Prusia vs. Danemarca: lupta pentru Schleswig-Holstein

Autor 1704 vizualizări


Campania împotriva Danemarcei de acum 150 de ani este primul dintre războaiele de unificare inițiate de Bismarck, la finele cărora se pun bazele Reich-ului prusac.

La sfârșitul lui 1864, 56.000 de soldați prusaci și austrieci mărșăluiesc de-a lungul râului Eider, granița dintre Holstein și principatul danez Schleswig. 20 de km. spre nord se află pe poziție 44.000 de danzei în fortăreața Dannewerk. O apără nu mai puțin de 27 de tranșee și 175 de tunuri. Politicienii de la Copenhaga sunt convinși că cetatea va rezista. Dar în timpul iernii lucrurile nu stau atât de bine, pentru că mlaștinile de la veste de fortăreață îngheață și sunt numai bune de traversat. Generalul Christian Julius de Meza, liderul trupelor daneze, este privit cu mare stimă de toți, deși este un personaj destul de excentric. Ca și în alte dăți, pe 31 ianuarie poartă un fes turcesc și o pijama peste uniformă și astfle îi întâmpină pe ofițerii prusaci care îi înmânează o scrisoare de la comandantul Friederich Wrangel. Cum Wrangel, bătrânul erou care participase chiar la războiul din 1806 împotriva lui Napoleon, primește aviz negativ din partea lui de Meza, își cheamă soldații și le ordonă să treacă Eider-ul. Populația locală solidarizează cu trupele, căci în sudul provinciei se vorbea germană și stăpânirea daneză era percepută drept cuceritorul.

Prusacii încearcă mai întâi fără succes să străbată brațul maritim de la Missunde, după care se îndreaptă spre est, împingându-I pe danezi spre interior. Pe 5 februarie pare evident că armata daneză se afla în fața unei catastrofe și că Dannewerk nu va rezista. De Meza dă ordinul de retragere în timp ce germanii traversează brațul Schlei. Trupele daneze fug spre Flensburg, în peninsula Sundewitt, unde se refugiază la Düppel, o cetate mai compactă, legată prin poduri de orașul Sonderburg și insula Alsen, acolo unde staționează alte trupe. Prusacii se decid să asedieze sistematic cetatea și să incendieze orașul din apropiere. În timp ce prusacii sunt ocupați cu tranșeele, danezii se gândesc la retragerea în insula Alsen, dar ministrul de război Christian Lundbye decide să păstreze pozițiile.

Perspectivele de câștig în fața furtunii prusace sunt slabe. Dar cum a ajuns Danemarca în situația asta? Povestea cu Schleswig-Holstein este una lungă. Începe chiar în secolul al 12-lea, când ducele Lothar al Saxoniei oferă nobilului Adolph din Schauenburg comitatul de Holstein și Stormarn. Comitatul, ulterior ducat, este parte a Sfântului Imperiu Romano-German, dar teritoriul de graniță Schleswig se dezvoltă ca marcă daneză. Prin moșteniri, căsătorii sau comerț, între cele două se stabilesc strânse legături.

Dar în 1406 adunarea stărilor din ambele regiuni îl aleg rege pe Christian I, de atunci regii danezi sunt și conți în respectivele zone. În 1814 Danemarca trebuie să îi cedeze Norvegia Suediei, iar drept compensație primește ducatul de Lauenburg. Toate cele trei ducate sunt însă guvernate dupa legi diferite. În secolul al 19-lea, când apare moda naționalismului, se vorbește din ce în ce mai mult despre”popor” și “patrie”, aproape cu religiozitate. Nevoiea de diferențiere și delimitare duce la conflicte multe, “națiunile” dorind să trăiască în interiorul unor granție bine stabilite. Ducatul Schleswig, cu populația sa mixtă, este pe lista problemelor. Aici germana se vorbea la nivelul administrației, tribunalelor sau școlilor, lucru care nu mai era pe placul danezilor. Așa că regele Christian al VIII-lea decide ca și daneza să fie introdusă în aceste medii, lucru perceput ca o lovitură dură de către populația germană.

În 1848 explodează butoiul cu pulbere al revoluției. Pe 21 martie o mulțime mare mărșăluiește spre palatul regal din Copenhaga. Național-liberalii cer o constituție, lucru cu care regele Friedrich al VII-lea este de acord, fără să se tragă măcar un glonț. Exista totuși un amănunt delicat:noua constituție urma să fie valabilă și în Schleswig, și în provincia atât de apropiată coroanei daneze, Holstein. Adunările din ambele regiuni protestează și cer ajutorul germanilor. Celelalte puteri, precum Marea Britanie și Rusia, încearcă să saboteze acțiunile Prusiei, de teama apariției unei mari puteri în Europa centrală. Protocolul de la Londra din 1852 încearcă să dea de cap situației:se prevede integritatea statului danez și păstrarea statutului special pentru Schleswig și Holstein, care nu vor fi încorporate Danemarcei dar ramân sub autoritatea sa. Dar pacea nu a durat mult. Noi restricții lingvistice aprind iar spiritele, iar adunările din ambele ducate nu ajung la niciun consens.

În noiembrie 1863 liberalii danezi propun un alt proiect de constituție, care să includă Schleswig. Protestele se amplifică, mai ales că germanii consideră că este o încălcare a înțelegerii din 1460 și că noul rege danez, Christian al IX-lea din casa de Glücksburg, nu are drept de moștenire asupra ducatului de Schleswig. Pe 27 decembrie o adunare îl proclamă conducător al ducatului de Schleswig-Holstein pe Friedrich al VIII-leadin casa de Augustenburg, o ramură a dinastiei de Oldenburg. Susținut de regiuni precum Saxonia sau Hanovra, se pare că în nord începea să se dezvolte un nou stat.

Dar asta nu îi convenea deloc lui otto von Bismarck, care voia să ia măsuri în favoarea Prusiei. Danemarca era percepută drept cea care amenința echilibrul european, invocând în acest sens și Protocolul de la Londra. Liberalii danezi s-au amăgit cu ideea că până la urmă Marea Britanie și Rusia le vor sări în ajutor și nu renunță la proiectul de constituție. Așa că armata prusacă, ce o cooptase și pe cea austriacă, încep pe 1 februarie 1864 marșul în Schleswig. Ultima bătălie în tot acest război are loc pe 18 aprilie, atunci când cade fortăreața Düppel. Bismarck lasă deschisă opțiunea unei uniuni personale intre Danemarca și ducat, dar fără alte modificări constituționale, lucru cu care danezii nu sunt de acord. Nu mai rămâne decât opțiunea împărțirii Schleswig-ului. După mai multe încercări, granița se stabilește pe Flensburg și Tondern. Dar Copenhaga nu acceptă, sperând că britanicii, după discreditarea liberalilor la conferinta de la Londra, îi vor ajuta. Iarăși o iluzie, căci Prusia reia conflictul armat în iunie, ocupând de data acesta și insula Alsen.

Iar pe 30 octombrie 1864 se semnează la Viena tratatul de pace:regele danez este obligat să cedeze drepturile asupra regiunilor Schleswig, Holstein și Lauenburg, incluzând părțile cu populație majoritar daneză. Sunt însă numeroase fricțiuni între Berlin și Viena, culminând cu războiul din 1866, după care Austria părăsește Confederația Germană și Schleswig-Holstein devine provincie prusacă, spre dezamăgirea multora dintre locuitorii cu viziuni democratice.

Măsurile de germanizare luate de Berlin s-au soldat cu un eșec, iar în urma referendumului din 1920 partea nordică din Schleswig trece la Danemarca. În 1955, după ce Germania atacase Danemarca neutră, se ajunge la o serie de garanții pentru minoritățile de-o parte și de cealaltă a graniței. Printre altele, școlile germane din nord dobândesc dreptul de a examina, iar minoritatea daneză scapă de clauza celor 5 procente, lucru care încă mai supără uneori CDU, pentru că danezii preferă să se alieze cu SPD în Landtag-ul de la Kiel. Dar asta nu mai are de-a face cu Bismarck.

sursa:Zeit.de