Autor 29282 vizualizări


Proust spunea că „adevăratele paradisuri sunt cele pierdute”. Dar paradisul există, nu e pierdut. Se află undeva între mare şi munte, cu un câmp de lavandă într-o parte şi un râu în cealaltă, şi poartă numele de Provence. În regiunea de pe Riviera Franceză s-au adunat deopotrivă măiestria omului şi miracolul naturii. Armonia perfectă între creaţia divină şi cea umană are miros de lavandă. Văzând puternicele culori de mov, albastru şi galben, presărate cu simboluri arhitecturale şi mărturii ale istoriei, nu ai cum să nu te îndoieşti de faptul că Proust a căutat timpul pierdut în locul greşit.

Provence poartă amprenta timpului. De la dovezile celei mai mari descoperiri a omului, focul, şi până la urmele celui mai tragic eveniment, cel de-Al Doilea Război Mondial, provincia aflată între Alpi şi Mediterană este marcată de toate etapele istorice prin care a trecut Franţa.

Pe când Coasta de Azur încă nu exista, dar marea strălucea probabil la fel de frumos, primii oameni de pe continentul european descopereau focul, domesticeau oile sălbatice şi perfecţionau arta ceramicii, preluată de la vecinii de la est de Marea Mediterană. În Provence se păstrează astfel dovezile primelor aşezări umane cunoscute în Europa:în cunoscuta Grotte du Vallonnet au fost descoperite unelte primitive, care datează de mai bine un milion de aniînaintea erei noastre. Rămânând la meşteşugul olăritului, în jurul anului 6 000 î.Hr., pe teritoriul din sud-estul Franţei a fost ridicat primul atelier de ceramică. Evoluţia omenirii a început să se simtă o dată cu descendenţii omului neolitic:ligurii. Populaţie străveche, care ocupa partea actuală de nord-vest a Italiei şi sud-estul Franţei, ligurii erau simpli vânători. Uşor, uşor, ei au fost asimilaţi de către celţi care, dotaţi cu arme din fier, au ajuns în secolul al IV-lea î.Hr până la porţile Romei.

Apoi, părinţii civilizaţiei europene, grecii şi romanii, şi-au împărţit dreptul la tărâmul francez mângâiat de soare. Coloniile greceşti s-au stabilit pe coasta mediteraneană şi au întemeiat unul dintre cele mai importante oraşe-port ale lumii antice:Massalia. Astăzi, oraşul de secol IV î.Hr., care se închina zeului Apollo din Delphi şi zeiţei Artemis din Efes, este cunoscut drept Marsilia, al doilea cel mai mare oraş francez, după Paris, şi cel mai important port al ţării. În anul 14 î.Hr., avansând treptat, Imperiul Roman a cucerit Provence-ul, împăratul Augustus instaurând pax romana. Provincia Romana, de unde i-a şi rămas numele, a fost prima provincie romană din afara graniţelor imperiului. Bunăstarea a domnit însă doar trei secole. Triburile barbare au invadat prosperul teritoriu:până la finalul secolului al V-lea nu mai exista urmă de roman.

Mărul discordiei

De aici înainte, Provence a cunoscut numeroase dominaţii, fiind împărţită, înstrăinată, schimbată. Secolele V şi VI au stat sub pecetea barbarilor. Primii au fost vizigoţii lui Alaric, care la puţin timp după căderea Imperiului Roman de Apus şi-au împărţit dominaţia cu un alt popor germanic, burgunzii. La rând au urmat ostrogoţii lui Teodoric şi regii merovingieni. Evul Mediu a fost una dintre cele mai agitate perioade ale Provence-ului. În secolele VIII-IX lupta s-a dat între francii lui Charles Martel şi sarazini, aşa cum erau numiţi arabii veniţi în Europa. În 855, după numeroase asedii pe mare, şi în urma morţii împăratului Lothar I, cel de-al treilea fiu al său, Charles, a proclamat Regatul de la Provence. Până în secolul al XII-lea, la conducere au fost o serie de conţi sau marchizi, care erau vasali Imperiului Carolingian, Burgundiei, Cataloniei sau Sfântului Imperiu Roman. Până la venirea dinastiei catalane, istoria Provence-ului a fost marcată de un eveniment important:expulzarea sarazinilor, în 973.

Până a ajunge provincie de drept a Coroanei Franceze, Provence a fost mărul discordiei între mai multe dinastii. Nestatornicia guvernamentală a făcut din fosta provincie romană un Turnul Babel. De asemenea, nu a scăpat din vâltoarea evenimentelor care au afectat întreaga Europă:cea mai mare pandemie de ciumă-Moartea Neagră, schimbările majore în rândul clericilor, Războiul de 100 de ani. Ultimul rege a fost René de Anjou, a cărui domnie de 10 ani a fost una prosperă, el rămânând cu numele de „Bunul rege René din Provence”. În 1486, provincia a fost încorporată Franţei, care era condusă de Ludovic al XI-lea. După sângerosul episod al Revoluţiei Franceze şi, mai târziu, îndepărtarea lui Napoleon Bonaparte de la conducerea Franţei, Provence-ul a cunoscut în secolul al XIX-lea o perioadă de prosperitate, dezvoltându-se atât pe plan economic, cât şi social sau cultural.

Toate drumurile duc în câmpul cu lavandă

Astăzi, Provence nu mai reprezintă nimic din toate acestea. Aceste istorii par să fie uitate, iar Provence e cunoscută mai degrabă ca destinaţie turistică. Este un miracol al naturii şi o splendoare a arhitecturii. Acest du-te vino al civilizaţiilor pare să fie acum de bun augur. Pentru o istorie a artei în câţiva paşi nu trebuie decât să mergi pe străzile înguste ale Avignonului, să străbaţi Riviera Franceză lăsând briza să îţi brăzdeze obrajii, şi să străbaţi câmpurile de lavandă. Dincolo de toate acestea stă mărturia evoluţiei omului:de la siturile arheologice care atestă existenţa umană de milioane de ani până la monumentele romane, tipurile fundamentale ale arhitecturii, de la romanic la gotic, la arhitectura militară reprezentată prin numeroasele fortăreţe, stilul sofisticat şi extravagant al Regelui Soare. Iar apoi, stau în oglindă un stil modern al secolului al XX-lea, al clădirilor, vilelor şi muzeelor, şi stilul rural al Provence-ului, acel ceva unic, care are miros de lavandă şi gust de măsline.

De mai bine de 2000 de ani, înmiresmata lavandă încântă simţurile oamenilor. Se pare că ea a fost adusă în Provence din Persia sau Insulele Canare, folosită de către greci ca medicament sau condiment în mâncare. Romanii au descoperit cum se produce uleiul esenţial, pe care îl adăugau în apă, la fiecare spălare. Din acest motiv, ei i-au spus iniţial lavandula, de la verbul lavare, a spăla. Timp de mai multe secole, lavanda a fost folosită pentru înfrumuseţare, dar în timpul Evului Mediu şi-a recăpătat din vechea reputaţie de medicament, fiind folosită pentru tratarea formelor incipiente de ciumă.

În timpul erei victoriene, reşedinţa familiei regale miroase numai a lavandă:regina Victoria dăduse ordin ca tot mobilierul şi pardoselile să fie stropite cu îmbietoarea esenţă. Pasiunea reginei a fost transmisă întregii populaţii, lavanda fiind găsită în fiecare grădină. De aici, a început o adevărată industrie, lavanda simbolizând curăţenie şi puritate. Proprietăţile lavandei au fost redescoperite de către unul dintre fondatorii aromaterapiei, René-Maurice Gattefossé. În urma unei arsuri, el a folosit uleiul de lavandă şi a observat că ajută la cicatrizare şi vindecare rapidă, împiedicând infecţiile.

Oraşul celor 100 de fântâni

Lăsând la o parte mediatizata Coastă de Azur, lăcaş al bogăţiei şi al extravaganţei, minunea din sud-estul Franţei se rezumă la micul orăşel Aix-en-Provence. Ridicat în anul 123 î.Hr de către consulul roman Sextius Calvinus, numele său provine din latinescul Aquae Sextiae. Ca în orice teritoriu cucerit, romanii au construit băi termale, de acest lucru nelipsindu-se nici Aix. Traversându-l de la un capăt la altul, turistul se poate pierde printre numeroasele monumente. Artera principală, Cours Mirabeau, împarte oraşul în două. În partea nouă, la sud şi vest sunt case frumoase, numeroase cafenele şi fântâni. În partea oraşului vechi, monumente ale secolelor XVI, XVII, XVIII fură privirea. Tot aici sunt cochetele cafenele vechi, unde s-au adăpostit de soarele dogoritor Paul Cézanne, Émile Zola şi Ernest Hemingway.

O mare parte a istoriei se adună în Catedrala Aix. Construită pe ruinele unui fost forum roman, ea conţine o varietate incredibilă de stiluri, care poartă vizitatorul într-o călătorie în trecut:portal gotic, tapiserie de secol XVI, triptic de secol XV, iar cupola renascentistă este susţinută de către coloanele romane originale. Aix este cunoscut drept „oraşul celor 100 de fântâni”:din loc în loc, atmosfera este răcorită de apa unei fântâni ce ţâşneşte în înaltul cerului. Realizată de Jean-Claude Rambot în secolul al XVII-lea, „Fântâna celor patru delfini” este unul dintre cele mai cunoscute astfel de edificii. Însă frumoasa stradă Cours Mirabeau se mândreşte cu alte trei minunăţii arhitecturale:o fântână de secol XIX, care îl prezintă pe „bunul rege René”, mai la sud se află fântână cu apă fierbinte naturală, a cărei temperatură ajunge la 34 de grade Celsius, ce datează de pe vremea ocupaţiei romane, iar în centrul modern al orăşelului stă impozanta fântână din 1860, ce se sprijină pe braţele a trei giganţi, ce reprezintă Arta, Justiţia şi Agricultura. Aix-en-Provence, un oraş mic, încojurat de lanurile de lavandă, care prezintă o istorie a artei oricărui doritor. Se pare că, într-adevăr, esenţele tari se ţin în sticluţe mici.

„Şi eu am fost în Arcadia...”

Căldura toridă, briza mediteraneană, albastrul nemărginit al cerului, mireasma ghicită a câmpurilor de lavandă încearcă să fie prinse între paginile unui roman sau între marginile unui şevalet. Povestea miracolului de la poalele munţilor Alpi şi de la malul Mării Mediterane a fost sursa de inspiraţie a multor artişti. Retrăgându-se pentru a muri în liniştea naturii, precum Cézanne, sau doar ca o încercare de liniştire a schizofreniei, precum van Gogh, Provence a fost raiul post-impresioniştilor. Primii care au făcut poteci în câmpurile movulii au fost Claude Monet şi Jean Renoir. Micuţele oraşe de provincie sunt astăzi vegheate fiecare de către un artist:Aix de către Cézanne, van Gogh cu al său azil din Arles, în timp ce Matisse păstrează legătura cu Saint Tropez.

În timp ce stelele expresive îi vorbeau lui van Gogh, iar acesta le punea pe pânză, încercând să cuprindă pe şevalet imensitatea cerului, un alt tip de lumină era pus pe hârtie. Luxul şi bogăţia Marelui Gatsbyse pare că au fost găsite de către F. Scott Fitzgerald pe Coasta de Azur. Aşa cum pictorul francez găsea înţelegere în stelele Provence-ului, aşa, poate, găsea speranţa şi Fitzgerald, într-o lumină verde, de pe Riviera Franceză.

Legenda spune că grecii antici plecaseră în căutarea paradisului, pe care ei îl numeau Arcadia, tărâmul zeului Pan. Şi de fiecare dată când credeau că au atins fericirea supremă, sau orice corelat cu un paradis personal, spuneau „Et in Arcadia ego...” – „Şi eu am fost în Arcadia...” Se pare că Provence este Arcadia artiştilor. ...şi nu numai a lor.

Ediția estivală a revistei Historia Digital pornește în căutarea vacanțelor pierdute. Ne oprim în Marsilia, Provence, Ravenna, Murano, Avignon, Strasbourg, Matera, Plovdiv, Sofia, Atena, Basel, Edinburgh, Amsterdam, Saint-Tropez, Paris și în multe alte locuri încărcate de istorie. Revista Historia Digital este disponibilă pe platforma paydemic.com.

 Cumpără Acum