Puterea neocomunistă şi mineriada din iunie 1990

Autor 18821 vizualizări


Moto:Cine nu cunoaşte trecutul, riscă să îl retrăiască!... "Mai bine haimana decât trădător, / Mai bine huligan decât dictator, /Mai bine golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist" (Cristi Paţurcă, "Imnul golanilor")

Zilele de 13-15 iunie 1990 au fost cele mai negre din istoria postdecembristă a României. Puterea neocomunistă de la Bucureşti (preşedintele Ion Iliescu, împreuna cu guvernul Petre Roman) a contribuit, datorită revărsării de violenţă şi barbarie din acele trei zile, la crearea unei imagini negative a ţării in Occident. "Dejiştii" şi cei din eşalonul al doilea al PCR, -practic, cei care confiscasera revoluţia din decembrie 1989, orchestrând evenimentele şi deturnându-le în conformitate cu propriile interese, -izbutiseră iniţial să inducă în eroare opinia publica internaţionala, ca de altfel si marea parte a opiniei publice din interior. Revoluţia, "televizată in direct", reuşise să demonstreze că poporul ajunsese la capătul răbdării, find sătul de privaţiuni şi totodată dornic sa o rupă cu regimul totalitar de extrema stângă pentru totdeauna.

Era însă cât se poate de limpede că Iliescu si echipa sa nu doreau după 22 decembrie 1989 să renunţe la comunism. Discursul preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit în primele ore după acapararea puterii, stă marturie in acest sens. Trecem peste apelativul iniţial "tovarăşi". Toate relele totalitarismului comunist erau puse exclusiv pe seama lui Nicolae Ceauşescu si a ''clicii sale bezmetice'', Ceauşescu fiind caracterizat drept un om lipsit ''de inima şi de creier", care, chipurile, ar fi întinat idealurile nobile ale comunismului. Ion Iliescu a fost un membru important al partidului comunist, făcând parte din Comitetul Central şi ocupând chiar funcţia de prim-secretar al CC al Uiunii Tineretului Comunist. Ulterior, a căzut în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu, unii considerând că dictatorul vedea în Iliescu un pericol pentru poziţia sa. Mai degrabă, înclinăm să credem că marginalizarea lui Iliescu de către naţional-comunistul Ceauşescu s-ar datora filosovietismului de netăgăduit al celui dintâi.

Alte personaje-cheie, artizane ale loviturii de stat, care au confiscat revoluţia din decembrie erau, de asemenea legate de vechea "gardă" comunistă. Petre Roman era fiul lui Ernst Neulander, care combătuse, în timpul razboiul civil din Spania, în brigăzile roşii internaţionale alături de alţi tovarăşi, precum Petre Borilă, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica şi Constantin Doncea. Ca o paranteză, se pare că tovarăşul Neulander manifesta un exces de zel şi o cruzime ieşite din comun, orbind prizonierii franchişti cu vergeaua. În tabăra franchistă, au luptat fruntaşii legionari Ioan Moţa şi Vasile Marin, care au şi pierit pe câmpul de bătălie.

Saul Bruckner (Silviu Brucan), calificat de mulţi drept "eminenţa cenuşie" a Frontului Salvării Naţionale, a fost redactator-şef la oficiosul partidului comunist "Scânteia", militând pentru sovietizarea şi comunizarea ţării. Bruckner i-a înfierit cu mânie proletară pe studenţii care manifestaseră în favoarea regelui Mihai, în 8 noiembrie 1945 şi a pledat pentru condamnarea la moarte a liderului Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu. Poate că cel mai democrat om politic al României interbelice ar fi împărtăşit soarta tragică şi nedreaptă a lui Nicola Petkov (ucis cu cinism de comuniştii bulgari, al căror lider era fostul secretar general al Cominternului, Gheorghi Dimitrov) daca nu s-ar fi bucurat de o popularitate covârşitoare în rândul populaţiei. Dealtfel, simpatia de care se bucura a fost probată cu prilejul alegerilor falsificate de către guvernul Petru Groza şi Blocul Partidelor Democratice în toamna anului 1946. (Termenii democrat, democratic pot induce în eroare, precum în cazul fostei Republici Democrate Germane şi în cel actual al Republicii Populare Democrate Coreene).

Dumitru Mazilu, un alt colaborator al lui Ion Iliescu după 22 decembrie, fost ofiţer de Securitate, a redactat unul dintre cele mai avangardiste si mai democratice programe şi probabil că tocmai acesta a fost motivul, pentru care la începutul lui 1990 a fost trecut pe linie moartă.

Grupul "dejiştilor" a fost completat de către matusalemicul Alexandru Bârlădeanu, devenit, după alegerile din 20 mai, preşedinte al Senatului României. Alături de Iliescu regăsim şi alte personaje lipsite de scrupule, precum enigmaticul Gelu Voican- Voiculescu (vice-premier la mineriadă), N. S. Dumitru (vice-preşedinte al Frontului Salvării Naţionale), cărora li se adăuga grobianul Dan Iosif. Mihai Chiţac, ministru de Interne la 13 iunie 1990, a fost comandantul garnizoanei Bucureşti şi al trupelor chimice în decembrie 1989, fiind implicat în reprimarea revoluţiei la Timişoara. Gelu Voican-Voiculescu controla, la momentul mineriadei, serviciile secrete. Securitatea fusese rebotezată Serviciul Român de Informaţii, care era condus de către Virgil Măgureanu, un apropiat al viitorului preşedinte al României de după 1990, încă din timpul "epocii Ceauşescu".

Dealtfel, fosta Securitate a fost serios implicată în instrumentalizarea evenimentelor din 13-15 iunie, recurgând la diversiune şi intoxicare şi punându-se în serviciul puterii pentru a-i acredita teza oficială conform căreia în acele zile a avut loc o tentativă de lovitură de stat de tip legionar. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că printre minerii chemaţi in capitală de către Iliescu şi guvern să "facă ordine", se aflau unii în salopete curate, nou-nouţe, iar de multe ori, minerii erau călăuziţi şi instigaţi de persoane îmbrăcate în civil.

În 22 aprilie 1990, a debutat manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, care în opinia noastră a reprezentat una dintre cele mai sincere şi frumoase pledoarii publice colective pentru libertate şi democraţie veritabilă, într-o perioadă în care preşedintele Iliescu vorbea de o democraţie "originală". Scânteia care a aprins revolta a fost decizia FSN de a se constitui în formaţiune politică, urmând să participe la alegerile din mai, în pofida făgăduielilor sale anterioare. Reiterăm ideea că cei de la conducerea ţării nu aveau de gând în 1990 să renunţe la sistemul şi metodele comuniste şi să reorienteze România către valorile occidentale. Cei prezenţi în piaţă au declarat-o, în mod simbolic, zonă liberă de neocomunism. Au participat intelectuali, studenţi, elevi, muncitori... Printre cei care au salutat acţiunea şi au luat cuvântul din balconul Universităţii s-au aflat Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Victor Rebengiuc, Dragoş Pâslaru, Octavian Paler, Marian Munteanu, Alexandru Andrieş, Valeriu Sterian, Cristi Paţurcă şi alţii, ultimul menţionat compunând faimosul "Imn al Golanilor". Din nefericire, Vali Sterian şi Cristi Paţurcă nu se mai află astăzi printre noi. Printre doleanţele cele mai arzătoare ale participanţilor la mitingul anticomunist figura respectarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara, care interzicea candidatura la funcţii publice, pentru un interval de trei legislaturi consecutive, tuturor activiştilor regimului comunist şi membrilor Securităţii.

Obişnuit cu realităţile totalitarismului de stânga, al cărui produs era, preşedintele Iliescu nu accepta nicio formă de contestare. Astfel, el i-a calificat, într-o şedinţă a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, pe demonstranţii din Piaţa Universităţii drept golani, după ce nu demult, "geniul Carpaţilor" (pe care Ion Iliescu îl ura atât de mult) îi gratulase pe manifestanţii de la Timişoara cu apelativul de "huligani". Dacă cei din Piaţa Universităţii erau legionari, demonstranţii de la Timişoara se aflau în solda agenturilor străine şi atentau la suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a României, expresii foarte dragi lui Ceauşescu. Deşi condamnase cultul personalităţii dedicat fostului secretar general al PCR, Iliescu a devenit el însuşi, în timpul campaniei electorale din 1990, obiectul unui cult incipient al personalităţii (ne gândim la versurile "Iliescu apare/ Soarele răsare").

Aluzia la soare ne trimite însă mai degrabă cu gândul la alegerile din 1946 şi la semnul electoral al Blocului Partidelor Democratice, dominat de comunişti. Dealtfel, dacă încercăm să analizăm din punct de vedere semantic discursurile lui Ion Iliescu, acestea se aseamănă mai degrabă cu cele din perioada de tristă amintire a impunerii regimului comunist în România. Este simptomatic faptul că Iliescu folosea expresii precum "democraţie populară". Acest concept este utilizat de istoriografie pentru a desemna statele şi regimurile politice din Europa Centrală şi de Răsărit, aflate după 1945 în plin proces de sovietizare şi satelizare. Dacă după 1945, Partidul Comunist din România acorda o accepţiune foarte largă termenului fascist, care incorpora pe toţi adversarii (reali sau fictivi), în 1990, preşedintele Iliescu îi socotea legionari pe cei din Piaţa Universităţii. Aşadar, şi după 1945 şi în 1990, comuniştii au luat drept postulat dictonul "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră". Mai mult, ei au aplicat principiul divide et impera. Dacă cei care au uzurpat puterea cu sprijinul Uniunii Sovietice şi al armatei roşii l-au utilizat şi pentru a dezbina partidele tradiţionale, neocomuniştii au instigat pe muncitori împotriva intelectualilor (a se vedea îngrozitoarele lozici "Noi muncim, nu gândim", şi mai ales "Moarte intelectualilor"), pe români împotriva maghiarilor (momentul de violenţă de la Târgu-Mureş, din martie 1990) şi a rromilor (în timpul mineriadei din iunie au existat chiar mini-pogromuri în câteva cartiere bucureştene cu numeroşi rromi). Frontul Salvării Naţionale, ca şi Partidul Comunist din România, a practicat o politică a urii, demonizând ambele, în cursul celor două campanii electorale (din 1946 şi din 1990), partidele istorie, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Şi similitudinile nu se opresc aici....


Ion Iliescu şi FSN au câştigat detaşat alegerile din 20 mai 1990 (peste 84%, respectiv peste 66%) şi, drept consecinţă, majoritatea organizaţiilor şi asociaţiilor au decis să pună capăt acţiunii de protest din Piaţa Universităţii. În dimineaţa de 13 iunie, când s-a produs intervenţia brutală a forţelor de ordine, în piaţă se mai aflau cel mult câteva sute de protestatari. Miliţia, denumită oficial de curând Poliţie, a procedat la arestări arbitrare printre demonstranţi dar şi printre studenţii aflaţi în clădirea Institutului de Arhitectură. Interesant este faptul că sediul guvernului a servit drept loc temporar de detenţie, înainte ca manifestanţii (bătuţi şi unii dintre ei deja sălbatic maltrataţi) să fie trimişi la Măgurele, unde condiţiile aduceau cu cele din sistemul concentraţionar al epocii Dej.


Puterea a dispus iniţial mobilizarea muncitorilor de la IMGB, pentru a pune la punct pe studenţii "recalcitranţi". Această mobilizare a constituit preludiul chemării minerilor din Valea Jiului în capitală. Trebuiau însă fabricate dovezi, care să justifice o acţiune agresivă şi în forţă. Tocmai de aceea, cercurile conducătoare şi serviciile secrete au procedat la înscenări oribile la Televiziune şi la Ministerul de Interne în seara zilei de 13 iunie.


Au urmat alte două zile în care, hoardele de mineri au semănat teroarea, dezlănţuind iadul pe pământ în Bucureşti. Orice trecător cu o ţinută sau o vestimentaţie aşa-zisă "suspectă" reprezenta o potenţială ţintă a barbariei, dacă "lămpaşii" erau asmuţiţi de vreun securist care îi "coordona". Unele persoane chiar au decedat. Bogdan Munteanu, fratele liderului Ligii Studenţilor, Marian Munteanu, a fost realmente desfigurat în bătaie. Actorul Dragoş Pâslaru, - cel care interpretase de curând rolul lui Horia Sima, în filmul Drumeţ în calea lupilor (fotografii din timpul filmului au fost puse în circulaţie de presa FSN, care îl eticheta drept legionar)- a intrat în moarte clinică, fiind la un pas de tragedie...Poate numai credinţa profundă în Dumnezeu l-a salvat. Cert este că după câţiva ani, actorul a hotărât să renunţe la cele lumeşti şi să îmbrace haina monahală.

Minerii au devastat sediile partidelor de opoziţie, ale presei care adoptase o atitudine critică la adresa lui Ion Iliescu şi a acoliţilor săi. Mai mult, conform unor surse, minerii, frizând absurdul şi ridicolul, erau pe punctul de a ataca până şi Muzeul Ţăranului Român...Pentru ei şi pentru cei care îi dirijau este posibil ca respectiva instituţie să fi reprezentat vreo "oficină" a PNŢ şi era imperios necesar să fie disciplinată.
Cine i-a chemat pe mineri?... Preşedintele Iliescu şi guvernul Roman, în principal primul ministru şi vice prim-ministrul, Voican-Voiculescu. Ion Iliescu le-a mulţumit în final pentru "solidaritatea muncitorească" de care au dat dovadă şi pentru promptitudinea cu care au răspuns la apel. Guvernul Roman a fost de asemenea implicat. Afirmam mai sus că sediul din Piaţa Victoriei a servit drept loc provizoriu de detenţie pentru "golani". Mai mult, într-o discuţie de la Universitate cu ministrul învăţământului, Mihai Şora, membru al Grupului pentru Dialog Social, care disperat şi cutremurat îi arăta sânge pe ziduri, Roman a replicat plin de cinism că era de fapt vorba de vopsea.

Cum se explică violenţa paroxistică?...Deşi obţinuseră un succes răsunător în alegeri, Iliescu şi Frontul nu erau dispuşi să tolereze nicio opoziţie veritabilă. Precum orice putere comunistă sau neocomunistă dealtfel... Opoziţia trebuia intimidată, terorizată, redusă la tăcere cu orice preţ şi prin orice mijloace. Pentru Iliescu şi tovarăşii săi, opoziţia era menită să joace un rol pur formal, fiind redusă la statutul de opoziţie de faţadă, decorativă. Violenţele extreme au fost justificate oficial şi în media aservită Frontului (Televiziunea Română, ziarele Azi, Dimineaţa, Adevărul, România muncitoare...) prin pericolul unei lovituri de stat legionare. Ce e drept, tovarăşul preşedinte şi oamenii săi stăpâneau foarte bine tehnica manipulării....

Am lecturat nu demult remarcabila lucrare semnată Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, Mineriada 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste, Ediţia a III-a, publicată la Editura Humanitas, Bucureşti, 2010. În încheiere, vom cita din lucrarea menţionată, unele dintre relatările mai mult decât tulburătoare ale martorilor (fără a oferi nume) şi reflectând profund, să sperăm că istoria nu se va repeta, pentru a nu mai avea de-a face cu astfel de grozăvii inimaginabile. Unii dintre aceşti martori erau studenţi şi, printre ei, chiar fete...

"Ne-au descoperit, ...cu chiote de satisfacţie, ne-au călcat cu sălbăticie în picioare, deşi noi încercam să comunicăm cu ei...Au răsturnat planşeta peste noi strivindu-ne...ne loveau cu ţevi de fier, bâte, topoare şi cu tuburi de cauciuc cu metal înăuntru şi chiar cu sfredele de mină. Ne-au târât pe scări, călcându-i în picioare pe cei care cădeau şi lovindu-i în cap..."

"Eram înconjurată de o mulţime de mineri care mă priveau duşmănos. Unul din ei a ridicat toporul şi m-a lovit în cap. Din fericire toporul a alunecat într-o parte şi nu m-a nimerit chiar în plin. La început ne-au lovit pe toţi cu topoarele numai în cap. Apoi, după ce am căzut la pământ, au început să mă lovească cu bâtele şi picioarele unde nimereau...Din cauza rănii căpătate la cap, puteam zări doar printre şiroaiele de sânge care îmi inundau faţa....unul dintre ei m-a apucat de braţ, iar ceilalţi, înconjuraţi de câţiva indivizi îmbrăcaţi în civil, au vrut să mă arunce într-una din vitrinele Institutului de Arhitectură. Cineva însă a spus că nu merita să spargă geamul. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat apoi, pentru că am leşinat dar trebuie să spun totuşi că în afara obscenităţilor incredibile pe care mi-a fost dat să le aud, ultima frază de care îmi amintesc este propunerea făcută de cineva...de a tăia sânii uneia dintre colegele noastre cu toporul. Nu pot să spun dacă acest lucru a fost înfăptuit sau nu, dar ideea mi-a îngheţat sângele în vine"

...Şi poate cea mai cumplită relatare: "Băiatul nici n-a mai putut să strige. În tot acest timp...nu se auzeau decât loviturile care cădeau grele...După un timp nesfârşit s-a auzit de pe trotuarul din faţă vocea răguşită a unei femei:Lăsaţi-l, oameni buni! Nu vedeţi că l-aţi omorât?... Retina mea înregistra în mod automat aceste scene:picături ţâşneau sub lovituri (date exclusiv în cap);mai întâi sânge, apoi fragmente de oase şi, în sfârşit, sânge amestecat cu o substanţă albicioasa. Corpul adolescentului se mai zbătea încă spasmodic, în aparenţă mort, dar loviturile echipei de ordine (ajunsă acum la opt-zece inşi) continuau să cadă ca nişte ciocane pneumatice...".

""