitari poloni de graniţă (palatinii Rusiei Mici şi ai Podoliei) în tabăra de pe fluviul Nistru de la Overhăleuţi. Prin acest document obţine plecarea rivalului său de la graniţa Moldovei, recunoaşterea sa ca domn şi protecţia regelui Cazimir IV, în schimbul acceptării ca suzeran a regelui polon, a stăpânirii acestuia asupra cetăţii de graniţă Hotin (azi în regiunea Cernăuţi din Ucraina) şi a acordării de ajutor acestuia împotriva ’’păgînilor’’ (tătarilor). Printr-o convenţie încheiată cu solii ‚’de frunte’’ ai regatul polonez la 2 martie 1462, la Suceava  va recupera şi Hotinul, ocupat de vecinii din nord în 1436, în perioada de criză politică internă de după moartea domnitorului Alexandru cel Bun (1432-1457). De asemenea, se angaja să-l ajute pe rege ’’împotriva oricărui neprieten’’, jurându-i credinţă acestuia ’’după vechile obiceiuri ale domnilor moldoveni’’, şi să realipească Moldovei orice teritoriu înstrăinat, aluzia făcând trimitere la cetatea dunăreană Chilia, aflată în posesia Ungariei.

Tot în scopul capturării lui Petru Aron  va efectua şi o expediţie în Ardeal în 1461. În iunie 1462, susţinut de flota otomană, Ştefan a asediat fără succes cetatea dunăreană Chilia (Licostomo) (azi în Ucraina), cedată Ungariei în 1448 de domnul impus de aceasta, pe care o va cuceri în cele din urmă la 23-24 ianuarie 1465, cu sprijin polonez. Apoi  în 1467 a susţinut revolta eşuată a ardelenilor împotriva regelui maghiar Matei Corvin. La 9 octombrie acelaşi an, o ’’adunare obştească’’ a reprezentanţilor moldoveni şi poloni reunită în tabăra de la Hotin, reglementa problemele dintre cele două părţi, fapt semnificativ pentru strategia lui Ştefan:de a nu fi angajat pe două fronturi simultan.

Matei Corvin a reacţionat atacând Moldova în noiembrie, pentru a-l înscăuna ca vasal pe fugarul Petru Aron, în tiparul politicii expansioniste maghiare din secolele XIV-XV. După ce au trecut prin pasul Oituz, invadatorii, al căror efectiv a fost estimat între 20.000 şi 40.000 de soldaţi, au inaintat spre Suceava pe valea Siretului. Ei au incendiat Trotuşul (jud. Bacău), la 19 noiembrie, şi Romanul (jud. Neamţ), la 29 noiembrie, dar Ştefan i-a învins în luptă sângeroasă de la Baia (jud. Suceva), la 14-15 decembrie. În cursul acestei campanii Ştefan s-a confruntat cu numeroase defecţiuni boiereşti pe câmpul de luptă, regele maghiar fiind înştiinţat în ultima clipă de atacul-surpriză de noapte al moldovenilor.  După retragerea ungurilor, care au fost nevoiţi să-şi îngroape artileria, divergenţele cu boierii s-au amplificat într-o revoltă a acestora în sudul ţării. Înfrângerea rebelilor s-a soldat cu decapitarea 20 de mari boieri şi tragerea în ţeapă a 40 de mici boieri. În anul următor, ca urmare a demersului nobililor poloni pe lângă cei maghiari, Matei Corvin a renunţat la o plănuită campanie de revanşă.  În sfârşit, în 1469, spătarul (boier dregător care purta  spada  domnului) Filip Pop a atacat scaunele secuieşti (unităţi administativ-teritoriale autonome) din Ardeal şi l-a capturat pe Petru Aron, care a fost executat.

Pentru a preveni o altă invazie maghiară, domnul încheie în iulie 1468 un nou tratat cu regele Cazimir al Poloniei, prin care accepta să nu pornească război fără acrodul suzeranului său, care se angaja să-l ajute împotriva turcilor, tătarilor şi a ungurilor şi să nu acorde azil vreunui duşman al domnului. Dar când regele polon i –a cerut în 1471 sprijin militar împotriva vechiului rival maghiar, Ştefan cel Mare a refuzat, fără a denunţa însă tratatul.

În august acelaşi an, Ştefan învinge pe graniţa de la fluviul Nistru, la Lipnic (fost Lipinţi) (azi în raionul Ocniţa din Republica Moldova),   pe tătarii veniţi într-o expediţie de pradă.

 

Războiul cu Imperiul otoman şi Ţara Românească în 1469-1489

Tot în 1469 a respins o incursiune la Chilia a domnitorului muntean Radu cel Frumos, instalat pe tron, în 1462, ca vasal de sultanul otoman Mahomed II în locul fratelui său Vlad Ţepeş. A reacţionat atacând în februarie 1470 Brăila şi Târgul de Floci (jud.) în Ţara Românească. O altă ofensivă a lui Radu a fost oprită prin victoria de la Soci (30 km de Râmnicu Sărat) de la 7 martie 1471, după care Ştefan a cerut regelui polon să medieze ’’pace adevărată şi înţelegere între el şi noi’’. În anul următor s-a aliat cu principatul bizantin Mangop din peninsula Crimeea (azi în Ucraina), prin căsătoria cu prinţesa Maria. Apoi Ştefan a atacat la rândul său Ţara Românească în noiembrie 1473, obţinând victoria de la Vodna (jud. Prahova), la 18-20 noiembrie, şi l-a înlocuit pe Radu cu Laiotă Basarab şi a refuzat să mai plătească tributul.

Imediat comandanţii otomani de la Dunăre (Dobrogea şi Bulgaria) au lansat expediţii de pedepsire la sfârşitul aceluiaşi an. În octombrie 1474 Ştefan a învins în Ţara Românească forţele turceşti şi ale lui Laiotă, care recunoscuse între timp suzeranitatea sultanului.

Ca urmare, în noiembrie, Suleiman/Soliman paşa, beilerbeiul Rumeliei (beiul şef al beilor din provinciile europene ale Imperiului Otoman), a început o mare expediţie împotriva Moldovei, la care au participat trupe muntene şi garda imperială otomană a ienicerilor. La 29 noiembrie, Ştefan a scris papei Sixt IV pentru a cere ajutor principilor creştini, arătând că este ’’gata cu tot sufletul şi cu toată puterea... să luptăm pentru creştinătate cu toate forţele nosatre’’. În pofida superiorităţii numerice estimate între  80.000 şi 120.000 (sursă moldoveană) de otomani faţă de 40.000 de moldoveni (cronicarul polon contemporan Jan Dlugosz), Suleiman a fost învins la 10 ianuarie 1475 în zona accidentată şi îngustă a văii Bârladului de la Podu Înalt (Vaslui), unde fusese atras printr-o tactică de hărţuire. Otomanii au fost induşi în eroare asupra poziţiei taberei moldovenilor (pregătită din toamnă) de buciumele şi trâmbiţele acestora, camuflate de ceaţa densă. Într-o scrisoare trimisă principilor creştini, domnul îşi sintetiza astfel categorica victorie:’’...şi i-am înfrânt şi i-am adus sub picioarele noastre şi pe toţi  i-am trecut sub  ascuţişul săbiei, pentru care lucru Domnul să fie lăudat’’. Leonardo da Cretona observa într-o scrisoare trimisă din Buda, capitala Ungariei, la Ferrara (Italia), că moldovenii erau ’’cea mai mare parte ţărani’’. Izvoarele otomane considerau că ’’oştile turceşti n-au suferit niciodată o mai mare înfrîngere’’, apreciere împărtăşită şi de o cronică veneţiană, iar papa l-a proclamat pe Ştefan ’’Atlet al lui Hristos’’. O solie moldoveană i-a adus în dar regelui polon o parte din trofeele capturate şi a cerut ca Ştefan să nu mai fie lăsat singur împotriva uriaşei forţe otomane. Pe de altă parte, Matei Corvin scria papei şi împăratului german despre victoria lui Ştefan cel Mare, ’’trăgînd pe seama sa toată măreţia acestui triumf, ... cu gîndul să cîştige pentru sine meritele altora’’, conform lui Dlugosz. Sixt IV i-a răspuns lăudîndu-l pe domn pentru ’’cumplita înfrîngere şi ruină’’ cauzată otomanilor cu ajutorul regelui maghiar, care îşi cîştigase ’’laudă şi glorie’’. Cu toate acestea, Ştefan va repeta la 25 iunie cererea pentru iniţierea unei mari expediţii europene antiotomane ’’pe mare şi pe uscat’’, angajîndu-se să lupte pînă la moarte pentru ’’legea creştină’’. Cu această ocazie, marele domn avertiza că dacă ţara sa, pe care o numea ’’poarta creştinătăţii’’, ar fi fost pierdută, ’’atunci toată creştinătatea ar fi în mare primejdie’’.

În acelaşi an Ştefan a trimis un corp de oaste pentru a-l instala pe tronul Mangopului pe cumnatul său, prinţul Alexandru, în locul fratelui acestuia, Isaico, care era vasal al turcilor. La 12 iulie, la Iaşi, a încheiat şi o alianţă cu regele maghiar Matei Corvin, în care îi promitea ajutor militar împotriva oricui, cu excepţia Poloniei, deşi aceasta îi refuzase din nou sprijinul militar împotriva otomanilor. Regele maghiar se angaja să nu adăpostească duşmani ai lui Ştefan, să-l adăpostească pe acesta dacă ar fi obligat să-şipărăsească ţara şi să se implice în rezolvarea problemelor de graniţă dintre Moldova şi Ţara Românească, aflate în suspans după înţelegerea încheiată de Alexandru cel Bun (1400-1432) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418). În acelaşi timp, solii domnului la curtea papală cereau sprijin financiar direct din fondul cruciat pentru cruciada antiotomană şi nu prin intermediul regelui maghiar, ei subliniind că Ştefan ’’dacă i se va da satisfacţie şi va fi ajutat, va persevera în luptă şi se va opune straşnic turcului, fie împreună, fie şi singur’’. Pe de altă parte, în vara lui 1475, turcii, susţinuţi de o puternică flotă, au cucerit oraşele genoveze şi bizantine din Crimeea, ucigându-l pe prinţul Alexandru, şi şi-au impus suzeranitatea asupra hanului tătar din peninsulă. Într-un plan antiotoman trimis regelui polon în ianuarie 1476, Matei Corvin se baza pe o armată moldoveană de 20.000 de infanterişti şi 12.000 de cavalerişti.În acelaşi timp, Mengli Ghirai, hanul tătar al Crimeei, îl avertiza pe regele polon că, dacă l-ar fi ajutat pe Ştefan contra turcilor, ’’atunci nu vom avea alţi duşmanimaimari decît tine’’. Deşi consilierii monarhului polonez îl sfătuia că ’’este mai bine să lupte împotriva turcului pentru vetrele moldovenilor decît ale lituanilor’’, Cazimir IV nu a intervenit.

Apoi, la 13 mai 1476 însuşi sultanul Mahomed /Mehmed II, cuceritorul Constantinopolului în 1453, a declanşat dinspre sud o altă mare expediţie împotriva Moldovei cu o armată estimată de contemporani între 90.000 şi 150.000 de soldaţi, cărora li se adăugau 10.-12.000 de soldaţi munteni . Simultan tătarii crimeeni comandaţi de Eminek Mîrza au atacat dinspre est, dar au fost învinşi în iunie, pe drumul de întoarcere din expediţia de pradă, după ce aflaseră că rivalii de pe Volga, impulsionaţi de diplomaţia lui Ştefan, le atacaseră teritoriul. Eminek i-a scris apoi sultanului că Ştefan ’’a făcut război crîncen cu noi şi ne-a omorît mulţi oameni’’. La jumătatea lui iunie, turcii au trecut Dunărea, înaintând pe valea Siretului spre Suceava. Ca şi în  anul anterior, Ştefan i-a hărţuit şi i-a atras spre tabăra fortificată de pe Pârâul Alb, afluent al Moldovei. Dispunând de doar 10.000 de soldaţi, deoarece îşi lăsase ţăranii să-şi apere casele de invazia tătărască, Ştefan a fost învins la 26 iulie în locul care va fi numit Războieni (judeţul Neamţ). În inscripţia murală din biserica construită ulterior de domn pe locul bătăliei, acesta spunea:’’Şi noi, Ştefan voievod, şi cu fiul nostru, Alexandru, am ieşit înaintea lor şi am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26;şi, cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrînţi creştinii de păgâni. Şi au căzut acolo o mulţime mari de ostaşi ai Moldovei.’’ Pe de altă parte, cetăţile Chilia, Cetatea Albă, Neamţ, Hotin şi Suceava au rezistat atacurilor otomane. Retras în munţi, domnul şi-a refăcut oastea, cu un efectiv de 16.000 de soldaţi, în timp ce trupe transilvănene conduse de voievodul Istvan Bathory înaintau spre pasul Oituzului. Ca urmare, la mijlocul lui august, sultanul a ordonat retragerea, în cursul căreia armata otomană, afectată de o epidemie şi de lipsa proviziilor, a fost hărţuită de Ştefan. Poziţia de independenţă câştigată pe scena politică internaţională de Ştefan a fost subliniată de solii săi în faţa Senatului Veneţiei, pentru a contracara pretenţia Ungariei de conducere a operaţiunilor comune antiotomane:’’ei au spus că voievodul Ştefan a început războiul împotriva turcilor din propria sa iniţiativă şi că este stăpân liber al ţării şi al poporului său’’.

Preluând iniţiativa strategică, Ştefan a intrat în octombrie în Ţara Românească împreună cu comitele ardelean Istvan Bathory, instalând pe tron pe Vlad Ţepeş în locul lui Laiotă. Relaţiile dintre Ştefan şi Vlad au fost astfel descrise în scrisoarea lui G. Cavitello către principele Milanului:’’şi au vrut supuşii ca amîndoi domnii să-şi jure împreună dragoste şi unire’’. După uciderea lui Vlad de către Laiotă la sfîrşitul anului, Ştefan va efectua o nouă expediţie în ţara vecină în noiembrie 1477, înlocuindu-l pe Laiotă cu Basarab cel Tînăr. În acelaşi an, la 8 mai, solul moldovean Ioan Ţamblac la Veneţia descria Moldova ca fiind ’’cetatea de apărare a Poloniei şi a Ungariei şi straja acestor două cetăţi’’, avertizând că dacă Ştefan nu va fi ajutat, Moldova va pieri sau va fi obligat să se supună otomanilor. Ca urmare, probabil în 1479, domnul a obţinut pacea cu sultanul, în schimbul unui tribut mărit la 6.000 de florini anual. În plus, în 1481 Mahomed II înnoia capitulaţia acordată în 1456 predecesorului lui Ştefan:’’Nici el (domnul – n.n.), nici  avutul său şi nici ţara sa nu vor fi atacate de mine, nici de sangeacbeii mei şi nici de ceilalţi supuşi ai mei şi atîta timp cît din partea lui se vor vedea fapte drepte, el se va bucura din partea mea de aceeaşi bunăvoinţă împărătească a mea şi va fi ocrotit.’’

Basarab cel Tînăr a devenit ţinta unei expediţii moldo-transilvănene condusă de Ştefan în mai-iunie 1480. În anul următor, la 8 iulie, profitând de moartea lui Mahomed II în mai, Ştefan îl învinge pe Basarab cel Tînăr la Rîmnic, în pofida ajutorului beilor Ali şi Skender şi îl înlocuieşte pe tron în septembrie cu Vlad Călugărul. Pentru a întări graniţa sudică, domnul construieşte în 1482 pe Milcov cetatea Crăciuna (judeţul Vrancea). Pe de altă parte, noul sultan Baiazid II cucereşte prin surprindere cetăţile-port Chilia, la 14 iulie 1484, şi Cetatea Albă (azi în Ucraina), la 5 august 1484, cu ajutorul hanului tătar Mengli Ghirai. Într-o scrisoare trimisă imediat republicii Raguza (Dubrovnik, Croaţia), sultanul descria cele două cetăţi ca fiind ’’cheile’’ Moldovei şi ţărilor vecine. Pentru a primi ajutor în scopul recuperării celor două centre comerciale, Ştefan depune jurământ de vasalitate regelui Poloniei la 15 septembrie 1485, în localitatea poloneză de graniţă Colomeea, angajându-se să-l ajute împotriva tuturor duşmanilor, să nu încheie alianţe antipolone, să nu atace Polonia şi nu va face război şi pace fără acordul regelui. În acest timp, Ali, beilerbeiul Rumeliei, şi Vlad Călugărul invadează Moldova până la Suceava, pentr a instala un domn vasal Porţii. Întors în ţară cu ajutor polon, Ştefan îl învinge la 16 noiembrie, la Cătlăbuga, lângă Chilia, pe Bali bei Malcoci Oglu, paşa de Silistra, dar nu reuşeşte să elibereze portul dunărean. În anul următor, Bali bei atacă din nou Moldova, pentru a-l impune pe tron pe Hronoda, dar este învins la 6 martie la Şcheia, în ţinutul Romanului. Nemaifiind ajutat de  Veneţia, Ungaria şi Polonia, care încheiaseră pe rând pacea cu turcii, Ştefan obţine în 1486 sau 1489 pacea cu Imperiul Otoman, în schimbul unui tribut anual de 3.000 de ducaţi veneţieni. Din perspectiva umanistului italian Filippo Buonaccorsi-Callimachus (1437-1496), românii s-au înţeles cu turcii ’’prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători’’, cedând ’’nu sub presiunea armelor, ci sub anumite condiţii’’.

 

Conflictul cu Polonia în 1490-1499

După ce Polonia recunoaşte în 1489 anexarea de către otomani a Chiliei şi Cetăţii Albe, relaţiile lui Ştefan cu vecinul din nord se deteriorează. În anul următor, domnul respinge cererea de ajutor militar a lui Ioan Albert, regele Poloniei, pentru ocuparea tronului Ungariei la moartea lui Matei Corvin, oferindu-l însă lui împăratului german Maximilian de Habsburg. De asemenea, în acelaşi an, ocupă regiunea frontalieră Pocuţia, subiectul unui vechi diferend cu Polonia, şi încheie alianţe antipolone cu Marele Cnezat al Moscovei şi Hanatul Crimeei. Ioan Albert a început pregătirile pentru invazia Moldovei încă din 1494, pe care o încadra într-un plan mai larg de înlăturare a dominţiei otomane în bazinul Mării Negre.

Dealtfel scopul anunţat al campaniei declanşate în august 1497 a fost cucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe. Dar regele a schimbat drumul spre capitala Suceava, pe care a asedit-o până la 16 octombrie, cân în ajutorul lui Ştefan au sosit trupe transilvănene şi turceşti. Nerespectând armistiţiul prin care se obliga să se retragă pe drumul pe care venise, Ioan Albert a fost învins de Ştefan la 26 octombrie la Codrii Cosminului (azi în regiunea Cernăuţi, Ucraina), unde au murit numeroşi nobili polonezi. Ca represalii, în iunie 1498, unităţi moldovene au asediat oraşele poloneze Trembowla, Buczacz, Podhajce şi Lvov. Ca urmare, Ioan Albert semnează pacea la Cracovia la 15 aprilie 1499 şi la Hîrlău la 12 iulie 1499, angajându-se să ajute pe domn împotriva duşmanilor şi nu le acorde azil acestora, în timp ce Ştefan se angaja să participe la războiul care urma să fie declanşat de Ungaria şi Polonia împotriva Porţii Otomane.

Dar când vornicul (boier dregător în domeniul justiţiei) Boldur atacă Chilia şi Cetatea Albă, nu primeşte susţinerea militară poloneză în cadrul unei proiectate coaliţii europene antiotomane. În consecinţă, Ştefan trebuie să încheie pace definitivă cu Poarta în 1501, tributul şi unele servicii fiind confirmate de pacea otomano-maghiară din 1503.

În aprilie 1502, aflat în tabăra din Pocuţia, Ştefan reproşează solului polon că noul rege Alexandru nu a trimis delegaţia cerută de el în anul anterior pentru delimitarea graniţelor acestei provincii şi cere recunoaşterea stăpânirii acestei provincii dacă Polonia dorea să fie apărată împotriva tătarilor şi a altor ’’păgîni’’. În noiembrie reia cererea pe lângă starostele oraşului Liov (sudul Poloniei), avertizând că va apăra până la moarte această provincie ocupată cu aprobarea regelui maghiar. După un an solicitarea va fi prezentată din nou de o solie moldoveană regelui Alexandru, subliniindu-se că Pocuţia a aparţinut Moldovei ’’din vechime’’.

Între timp, aliat cu hanul tătar Mengli Ghirai din Crimeea, Ştefan învinge ultimele forţe ale Hoardei de Aur la 28 iunie 1502, pe râul Samara. Baiazid II solicitase hanului tătarilor de pe Volga să se aşeze în sudul Moldovei, deoarece ’’dacă tu vei avea în mîna ta Moldova, atunci drumul ne va fi deschis spre toate părţile lumii’’.

Armata lui Ştefan cel Mare

Izvoarele străine estimau efectivele armatei moldovene în timpul lui Ştefan cel Mare între 40.000 şi 60.000 de soldaţi. 

Forţa sa militară s-a bazat în acţiunile ofensive pe oastea de curteni şi cetele boiereşti de cavalerie, mica boierime devenind principalul sprijin politico-militar al lui Ştefan. În conflictele defensive a apelat şi  la ’’oastea cea mare’’, formată din ţărani pedestraşi, aplicînd tactica ’’pământului pârjolit’’ şi a hărţuirii inamicului până la atragerea în ambuscade în zone necunoscute. Momente semnificative în politica militară a domnului erau ceremoniile prin care ţăranii care se remarcau pe câmpul de luptă primeau de la Ştefan donaţii în pământ şi trecerea în rândul privilegiaţilor.

În Sfatul Domnesc au fost promovaţi pârcălabii, care îndeplineau funcţia de comandanţi ai cetăţilor, centre ale puterii militare a Moldovei:Chilia Nouă, Chilia Veche, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Hotin, Soroca (pe Nistru, azi în Republica Moldova), Orhei (la 48 km de Chişinău, azi în Republica Moldova), Roman (judeţul Neamţ) şi Crăciuna.

Cronicarul Elia ben Elkana Capsali din insula grecească Creta aprecia astfel calităţile militare ale moldovenilor în epoca lui Ştefan cel Mare:’’Ţara lui (Ştefan – n.n.) e mică şi are puţini locuitori, dar cu toţii sunt viteji, se adăpostesc  în munţi şi în vai cine ar avea îndrăneala să se lupte cu ei?’’.

Personalitatea lui Ştefan cel Mare

Ştefan a câştigat 34 din cele 36 de bătălii susţinute, tenacitatea sa fiind astfel de un cronicar moldovean:’’şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-l căzut jos se ridica deasupra biruitorilor’’. Solul polon trimis în august 1504 succesorului lui Ştefan, fiul său Bogdan III, îl lăuda pe tatăl noului domn ca fiind ’’meşter în arta militară’’. Un alt contemporan polonez, istoricul umanist Martin Cromer (1512-1589), caracteriza astfel dimensiunea militară a personalităţii lui Ştefan cel Mare:’’Fost-au bărbat ca acela, care pentru inima cea mare, înţelepciunea militărească, ştiinţa lucrurilor de război şi faptele cele norocoase asupra turcilor, polonilor şi tătarilor în veci să se pomenească.’’

 

Bibliografie selectivă Ş. Papacostea

Beldiceanu N., La campagne ottomane de 1484:ses preparatifs militaires et sa chronologie, ’’Revue des etudes roumaines’’, V-VI, 1960, pp. 67-77.

Idem, La conquete des cites marchandes de Kilia et de Cetatea Albă par Bayazid II, ’’Sudost-Forschungen’’, XXIII, 1964, pp. 36-90.

Brătianu Gh. I., Lupta de la Baia (după izvoare ungureşti), ‚’’Revista istorică’’, V, 1919, 11-12, pp. 216-244.

Costăchescu M., Arderea Tîrgului de Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele lui Ştefan cel Mare cu muntenii, Iaşi, 1935, XIII+208 p.

Decei A., Tratatul de pace – sulhname – încheiat între sultanul Mehmed II şi Ştefan cel Mare în 1479, ’’Revista istorică română’’, XV, 1945, 4, pp. 465-494.

Duzinchievici Gh., Războiul moldo-polon din 1497. Critica izvoarelor, ’’Studii şi materiale de istorie medie’’, VIII, 1975, pp. 9-61.

Fischer Ed., Kozmin, ein Beitrag zur Geschichte des polnisch-moldauischen Konfliktes im Jahre 1497 (Mit einer  Kartenskizze), Czernowitz, 1903, 37 p.

Idem, Die Wehrmacht der Moldau zur Zeit Stephans des Grossen. Eine militarsich-historische Skizze, ’’Jahrbuch des Bukowinaer Landesmuseums’’, XIII-XIV, 1905-1906, pp. 29-44.

Gorka O., Bialograd i Kilia a wyprava r. 1497, Warszawa, 1937, 22 p.

Gorovei Şt., Autour de la paix moldo-turque de 1489, ’’Revue  roumaine d’histoire’’, XIII, 1974, 3, pp. 535-544.

Papacostea Ş., Un episode de la rivalite polono-hongroise au XV-e siecle:la campagne de Mathias Corvin en Moldavie (1467) a la lumiere d’une source inedite, ’’Revue roumaine d’histoire’’, VIII, 1969, nr. 6, pp. 967-969.

Papacostea Ş., De la Colomeea la Codrii Cosminului (Poziţia internaţională a Moldovei la sfârşitul secolului al XV lea), ’’Romanoslavica’’, XVII, 1970, pp. 525-533.

Papacostea Ş., La guerre ajournee:les relations polono-moldaves en 1478. Reflexions en marge d’un texte de Filippo Buonaccorsi Callimachus, ’’Revue roumaine d’histoire’’, XI, 1972, 1, pp. 3-21.

Papacostea Ş., La Moldavie etat tributaire de l’Empire Ottoman au XV-e siecle, ’’Revue roumaine d’histoire’’, XIII, 1974, 3, pp. 445-461.

Rezachievici C., Căpăţînă D., Campania lui Ştefan cel mare din 1497 împotriva regelui Ioan Albert, . Bătălia din Codrii Cosminului, ***, File din istoria militară a poporului român. Studii, III, Bucureşti, 1975, pp. 38-70.

Romstorfer K. A., Cetatea Suvcevei descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între 1895 şi 1904, Publicat în româneşte cu o notă istorică de Alex. Lepădatu, Bucureşti, 1913, lVI+112 p.

Rosetti R., Studii asupra chipului cum se făptuia războiul de către Ştefan cel Mare. Memoriul I:Armamentul.Memoriiul II:Organizarea. Memoriul III:Principii tactice ale moldovenilor şi ale vecinilor, ’’Analele Academiei Române’’, Memoriile secţiunii istorice, seria a III a, t. IV, 1925, pp. 367-444;Memoriul IV:Fortificaţia sub tefan cel Mare. Atacul şi apărarea cetăţilor. Memoriul V:Strategia lui Ştefan cel Mare, ’’Analele Academiei Române’’, Memoriile secţiunii istorice, seria a III a, t. VI, 1927, pp. 1-71.

Tahsin G., Două documente tătăreşti referitoare la campania din 1476 a sultanului Mehmed al II lea în Moldova, ’’Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol’’, V, 1968, pp. 185-193.

Tahsin G., Quelques observations concernant la conclusion de lapaix entre la Moldavie et l’Empire ottoman (1486) et la delimitation de leur frontiere, ’’Revue romaine de l’histoire’’, XXII, 1983, 3, pp. 225-238.

 

SURSE

C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 303-306.

Şerban Papacostea, Ştefan cel Mare. Domn al Moldovei (1457-1504), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1990, pp. 22-64.

Ion Calafeteanu(coordonator), Cristian Popişteanu(coordonator), Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 32-38.