Putna, 1871: Primul congres al studenților români de pretutindeni

Autor 2336 vizualizări


Congresul de la Putna, din 1871, a reprezentat un liant între două momente/generaţii extrem de importante ale istoriei noastre naționale: generația de la 1848, marcată de afirmarea unei identități naționale în context european pentru toți românii, și generația de sacrificiu a Primului Război Mondial. Un lucru e cert: autoritățile locale din Bucovina au sprijinit tacit desfășurarea congresului de la Putna.

Cine au fost tinerii care, în ajunul sărbătoririi a 400 de ani de la înființarea mănăstirii Putna, au iniţiat organizarea unui prim congres ce întrunea români de pe ambii versanți ai Carpaților? Pentru a răspunde la această întrebare vom face o incursiune în viața capitalei Imperiului Austro-Ungar de acum 145 de ani. Vom regăsi aici o serie de studenți români din Ardeal, Bucovina, Banat, dar şi din Vechiul Regat; printre aceştia, poetul Mihai Eminescu. Şi tot aici sunt și o serie de deputați români din Bucovina, ca parte austriacă a imperiului proaspăt trecut la forma dualistă austro-ungară. 

Dacă în 1862 lua ființă „Societatea pentru cultura și literatura română în Bucovina”, instaurarea dualismului în 1867 va determina o scindare între politicienii activiști ardeleni, aderenți ai lui Șaguna, ce doreau să se implice în viața politică a imperiului și pasiviștii lui Barițiu, ce refuzau colaborarea cu noile autorități. Studenții activiști au părăsit societatea și au întemeiat o altă societate numită „România”, în schimb, studenții pasiviști au format „Societatea literară și științifică”. Organizațiile studențești au păstrat însă legătura dincolo de aspirațiile politice, unificându-se în cele din urmă într-o singură organizație numită „România Jună”. Ideea unei serbări naționale a fost lansată în anul 1868 de către cele două societăți academice din Viena. Au existat însă numeroase dispute în privința celui care a avut această idee: dacă unii afirmau că iniţiatorul ar fi fost Eminescu, dovezile au arătat că propunerea i-a aparținut mai degrabă intelectualului Aurel Mureșanu. (Eminescu nici măcar nu se afla la Viena în anul 1868).

Pregătirile pentru serbarea națională 

În 1869 s-a ales un prim comitet provizoriu ce urma să se ocupe de organizarea congresului. Acesta era format din studenții: Petru Pitei, președinte, Gabriel Băleanu, secretar, și Emil Cozub. Serbarea urma să se desfășoare inițial la Putna în anul 1870, atunci când mănăstirea ar fi împlinit patru secole de existență. A fost lansat un apel la unitate și manifestare a sentimentului național. Printre cei care fac apeluri se numără și Mihai Eminescu; sosit în Viena la data de 2 octombrie 1869, poetul lansează un „Apel către frați și comilitoni” (camarazi de arme). Tot el este cel care promovează ideea unui congres al studenților prin trei articole: „Să facem un congres”, „În unire e tăria”, „Echilibrul”. Articolele sunt publicate în ziarul „Federațiunea”.

La apelul inițiat de comitetul de organizare răspund, printre primii, studenții Ștefan C. Mihăilescu, G. Dem Teodorescu și Ioan A. Brătescu din București, urmați de cei din Iași, în frunte cu Vasile Chiru. Propunerii i se vor alătura și studenții români din alte centre universitare europene, cum ar fi studenții din Paris, în luna aprilie a anului 1870. Se vorbea acum despre „nivelarea Carpaților politici și formarea unui lanț indisolubil între toate țările române”. Sunt iniţiate apoi numeroase colecte în bani atât pentru organizarea efectivă a manifestației de la Putna, cât și pentru aducerea unui omagiu voievodului moldovean (urma să fie depusă o urnă de epocă în semn de apreciere față de domnitor). Donațiile sunt făcute atât de asociațiile studențești, de o serie de personalități ale epocii, cât și de oameni politici. Femeile din țară în frunte cu Maria Rosetti organizează o colectă pentru executarea unui acoperământ pentru urna festivă, la aceasta contribuind și pictorul Nicolae Grigorescu, dar și istoricii Papiu Ilarian și V.A. Urechea. Una dintre susţinătoare este şi Veronica Micle, pe atunci soție a rectorului Universității din oraș.


Izbucnirea războiului franco-prusac, dar și pierderea fondurilor colectate prin falimentul băncii în care erau depuse pun capăt pregătirilor pentru serbare, aceasta fiind amânată pentru zilele de 25/27 august 1871. În 1870 au loc totuşi manifestații de tip religios și nu național, iar o parte dintre intelectuali iau parte și la această serbare.

Presa românească din țară dar și din Imperiul Austro-Ungar continuă să facă propagandă pentru evenimentele care urmau să se desfășoare în 1871. Într-un articol publicat în ziarul „Românul”, Dumitru Brătianu afirma: „la Putna nu va fi un parastas, ci celebrarea unei nașteri”, iar Mihai Eminescu afirma că idealul national a fost perpetuat de-a lungul secolelor de mai multe generații, momentul nefiind unul revolutionar. Propagandă pentru o participarea în număr cât mai mare este făcută și de „Telegraful român” din Sibiu.

Salve de tun, slujbă religioasă, prelegeri 

Nu putem descrie evenimentele din 1871 fără a discuta reacția autorităților austriece vizavi de această manifestare națională – şi se pare că acestea au păstrat o poziție de expectativă. Manifestarea unei sărbători religioase ortodoxe ar fi fost tolerată de autoritățile imperiale, problema intervenea însă odată cu manifestările naționale și a congresului studențesc.

În aceste condiții, în ajunul evenimentelor, Ion Slavici primește „o situație” de la poliția vieneză, în care i se cere socoteală asupra corespondenței cu persoane din afara imperiului, „lăsându-i-se impresia că serbările nu se vor mai desfășura”. Intelectualitatea bucovineană în frunte cu Alecu Hurmuzaki (familie recunoscută pentru susținerea identității naționale românești în Bucovina) îndemna tinerii să renunțe la serbare sau, dacă se poate, să aranjeze serbarea fără prea mult fast și exteriorizare oratorică. Un rol important în desfășurarea manifestării naționale fără incidente majore l-a avut prefectul de Rădăuți, Oreste Renney, simpatizant al cauzei românești și apropiat al familiei Hurmuzaki. Prefectul primește o directivă din partea autorităților de la Cernăuți prin care i se cere să nu fie înlocuit tipicul religios al serbării cu unul naţional.

Lucrările de pregătire sunt sistate însă, în urma unor înțelegeri dintre Renney și Slavici, se reiau. La cerința autorităților de a fi trimis un grup de jandarmi pentru a verifica felul în care vor avea loc manifestațiile, Renney trimite un grup de șase jandarmi români, ce vor fi puși mai târziu la dispoziția organizatorilor evenimentului. Deși la Cernăuți se raportează că manifestarea națională a fost oprită, serbarea continua să se desfășoare. Primii care sosesc la Putna în ziua de 14/26 august sunt membrii asociațiilor. Din București vin: Gh. Dem Teodoroescu, Ion Brăescu, Grigore Tocilescu; din Iași: C. Istrati, Ressu și Irimescu, din Berlin vine tânărul student A.D. Xenopol. În ziua următoare sosesc din Iași: Mihail Kogălniceanu și Hristodulo Cerchez (primarul orașului), apoi Vasile Alexandri. Din partea mitropoliei Moldovei vin arhiereul Filaret Scriban și arhimandriții Iosif Bobulescu, Ieronim Buțureanu și arhidiaconul Nectarie Apostoliu.

Serbarea este deschisă în aceeași seară cu 21 de salve de tun trase de pe culmile dealurilor din împrejurimi, urmate de o slujbă religioasă. În dimineața zilei următoare, A.D.Xenopol ține o prelegere despre Ștefan cel Mare ca exponent național al întregului spațiu românesc. La orele prânzului invitaţii iau masa într-un portic pregătit cu câteva luni înainte în acest scop. După masă are loc o manifestare populară şi, în cadrul acesteia, muzicianul Badea Grigore este înlocuit la vioară de către tânărul Ciprian Porumbescu în vârstă de numai 17 ani. Momentul reprezintă debutul implicării tânărului Porumbescu în sprijinirea cauzei naționale a românilor, mai târziu, în 1875, el fiind unul dintre creatorii „Societății Arboroasa” cu prilejul împlinirii centenarului trecerii Bucovinei sub stăpânire austriacă. Serbarea din 1871 va fi ilustrată și prin lucrarea de mai târziu, Altarul Mânăstirii Putna. Un alt artist care imortalizează evenimentul este pictorul Carol Popp de Szathmary.

Eminescu: „Acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează” 

La sfârșitul manifestațiilor dedicate împlinirii a 400 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, un grup de student se prezintă prefectului Renney, cerând dreptul de a ține un congres, în care vor fi discutate teme precum: „În ce direcții trebuie să pornească generația prezentă, pentru a contribui la generalizarea culturii naționale? În ce fel se poate pune baza unei dezvoltări economice la români? Când și unde va trebui în viitor să se întâlnească tinerimea academică?” Inițial, Renney a respins cererea, pe motiv că între participanții congresului se găseau și cetățeni străini Imperiului Austro-Ungar, iar primul subiect era unul „prea general”. Prin această strategie prefectul le aducea mai degrabă la cunoştinţă iniţiatorilor că trebuie să fie prudenți deoarece acțiunea lor era ilegală.

Congresul s-a desfășurat însă și în aceste condiții, programul fiind schimbat cu următoarele subiecte:

1. Prin ce s-ar putea întreaga junime română academică dezvolta omogen?  
2. Cum ar putea generația prezentă să contribuie la dezvoltarea culturii?  
3. În ce directive să pornească junimea română spre a crea condițiile unei dezvoltări sigure și permanente? 
4. Ce ramură a dezvoltării trebuie să atragă mai mult atenția junimii? 

În această formă programul a fost adoptat studenții participanţi, care au discutat probleme identitare și culturale ale românilor până la orele 2 din noapte. Discuţiile au fost reluate a doua zi – şi observând că sfârşitul nu se întrevede, Eminescu i-ar fi spus lui Slavici: „Acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează... facem ce știm și lumea vine după noi”. S-a emis, printre altele, ideea înființării de societăți în toate universitățile în care se găseau studenți români; şi se dorea şi înființarea unui organ de presă comun, cu caracter literar și științific, care să apară la Viena. Revendicările însă au rămas însă doar la stadiul de proiect.

*

Serbarea de la Putna, din 1871, reprezentat primul forum al studenților români ce a reunit tineri de pe ambii versanți ai Carpaților. Deși nu a avut un caracter activ și un impact direct asupra politicii perioadei, momentul poate fi încadrat cu succes între manifestările naționale ale românilor din Imperiul Austro-Ungar, alături de „Pronunciamentul de la Blaj”, din 3 mai 1868, sau de „Memorandumul” din 28 mai 1892. Puțini dintre participanţii la momentul 1871 vor mai prinde înfăptuirea Marii Uniri. Intelectuali precum Ioan Slavici vor rămâne fideli ideii de monarhie dualistă, iar tânărul de atunci A.D. Xenopol nu va mai apuca să trăiască decât doi ani în România Mare. Putem considera însă că generația momentului Putna 1871 a pregătit și anticipat generația Primului Război Mondial.


" "