Autor 19667 vizualizări


În noiembrie 1852, un grup de Sami s-au ciocnit violent cu reprezentanții autorităților norvegiene. După ani de opresiuni, laponii s-au revoltat împotriva negoțului cu băuturi spirtoase și a tentativelor bisericii de a controla modul cum aceștia își practicau credința.

Curțile au fost distruse de focuri și doi oameni au fost uciși. Negustorul Carl Johan Ruth din satul Kautokeino zăcea la pământ cu craniul zdrobit. Nobilul Lars Johan Bucht a fost înghițit de foc când acesta l-a prins în curte. Nici preotul Frederick Waldemar Hvosleff nu a scăpat de violențe.

În spatele cumplitului atac stăteau ani lungi de presiuni suferite de laponii care își simțeau amenințat stilul de viață de către legi și insistențele bisericii și puterii seculare. În rândul lor se produce o mișcare de renaștere a vechilor tradiții și credințe, inspirată de predicatorul suedez Lars Levi Laestadius, care îi convinge pe mulți Sami să renunțe la abuzurile bahice. Când autoritățile norvegiene încep să le respingă și această “risorgimento”, cu amenințări și pedepse, toarnă ultima picătură în paharul răbdării laponilor.

Sami mergeau din vremuri imemoriale pe urmele renilor, între Suedia, Norvegia și Finlanda. S-au ținut mereu în afara războaielor dintre regate pentru teritorii și granițe. Asta nu înseamnă că s-au ținut și în afara opresiunii. Au fost obligați să sape după minereu cu ajutorul renilor în depozitele de la Nasafjäll spre zona de coastă. Vreme de secole au fost supuși presiunii statului și bisericii de a-I determina să-și abandoneze vechea credintă și de a adopta creștinismul. Li se confiscau și distrugeau tobele șamanice. În 1693 la Arjeplog de exemplu, un lapon a fost ars pe rug pentru că a încercat să se folosească de aceste tobe pentru a-l readuce la viață pe fiul său care se înecase într-o fântână.

Puțin câte puțin, laponii au fost forțați să cedeze în fața marilor puteri. În 1851 în Norvegia a fost elaborată o lege care îi obliga să vorbească norvegiana, iar patru ani mai târziu a fost închisă granita spre Finlanda, atunci guvernată de ruși, ceea ce a avut consecinte nefaste asupra creșterii renilor în zonă. Cultura Sami se afla în pericol în toate țările nordice. În acest context apare un preot cu un mesaj care făcea apel direct populațiilor lapone. Numele lui era Lars Levi Laestadius.

Mișcarea de renaștere s-a născut în Suedia, în Karesuado, 1846. Cei care au fugit din Kautokeino iernaseră în nordul Finlandei și auziseră vorbe despre ce se întâmpla. Câțiva curioși s-au deplasat spre Karesuando pentru a-l asculta pe carismaticul misionar. Unul dintre ei era Anders Pedersen Baer, care avea să joace un rol important în revolta ce avea să urmeze.

Alcoolul era un microb care îi afecta pe mulți, inclusiv pe Sami din Kautokeino. Laestadius predica despre abstinență, iar la câtiva ani după asta se pare că obiceiul cam pierise din rândul populației din Kautokeino. Totuși autoritățile credeau că o astfel de mișcare nu era decât o otravă periculoasă, căci laponii începuseră să intre în conflict cu reprezentanții bisericii creștine din Norvegia, air în 1851 relații se înrăutățesc dramatic.

La o slujă din Skjervöy, preotul Andreas Qvale se trezește deranjat de o mulțime laponă care incepe să țipe din rasputeri, asa încât îi acoperă complet rugăciunea și predica. Răsculații au fost închisi într-o cămară, dar au revenit în ziua următoare când se ținea vecernia. Iarăși au fost închiși și raportați de data asta pentru tulburarea liniștii publice.

Andreas Qvale nu era deloc un simpatizant al laponilor, în niciun caz al celor din mișcarea de “revival”. Atmosfera era una tensionată. Când ar fi trebuit să aibă loc audierile pe 8 august, nu s-a prezentat nimeni, căci laponii au început să fugă din țară. După mai multe luni a fost trimis la Kautokeino preotul vorbitor de sami Nils Vibe Stockfelth în speranta liniștirii spiritelor. În schimb, el a fost cel pus la colț, pentru că laponii iau cerut să se convertească la credinta lor. Pentru ca Stockfelth a ezitat a fost amenințat. A fost chemat vătaful și mai mulți laponi, printre care Aslak Haetta și Ole Somby, cu roluri de lideri în revolta viitoare, au fost capturați în noiembrie.

Chiar și fetele încep să se implice acum. O prezență de frunte o are Ellen Skum soția lui Mathis Haetta, unul dintre cei prinși. Scandalurile de la slujbele bisericești au continuat, iar vechilul lapon a fost inlocuit cu unul suedez, Lars Johan Bucht, care de fapt lucra pentru neguțătorul Carl Johan Ruth din Kautokeino.

Pe 19 februarie 1852, 22 de Sami care au fost în mai multe feluri implicați în evenimentele de la Skervöy și Kautokeino au fost judecați. Pedepsele au fost diferite. Unul a fost condamnat la muncă silnică, iar alții nevoiți să se hrănească o vrem doar cu apă și pâine. Dar cei mai mulți s-au întors în curând acasă.

Protestele în rândul laponilor însă au continuat. Cei condamnați au fost nevoiți să plătească chiar și costurile procesului, sume atât de mari încât au trebuit să-și vândă renii pentru a le achita, dacă nu erau forțați să-I ducă la abator sau la licitații. Ellen Skum, care până atunci fusese liberă, era pe lista vătafului Bucht, care însă nu a putut s-o încarcereze. La finele lui octombrie, agentul lui a prins-o. acesta i-a cerut să-l urmeze la Kautokeino, dar ea ezita. Agentul, Johannes Haetta, i-a explicat că ar fi fost prinsă mai devreme sau mai târziu. “Adta nu se va întâmpla niciodată nici dacă vin zece mii de oameni după ea! Va fi război dacă vin să o ia pe Ellen!” striga Ole Somby.

Și război a și fost. In seara lui 7 noiembrie Sami au părăsit locurile unde trăiau, sub conducerea lui Aslak Haetta. La amurg au alcatuit o “oaste” formată din 35 de adulți și 22 de copii cu sănii. Pe drum au întâlnit și mai mulți laponi care s-au alăturat cauzei revoltei. Întregul grup a ajuns la Kautokeino pe 8 noiembrie 1852.

Renilor li s-a dat drumul, iar 11 bărbați și tot atâtea femei au atacat pucntul comercial cu bârne de lemn și pichete. Negustorul Ruth și vătaful Bucht fuseseră avertizati, dar nu au luat lucrurile în serios. Au dat nas în nas cu Sami afară, unde Aslak Haetta l-a atacat pe Bucht, l-a mușcat de nas și l-a înjughiat la braț chiar cu cuțitul negustorului. Alți laponi l-au atacat cu pari și l-au bătut. Bucht s-a ridicat, a vrut să scape la cămara de refugiu, dar Aslak l-a înjunghiat în omoplat. În același timp, Ruth a fost și el violentat puternic, laponii spărgându-I capul. Bucht a reușit totuși să ajungă în camera de oaspeți a casei sale, dar a fost copleșit și a decedat.

Acum furia laponilor se indrepta catre preotul Fredrik Waldemar Hvosleff care mai devreme l-a înlocuit pe Stockfelth. Și el a fost tratat cu aceeași cruzime, dar a supraviețuit. Casa neguțătorului a ajuns însă în flăcări.

La puțin timp după aceea, răsculații au fost capturați de alți laponi, trăitori în Kautokeino. Nelegiuiții au fost duși într-o cazarmă și de aici la închisoare în Alta. Unul dintre ei, Ole Somby, a murit din cauza rănilor.

Aproape 32 de persoane au fost acuzate de când a început procesul. 5 dintre ele nu au scăpat de condamnarea la moarte, chiar dacă 3 dintre judecători au vrut să schimbe pedeapsa în muncă silnică. Restul au fost fie condamnați la muncă zilnică, fie la ceva vreme în închisoare. Aslak Jacobsen Haetta avea 28 de ani și a primit pedeapsa maximă pentru crimă, jaf și distrugere. Mons Aslaksen Somby, cu un an mai tânăr, la fel, pentru complicitate la crimă și jaf. Ambii lideri laponi au fost executați prin spânzurare pe 14 octombrie 1854.

Trupurile le-au fost îngropate în curtea bisericii de la Kåfjord, în vreme ce capetele au ajuns la Institutul de Anatomie de la Oslo pentru a fi utilizate în scopuri de cercetare. Abia în 1997, după solicitări ale laponilor și populației din regiune, craniile au fost înapoiate pentru a fi îngropate și ele în mormintele lui Aslak Haetta și Mons Somby, doi dintre mulții participanți la revolta de la Keutokeino.

sursa:ALLT OM HISTORIA