Rezoluția de Unire din 1 Decembrie 1918, pe înțelesul UDMR: Acordarea autonomiei, o interpretare forțată

Autor 3727 vizualizări


Principiile proclamate la Alba Iulia au încins în ultimii ani imaginația politicienilor maghiari din România și Ungaria, care repetă cu obstinație că România nu și-a respectat angajamentele asumate la 1 Decembrie 1918, deoarece textul respectiv prevede acordarea autonomiei pentru ungurii din Transilvania. Abordarea politicienilor maghiari, preluată parcă la comandă de unii ziariști și istorici, ar putea constitui un subiect de cercetare a fabricării miturilor.

„Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Rezoluția de Unire a Transilvaniei cu România proclamă, „ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român”, referitor la protecția minorităților:

„1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.”

Propunem o analiză a problemei protecției minorității maghiare din Transilvania în Rezoluția de Unire adoptată la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918, în speranța că în abordarea acestui subiect din partea partenerilor absenți de la dialog nu există rea-voință, ci doar necunoaștere.

Politică de protecție pentru toate minoritățile din Transilvania

Liderii politici români au fost preocupați de asigurarea libertăților politice și culturale pentru naționalitățile conlocuitoare încă de la începutul acțiunii de independență a Transilvaniei față de Ungaria. După cum au declarat de mai multe ori, românii nu vor ca din asupriți să devină asupritori. Acesta a fost principiul de bază care a determinat politica față de minorități în general și față de maghiarii din Transilvania în special a liderilor românilor ardeleni.

La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central (CNRC) a transmis o telegramă guvernului maghiar de la Budapesta în care îi solicita predarea pașnică a autorității peste Transilvania, precum și comitatele din Ungaria în care românii erau majoritari, invocând principiul autodeterminării popoarelor, conform „Declarației” președintelui american, Woodrow Wilson. Guvernul maghiar a solicitat tratative cu CNRC, pentru care a trimis la Arad, cu scopul de a tempera dorințele românilor, o delegație condusă de ministrul pentru naționalități, Oskar Jászi.

CNRC și-a anunțat politica de protecție față de celelalte naționalități din Transilvania în telegrama trimisă guvernului maghiar:

„E lucru firesc, că față cu celelalte popoare aflătoare pe teritoriul de sub întrebare (adică cerut sub autoritatea românească – M.D.) vom respecta din partea noastră principiile lui Wilson”.

Oskar Jászi a exploatat această formulare telegrafică și a cerut ca autoritatea din Transilvania să se împartă provizoriu între români și unguri în hotarele Ungariei până la Conferința de Pace. În localitățile cu populație maghiară majoritară să fie exercitată autoritatea guvernului maghiar, în cele românești să fie autoritatea guvernului român de la Sibiu. El propunea divizarea teritoriilor revendicate de CNRC în unități teritoriale mici, inclusiv prin fărâmițarea vechilor comitate, astfel încât să permită formarea unor entități administrative pe baze etnice cât mai compacte posibil.

Transilvania ar fi fost fărâmițată în mai multe entități românești și ungurești, iar în cazul minorităților fiecare parte garanta protecția lor. Erau invocate mereu principiile lui Wilson, aplicate la scară cât mai mică posibil, pentru conservarea hotarelor Ungariei. Mai ales că cerea ca funcționarii maghiari să rămână chiar sub autoritatea românească, acceptând doar ca administrația să se exercite în toate limbile naționalităților din acele entități administrative.

Tratativele de la Arad au eșuat din cauza refuzului guvernului de la Budapesta de a accepta autodeterminarea românilor. Însă discuțiile referitoare la protecția minorităților purtate cu ocazia tratativelor de la Arad au stat la baza redactării principiilor de mai sus din rezoluția de Unire.

În răspunsul oficial comunicat delegației maghiare de către Vasile Goldiș, liderii românilor s-au angajat să respecte principiile wilsoniene față de naționalitățile conlocuitoare în teritoriul românesc și să le asigure condițiile necesare dezvoltării lor naționale:

„Națiunea română ... ia asupra sa obligamentul, că față de celelalte popoare locuitoare pe acest teritor va respecta principiile wilsoniane și este gata să asigure pentru fiecare popor condițiunile liberei desvoltări naționale”.

„Noi nu voim să devenim din asupriți asupritori”

După ce Oskar Jászi a făcut observația că CNRC pune accent pe suveranitatea sa națională în dauna susținerii ordinii publice, Aurel Vlad a contestat validitatea datelor statistice maghiare, recunoscând însă existența enclavelor etnografice, și a dat asigurări că românii vor acorda minorităților toate drepturile în cadrul statului român:

„Nu e vorbă, enclave etnografice sunt, dar aceste dispar în marea compactă a poporului românesc, pe cari cu toate aceste națiunea română este aplicată și hotărâtă a o investi cu toate drepturile pecari ei înșiși și le vor cere între cadrele statului român. Poporul român principiile lui Wilson le recunoaște ca valabile în toată puterea lor în ce privește popoarele neromâne de pe teritoriul românesc.”

Oskar Jászi admite posibilitatea erorilor statisticii maghiare, dar insistă pe divizarea Transilvaniei după un model asemănător, zicea el, cu Elveția. Iuliu Maniu, în replica dată socialistului Bokányi, care contesta legitimitatea liderilor politici români și a revendicărilor acestora în numele poporului român, afirmă că în înfăptuirea suveranității sale naționale, națiunea română nu poate admite să fie împiedicată în realizarea dezideratului său național prin enclave străine construite anume. Reiterează angajamentul românilor de a asigura libertățile naționale, politice și culturale pentru naționalitățile conlocuitoare:

„Națiunea română vrea să-și înfăptuiască suveranitatea sa națională și de stat pe întreg teritoriul locuit de Români al Ardealului și al Ungariei și nu poate admite, ca să se pună piedeci acestei suveranități prin enclavele străine, meșteșugit făcute și susținute. Ardealul și părțile mărginașe din Ungaria e un teritoriu compact românesc, pe care noi Românii, poporul românesc, îl socotim și-l vrem, ca stat românesc, asigurând de sine înțeles deplina libertate națională, politică și culturală celorlalte popoare conlocuitoare. Noi nu voim să devenim din asupriți asupritori, dar nici nu putem admite o ciungărire a teritoriului românesc.”

„Statul suveran român nu va subjuga naționalitățile...”

Dezbaterile de la Arad au fost destul de tensionate din cauza interpretării pe care delegația maghiară o dădea principiului wilsonian al autodeterminării. Politicienii maghiari doreau divizarea Transilvaniei în enclave pe criterii etnice, asupra cărora guvernul de la Budapesta să își exercite mai departe autoritatea.

Protecția maghiarilor, secuilor și sașilor era doar un pretext pentru a păstra integritatea vechilor hotare ale Ungariei. Din această cauză, liderii români au dat în mod repetat asigurări pentru drepturile politice ale minorităților. Pentru atmosfera tensionată de la Arad este relevant un fragment din discursul lui Aurel Vlad în spatele ușilor închise, surprins de un ziarist când cineva a ieșit din încăperea unde se purtau tratativele:

„Statul suveran român nu va subjuga naționalitățile...”.

Deși tratativele de la Arad au eșuat, discuțiile purtate cu această ocazie au avut rolul de a configura cadrul general al garanțiilor pe care românii se angajau să le acorde minorităților în statul român. Conform lui Onisifor Ghibu, care era pe vremea aceea la Chișinău, dar a aflat detaliile ulterior evenimentelor, fiind implicat în gestionarea învățământului din Transilvania în cadrul Consiliului Dirigent, autorul principiilor respective din Rezoluția de Unire a fost Vasile Goldiș.

Vasile Goldiș era unul dintre cei mai importanți lideri politici români care a participat la tratativele de la Arad. Sintagma „deplina libertate națională” a fost folosită prima dată de Iuliu Maniu. Utilizarea acelor sintagme și concepte dovedește că originea principiilor proclamate în Rezoluția de Unire din 1 Decembrie este în aceste tratative de la Arad.

Probabil că dezbaterile ulterioare între liderii politici români, precum și „memoria” ziarelor care au consemnat discursurile din timpul tratativelor au contribuit la formularea principiilor referitoare la protecția minorităților.

Acordarea autonomiei, o interpretare forțată

În Rezoluția de Unire de la Alba Iulia sunt enunțate principii referitoare la minorități. Între Unirea Transilvaniei și principiile respective nu există nicio relație de condiționare. Unirea este „decretată”, un termen care nu permite absolut nicio interpretare. În schimb, în privința minorităților, sunt „proclamate” câteva principii.

Între „a decreta” Unirea și a proclama principii este o diferența juridică evidentă. Principiile proclamate pentru protecția minorităților nu sunt un angajament juridic. Adunarea Națională a Românilor de la Alba Iulia avea autoritatea să decreteze Unirea Transilvaniei cu România, dar nu avea nicio autoritate să stabilească legislația noii Românii.

De aceea, la Alba Iulia doar au fost proclamate principiile pe care considerau că trebuie să funcționeze noua Românie, iar aceste principii nu au absolut nicio valoare juridică, nu sunt un angajament al României. Dar indiferent de valoarea juridică a acestor principii proclamate la Alba Iulia, este evident că prin „deplina libertate națională” nu se poate înțelege absolut deloc autonomie teritorială.

Dovada constă în utilizarea conceptului „autonomie” în principiul referitor la libertatea confesională. Doar în acest domeniu, al organizării bisericilor, era vorba de autonomie. În schimb, autorii Rezoluției de Unire nu utilizează sintagma „autonomie” pentru libertăți politice, administrative sau culturale. Ei cunoșteau foarte bine sensul și înțelesul acestui termen, „autonomie”, erau politicieni cu experiență în Parlamentul de la Budapesta, unde cel puțin în anul 1918 s-a adus în discuție adesea problema naționalităților și a autonomiei.

Unii dintre liderii românilor erau juriști, care stăpâneau proprietatea termenilor juridici. Orice interpretare a principiilor din Rezoluția de Unire ca promisiune a românilor pentru acordarea autonomiei pentru maghiari este o interpretare forțată, fără absolut nicio legătură cu realitatea. Pe de altă parte, în timpul tratativelor de la Paris, pe care le-a avut delegația maghiară condusă de Albert Apponyi cu Puterile Aliate în ianuarie-mai 1920, care au precedat semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, absolut niciodată nu a fost invocată Rezoluția de la Alba Iulia ca argument pentru autonomia pe care o cereau pentru ungurii din Transilvania.

Delegația maghiară a prezentat câteva memorandumuri secretarului de stat din Ministerul de Externe francez, Maurice Paleologue, în care cereau returnarea teritoriilor în care ungurii erau majoritari, iar unde erau minoritari, să beneficieze de autonomie regională, iar în cazul comunităților dispersate, să li se asigure protecție. Cereau ca măsura, detaliile și garanțiile acestei autonomii să fie fixate de comun acord de către Ungaria și România.

Tratatul de pace trebuia să ofere garanții pentru libertatea cultului, limbii și siguranța existenței materiale a minorității maghiare în teritoriile cu majoritate românească. Absolut niciodată, atunci când au cerut autonomie pentru ungurii din Transilvania, delegații maghiari la Conferința de Pace de la Paris nu au invocat Rezoluția de Unire de la Alba Iulia.

Oare de unde este interesul pentru politicienii maghiari de azi pentru reinterpretarea forțată, în sensul dorit de ei, a principiilor enunțate la Alba Iulia pentru protecția maghiarilor din Transilvania? Principiile proclamate la 1 Decembrie 1918 sunt aplicate în România.

Maghiarii au administrație proprie, pentru că în localitățile cu populație maghiară majoritară, primarii și consilierii sunt unguri, iar ședințele lor sunt în limba maghiară. Ungurii beneficiază de instrucție în limba lor, pentru că există învățământ în limba maghiară de la nivel de grădiniță până la nivel universitar. Și totuși, unii politicieni, ziariști și istorici ai minorității maghiare insistă pe această falsă temă.


""