Puterea lui Hitler – între propagandă şi poliţie politică jpeg

Puterea lui Hitler – între propagandă şi poliţie politică

📁 Al Doilea Război Mondial
Autor: Marian Constantin, student la Facultatea de Istorie

Adolf Hitler este un nume care şi astăzi stârneşte spaimă şi oroare. Chiar şi azi, după mai bine de 60 de ani de la acele evenimente, lumea încearcă să-şi explice cum a fost posibil ca un om fără o pregătire, fără o educaţie, un om fără mari posibilităţi atât intelectuale, cât şi materiale, un om care practic vagabonda prin Viena antebelică, să ajungă să conducă statul german  şi să pună în practică o politică rasială, criminală, care a dus la o nouă deflagraţie mondială şi la moartea a milioane de oameni. Pentru a înţelege mecanismele prin care el a reuşit să acapareze puterea, trebuie să studiem mijloacele prin care el a izbutit să se facă ascultat, în speţă propaganda nazistă, precum şi teroarea instituită de poliţia sa secretă, în speţă SS.

Doctrina ideologică nazistă

Ca o definiţie, se poate spune că propaganda face parte din “războiul psihologic“, fiind instrumentul prin care nazismul se opune lumii nenaziste, iar teroarea desfăşurată de poliţia nazistă reprezintă în fapt forma de guvernare, căci naziştii nu omorau mari personalităţi ale lumii politice, ci pur şi simplu omorau mici funcţionari socialişti sau membri ai partidelor opuse, arătând astfel populaţiei că era foarte periculos să fii un simplu membru într-un partid, altul decât cel nazist .

Se poate spune că propaganda şi teroarea au reprezentat 2 aspecte ale aceluiaşi fenomen:astfel, acolo unde nazismul stăpânea absolut, propaganda era înlocuită cu îndoctrinarea, iar teroarea era folosită nu pentru a speria oamenii, ci pentru a realiza constant aceste doctrine ideologice. Propaganda se adresează acelor segmente ale populaţiei care nu fuseseră îndoctrinate suficient. În cadrul nazismului trebuie făcută astfel o distincţie între doctrina ideologică adresată celor iniţiaţi şi propaganda adresată “publicului larg “, mai ales în perioada în care mişcarea nu acaparase puterea şi avea nevoie de noi şi noi susţinători, în condiţiile în care doar elitele şi plebea s-ar fi lăsat atraşi de dezlănţuirea nazismului, iar marea masă a populaţiei trebuia convinsă prin mijloace propagandistice.

Propaganda

Revenind la propagandă, trebuie menţionat că nu i se pot nega lui Hitler meritele în organizarea acesteia, mai ales că  avea o pregătire solidă în acest domeniu, el luptând în timpul Primului Război Mondial ca membru al secţiei de propagandă.   

Când ne referim la propaganda nazistă, noi putem vorbi de fapt de mai multe tipuri de propagandă:o propagandă a liderului infailibil, o propagandă a puterii şi mai ales o propagandă a antisemitismului .

Mai mult, la măsuri propagandistice concrete, pot fi amintite, pe lângă desfiinţarea partidelor opuse, şi înfiinţarea în martie 1933 a unui Minister al Culturii şi Propagandei sub conducerea lui Goebbels. Acesta va controla întreaga viaţă publică germană, înţelegând prin aceasta presa, radioul, cinematografia, editarea, precum şi reuniunile publice.

În acelaşi an este înfiinţată şi Camera Culturii care supraveghea artiştii şi intelectualii, responsabilă printre altele şi de ordonarea arderii cărţilor lui Voltaire, Marx, Freud, Reich, Rolland. Se ajunge ca studenţii din Berlin să ardă zeci de mii de volume, autori şi artişti ca:Mann, Brecht, Remarque, Zweig, Offenbach, Cezanne, Van Gogh, Rembrandt  fiind interzişi .

Urmând aceeaţi idée, copiii şi tinerii sunt înregimentaţi în diverse organizaţii naziste:Jungvolk, Hitlerjugend, Liga tinerelor germane.

Propaganda infailibilităţii

Propaganda infailibilităţii se referă la faptul că principala calitate a unui lider de mase, în speţă Hitler, era infailibilitatea sa, el nu greşea niciodată, nu fiindcă ar fi avut o inteligenţă superioară, ci pentru că interpreta întotdeauna corect forţele din natură şi istorie:Hitler nu mai făcea o afirmaţie, ci făcea o profeţie. Dacă în perioada sa de început, conlocutorii săi nu-l considerau un om deosebit, ci mai degrabă un om retras, fără spirit şi fără vreo calitate deosebită, în scurt timp, Adolf Hitler îşi desăvârşea abilităţile, devenind un as al discursurilor, toata lumea fiind de acord în a-i recunoaşte calitatea şi magnetismul discursurilor.

Propaganda puterii

Tot în acest context, putem vorbi de o propagandă a puterii:atunci când naziştii omorau vreun mic funcţionar sau vreun membru al unui partid opus, ei îşi demonstrau de fapt puterea şi arătau populatiei că era mult mai simplu şi mai eficient să fii membru al unei organizaţii paramilitare naziste decât al vreunei alte organizaţii, mai ales în condiţiile în care naziştii se lăudau cu crimele lor, le recunoşteau întotdeauna în public, dar nu păţeau niciodată nimic,   demonstrându-se astfel superioritatea mişcării naziste.

Propagannda maselor

Propaganda nazistă era de fapt o propagandă de mase:tot ce era ascuns, nedezvăluit publicului, căpăta instantaneu o profundă semnificaţie, indiferent de cât de semnificativ sau nu era faptul în sine, aceasta în condiţiile în care o propagandă bazată pe simplul interes nu poate fi eficientă asupra maselor, caracteristica maselor fiind aceea de a nu aparţine nici unui corp social sau politic, ele sunt atomizate, şi-au pierdut orice relaţie comunitară, puterea nazismului constând tocmai în această abilitate de a izola masele de lumea reala.

Propaganda antisemită

Tot aici putem vorbi de propaganda antisemită:inventarea unei conspiraţii mondiale evreieşti a reprezentat cea mai eficientă acţiune a propagandei naziste. În acest mod, cu cât se evita o discuţie deschisă asupra problemei evreieşti, cu atât masele erau mai convinse că evreii erau cauza tuturor problemelor lor, iar eliminarea lor ar duce la rezolvarea rapidă a tuturor dificultăţilor cu care se confruntau.

Hitler a avut marea inteligenţă de a plasa problema evreiască în centrul propagandei naziste, antisemitismul nu mai reprezenta doar o problemă a politicii naţionale, ci devenise o preocupare intimă a oricărei persoane care se simţea ameninţată de ascensiunea evreilor. Hitler lua măsura ca o persoană să poata fi membru al partidului nazist doar după ce îşi dovedea puritatea arborelui genealogic, iar cu cât arborele era mai pur, cu atât individul putea ocupa o funcţie mai înaltă. În acest mod, antisemitismul nu mai era doar un simplu curent de opinie, ci devenea un principiu de autodefinire – individul se definea, raportându-se la problema evreiască. Aşa, Hitler a avut marea inspiraţie de a furniza maselor atomizate, fără o poziţie socială sau politică, un mijloc de definire şi de identificare, capabil să le redea ceva din respectul de sine pe care li-l oferea cândva poziţia lor socială, şi capabil să-i transforme în candidaţi eficienţi pentru o organizaţie politică – organizaţia nazistă. Concret, propaganda nazistă îl considera pe evreu precursorul stăpânului german al lumii:înlăturarea dominaţiei mondiale evreieşti deschidea calea dominaţiei mondiale a germanilor – se crea astfel conceptul de volksgemeinschaht – comunitate întemeiată pe egalitatea absolută a germanilor-o egalitate nu de drepturi, ci de natură – şi pe deosebirea germanilor de toate celelalte popoare ale lumii.

Propaganda lozincilor

Această discuţie despre propagandă nu se poate încheia fără a vorbi despre aşa-numita propagandă a lozincilor. În fapt, este vorba aici de geniul politic al lui Hitler, care a ştiut să-şi atragă electoratul de partea sa pentru a ajunge la putere, folosind diverse lozinci. În acest fel, în acea epocă dominată de naţionalism şi socialism, Hitler a avut maturitatea de a-şi numi partidul “Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani“, reuşind să atragă de partea sa atât adepţii socialismului, cât şi pe cei ai naţionalismului. Prin această dualitate a programului său, Hitler a reuşit să-şi atragă susţinători din toate mediile sociale, dând dovadă de un real oportunism politic.

Poliţia politică

Pe lângă propagandă, unul din mijloacele cele mai importante de impunere a regimului nazist a fost reprezentat de poliţia politică, sau mai bine zis de teroarea instaurată de forţele paramilitare naziste.

Ştim că ţelul partidului nazist nu era doar acapararea administraţiei guvernamentale, ci realizarea unei contopiri perfecte a partidului cu statul. Mijlocul de realizare a acestui lucru erau serviciile competente şi eficiente ale poliţiei secrete, care reprezentau în fapt centrul de putere al ţării şi al partidului nazist. Această poliţie reprezenta de fapt singurul organ al puterii, fiind mai important chiar decât armata, căci dacă armată era antrenată să lupte împotriva unui inamic străin, aceste forţe paramilitare erau învăţate să lupte în primul rând în interiorul propriei societăţi, împotriva propriilor compatrioţi şi abia mai apoi împotriva factorului străin.

Modul de acţiune al grupărilor paramilitare naziste

Rolul dominant al poliţiei în politica internă a ţării se explica prin faptul că mişcarea nazistă se simţea mult mai ameninţată de propriul popor, decat de vreun altul.

Încă înainte ca mişcarea nazistă să cucerească puterea, ea dispunea de forţe paramilitare, din 1921 fiind înfiinţate “Secţiile de asalt “ – SA, conduse de Ernst Rohm, iar din 1925 sunt create secţiile de protecţie ale partidului:“Schutzstaffeln – SS”, rolul acestora fiind de a-i netezi calea conducătorului suprem spre acapararea puterii, folosind orice mijloace, în general violente, bazate pe teroare. În activitatea acestor adevărate poliţii se disting de obicei câteva etape .

Prima dintre ele consta în eliminarea inamicilor şi foştilor opozanţi ai partidului, combinată cu atragerea, înrolarea întregii populaţii în mişcarea nazistă.

Odată eliminată orice formă de rezistenţă, aceste grupări îşi manifestă controlul asupra populaţiei prin intermediul terorii – ele doresc să-şi asigure dominaţia totală, fiind recunoscut faptul că aceste formaţiuni de elită ale naziştilor erau mai degrabă preocupate de dominaţia mondială, decât de securitatea regimului nazist aflat la putere. Aceste organizaţii erau total supuse voinţei lui Hitler, fiind total dependente de acesta pentru a-şi păstra funcţiile şi privilegiile. Această poliţie deţine informaţii vitale cu privire la soarta statului, este deţinătoarea secretelor de stat, fapt ce a dus la sporirea prestigiului ei, chiar daca puterea ei reală era nulă, ea doar executând ordinele venite de la superiori, în speţă Hitler.

Un alt aspect care merită menţionat în legătură cu activitatea acestor organizaţii este solidul sprijin financiar de care se bucură:astfel Himmler îşi finanţa trupele SS prin confiscarea proprietăţilor evreieşti, iar apoi prin diferite acorduri cu ministrul agriculturii sau cu patroni de forţe de muncă.

Dar de departe, cel mai important rol al acestor grupări paramilitare a fost cel politic, ele reprezentau “cel mai bine organizat şi mai eficient“ dintre toate departamentele guvernamentale aflate în slujba naziştilor, aceste grupări reprezentând adevăratul organ executiv al guvernului, prin care erau transmise toate ordinele. Aceste organizaţii paramilitare au drept sarcină fundamentală persecutarea inamicilor regimului nazist, reprezentaţi de evrei, cel puţin spre începutul mişcării, căci spre finalul ei, “inamicul” era ales la întâmplare dintre cetăţenii care aveau ghinionul să sufere de vreo boală.

Concluzii

Ca o concluzie peste toate cele de mai sus, trebuie spus că toate aceste metode şi mijloace ale propagandei şi ale poliţiei naziste se dovedesc infailibile şi invulnerabile doar atâta timp cât la putere se află regimul nazist, căci atunci falsitatea sau absurditatea vreunei măsuri nu poate fi pusă în discuţie – ele reprezintă pur şi simplu o realitate care nu poata fi combătută sub nicio formă.

Însă lucrurile se schimbă total odată cu eşecul regimului nazist:ceea ce până atunci era adevăr absolut, încetează instantaneu să mai fie, din clipa eşecului. Fără forţa mişcării, a partidului nazist, membrii lui încetează să mai creadă în dogmele pentru care şi-ar fi dat viaţa până mai ieri. În momentul în care mişcarea este distrusă, masele se reîntorc la vechiul lor statut de indivizi izolaţi, atomizaţi, care nu au altceva de făcut decât să accepte noua realitate, explicându-se în acest fel faptul că nimeni dintre cetăţenii germani nu recunoştea că ar fi fost nazist, deşi e un lucru recunoscut că peste 90% din populaţia germană a avut, mai mult sau mai puţin, simpatii naziste.

Bibliografie:

Arendt, Hannah –Originile totalitarismului, Bucuresti, Humanitas, 1994

Bullock, Allan – Adolf Hitler, Bucuresti, Ed. Elit, f.a.

Kershaw, Ian –Hitler1889-1936 .Hubris, London, Penguin Books, 1998