Rădăcinile antice ale modernităţii
Cultura contemporanã pune foarte mult accent pe noutate. Profesorul Armand D'Angour de la Jesus College, Oxford, autor al unei cãrţi care încearcã sã arate relevanţa îmbinãrii dintre vechi şi nou în cadrul receptãrii civilizaţiei greceşti (”The Greeks and the New”, Cambridge University Press, 2001), argumenteazã cã ar trebui sã avem o viziune mai echilibratã asupra antichitãţii, îndeosebi asupra Greciei clasice.
Noile mijloace media, noile tehnologii, noile politici sau servicii, noile mode...totul nou. Se pare cã lumea aceasta este devotatã noutãţii şi inovaţiei. Ceea ce nu este deloc nou este interesul şi entuziasmul, precum şi îngrijorarea sau anxietatea produse de aceste noutaţi. O ambivalenţã similarã regãsim şi într-o altã epocã de creativitate intensã, şi anume în Grecia secolelor VIII-IV, când grecii aduc inovaţii care vor forma bazele civilizatorii a douã milenii de culturã occidentalã şi realizãri în domeniul gândirii, literaturii, politicii, medicinei sau matematicii.
Grecii pot sã pretindã chiar ”descoperirea” inovaţiei, din moment ce sunt primii care au utilizat noţiunea. Prima folosire a termenului grecesc pentru inovaţie, ”kainotomia”, o întâlnim într-o comedie de-a lui Aristofan din 422 a. Hr. Grecii au inovat mai degrabã sfera intelectualitãţii şi artei decât pe cea a tehnologiei şi practicii, dar principiile pe care se fundamentau şi acestea funcţioneazã în paralel cu cele de astãzi. Atunci e mai e nou sub soare? (chiar şi expresia aceasta, mai cunoscutã din Ecleziastul, derivã din ideile unor filosofi greci timpurii, ca de pildã Pitagora). Procesele moderne de inovaţie diferã din anumite puncte de vedere semnificative, dar dacã privim noutatea prin ochii unui grec din epoca clasicã avem ceva preţios de învãţat. O sugestie o avem de la Aristotel (384-322 a.Hr.), omul cu cea mai cuprinzãtoare gândire din lumea anticã, a cãrui operã include lucrãri de logicã, eticã, literaturã sau biologie. Aristotel a sesizat cã inovaţia poate avea mai multe semnificaţii, depinzând de domeniu:inovaţia politicã este de exemplu diferitã de inovaţia tehnologicã. Cei care investigheazã noutatea ar trebui sã se gândeascã de la început:ce înseamnã noul în acest context? De ce tip de inovaţie este nevoie?
Numeroase alte principii care îşi au rãdãcinile în experienţa greceascã a inovaţiei pot fi sustrase din compendiile de texte care ne-au parvenit din epoca clasicã. Un aspect important este cã inovaţia trebuie sã fie dinamicã:adicã presupune un schimb interactiv într inovatorii individuali şi public, între tradiţie şi modernitate, între nou si vechi. Muzicienii atenieni din secolul al V-lea din Athena de pildã compuneau melodii care contemporanilor li se pãreau total divorţate de tradiţie. Platon, un critic acerb al noii muzici, ar fi interzis-o complet argumentând cã inovaţia ar trebui sã se rezume doar la o variaţie modestã a structurilor familiare. Respectul pentru tradiţie reprezintã un fundament deosebit al inovaţiei:pentru ca noutatea sã se poatã impune trebuie sã ţinã seama de concepţiile preexistente în legãturã cu ce este valoros şi eficient.
Dar mediile pluraliste în care se produc inovaţiile genereazã rãspunsuri diverse. Deşi muzicanţii ”avangardişti” ai lumii antice nu au lãsat o urmã vizibilã în tradiţia muzicii occidentale, erau extrem de populari în multe rânduri ale publicului atenian. Nu numai cã au dobândit faimã şi succes financiar în timpul vieţii, dar unii dintre cei mai radicali creatori, de exemplu Timotheus din Milet, devin repere clasice în epocile urmãtoare. Am putea sã forţãm o analogie cu The Beatles, doar cã melodiile lui Timotheus încã se mai cântau la 700 de ani de la moartea sa...
Mediciniştii greci erau de asemenea inovatori radicali pentru timpul lor, primii care abordeazã rational corpul uman şi bolile la care este supus acesta. Cu toate acestea doctorii de pe linia lui Hippocrate respingeau noi teoretizãri medicale, considerându-se tradiţionalişti. Reteoretizarea este totuşi o formã de succes a inovaţiei:vreme de apropae 2000 de ani pâna la ascensiunea medicinei moderne practica medicalã se baza pe teoria nouã a umorilor, uneori producând pagube mari pacienţilor. Acest tip de inovaţie pare sã implice doar simple cuvinte – o retoricã a noutãţii. Dar retorica este o tehnicã a prezentãrii într-un mod persuasiv şi atribuirea adjectivului ”nou” încã este o unealtã retoricã eficientã (gândiţi-va la noua ordine mondialã). Doar pentru cã numim ceva nou, asta nu înseamnã cã este chiar vorba de o inovatie, deşi vrem sã facem distincţia între ceea ce este cu adevãrat nou şi ceea ce doar ne-am obişnuit sã numim nou. Dar într-o lume în care noutatea atrage, ”noul” vinde. Fie cã este vorba de un un produs vechi relansat sau o idee veche reciclatã, retorica poate face diferenţa, aşa cã nu ar trebui s-o ignorãm.
Ce fel de indivizi, organizaţii sau culturi atrag sau genereazã inovaţia? Liberalismul şi competitivitatea sunt larg recunoscute ca fiind cheile culturii inovaţiei. Vechii greci nu erau strãini de aceste noţinui:ei au fost cei care au inventat conceptele de democraţiei şi libertate în limitele legii, au creat primul sistem monetar la scarã mare şi mai erau şi extrem de competitivi. Dar noul ia locul vechiului şi de vreme ce asta presupune uneori pierderea anumitor valori, trebuie sã învãţãm şi cum sã nu inovãm. Pentru a-şi pãstra creativitatea, indivizii şi societãţile axate pe inovaţie trebuie sã recunoascã valorile de duratã. Grecii antici ţineau foarte mult la tradiţie, acordând mare atenţie ritualurilor religioase şi practicii virtuţilor cetateneşti. Lumea modernã are prea puţin timp pentru a reflecta asupra potenţialelor distrugeri aduse de unele inovaţii. Dacã înnoirea permanentã din epoca contemporanã aduce pe lângã entuziasm şi angoasa, am putea sã ne reîmprospãtãm perspectiva aruncând o privire pe experienţele trecutului.
Mai multe pe:historytoday.com
