Prostituţia în Roma Anticã

Prostituţia. La fel de veche ca umanitatea. Cea care ia naştere din îmbinarea a douã instincte fundamentale:voinţa de a trãi şi nevoia de reproducere. Un produs atât al sãlbãticiei cât şi al civilizaţiei. Ce pãrere aveau romanii despre utilizarea trupului ca bun economic? În general, sexul, erotismul şi prostituţia erau tratate cu puţine menajamente în lumea romanã, mai ales dacã aruncãm o privire prin satirele lui Iuvenal sau Martial. Poemele lui Ovidiu din Ars Amatoria poate cã au trezit dezaprobarea cititorilor cãci se concentreazã pe plãcerea pasivã, consideratã inferioarã. Numeroasele reprezentãri iconografice cu conţinut sexual (falusuri sau scene explicite) ca de pildã cele din bordelurile de la Pompeii, dar şi cele din locuinţele private, sugereazã faptul cã prostituţia şi sexul erau o realitate curentã în lumea romanã.

Prostituatele nu erau bine vãzute pentru cã se întreţineau folosindu-se de propriul trup – de unde şi termenul de “meretrix”. Nici ocupaţiile de actriţã, dansatoare sau muzicianã nu scãpau de stigmatul social, dar mãcar scãpau de formalitãţile legale pe care trebuiau sã le suporte curtezanele. Din cauza poziţiei în societate, nu aveau voie sã poarte veşmântul tradiţional al femeii romane, stola. Împãratul Tiberius restricţioneazã accesul la aceastã îndeletnicire interzicând-o femeilor înrudite cu ordinul ecvestru sau senatorial. Alte restricţii includeau imposibilitatea participãrii la spectacole publice, a invocãrii violului sau a beneficiului de moştenire.

Cu toate acestea autoritãţile recunoşteau necesitatea prostituţiei pentru menţinerea ordinii sociale şi chiar emiteau în primul secol monede speciale numite “spintria” cu care cetãţenii sã plãteascã serviciile sexuale, pentru ca instinctul sã fie tuturor satisfãcut. Edilii pãstrau un registru al prostituatelor numit “vectigal meretricium” pentru a ţine evidenţa taxelor. În timpul lui Caligula taxa impusã echivala cu preţul plãtit de un client. Multe femei se înregistrau pentru a nu fi acuzate de relaţii ilegale cu amanţii. Datã fiind rata mare a homosexualitãţii, nici prostituţia masculinã nu era rarã. Cei avuţi, pentru a nu se amesteca cu plebeii, îsi procurau propriii sclavi sexuali cu o sumã de aproximativ 600 de sesterţi (ceva mai puţin de 1000 de euro). Ba mai mult, proprietarul îşi putea deschide propria afacere într-o camerã din spatele villei.

Nu se ştie dacã înaintea lui Augustus romanii aveau legi menite sã controleze fenomenul, dar sunt dovezi ale anvergurii sale în relatãrile lui Titus Livius, care printre altele pomeneşte şi povestea cultului bacchanalelor, adus la Roma în secolul II a.Hr. Comediile lui Plaut şi Terenţiu au şi ele în centrul atenţiei prostituatele, iar în “Pro Coelio”, Cicero admite şi aprobã existenţa acestui vechi obicei. Ludi Florales, sãrbãtori asociate cu prostituţia şi introduse cam în 238 a.Hr., au impulsionat şi mai tare fenomenul. Lactantius povesteşte despre originile acestui festival, informându-ne cã Flora, ajungând prin prostituţie în posesia unei mari averi, o lasã moştenire poporului, cu condiţia ca o micã parte sã fie folositã pentru a organiza jocuri în cinstea ei. Cenzorul Cato, în ciuda influenţei sale, nu este capabil sã aboleascã spectacolele.

Se încearcã controlul prostituţiei prin mai multe mãsuri, ca de pildã, una dintre legile celor XII Table, “Caelebs Prohibito”, obliga cetãţeanul sã-şi satisfacã nevoile în braţele soţiei. Exista taxa pe celibat,   astfel celibatarii dupã 25 de ani nu se mai bucurau de aceleaşi drepturi politice ca şi bãrbaţii cãsãtoriţi. Creşterea în timpul imperiului a numãrului de legi care se refereau la sex reflectã înrãutãţirea circumstantelor.  “Ius Trium Liberorum”, privilegiul de care se bucurau cei care aveau trei copii constând în permisiunea de a ocupa o funcţie publicã înainte de 25 de ani şi scutirea de corvezi probabil deriva din temerile fatã de viitorul societãţii.

Contactul cu Orientul îi învãţase pe romani sã aprecieze frumosul. Întorşi în peisajul mai rustic de acasã, romanii importã amante din Grecia sau Siria. Matroana romanã avea rolul principal de mamã, lecţia erotismului îi era de multe ori strãinã, iar când hetairai invadeazã cetatea, ea devine conştientã de dezavantajul în care se aflã. Mândria sau disperarea o împinge pe femeia romanã sã se ia la întrecere cu rafinatele curtezane. Modestia de odinioarã dispare şi în schimb apare nevoia tot mai mare de bunuri materiale care o transformã pe ea în bun de consum. Martial spune cã nu mai existau femei care sã refuze a se vinde. Livius, citându-l pe Cato, deplânge faptul cã pe mãsurã ce Roma acumuleazã tot mai multe bogãţii şi obiceiuri strãine, cetãţenii se degenereazã din ce în ce mai mult. Acelaşi autor se întreabã mai târziu dacã nu cumva doar o micã fracţiune de corupere ar trebui pusã pe seama elenismului.

Prostituţia era legalã la Roma. Doar femeia mãritatã care se angaja intr-o astfel de activitate putea suferi pedepse severe. De exemplu, dacã era prinsã în flagrant, era închisã într-o camerã obscurã şi forţatã sã aibã relaţii cu oricine ar fi dorit-o, fapt anunţat la fiecare act de clopote, pentru ca societatea sã ştie. Împrumutul de la bordel era o sursã legitimã de venit. Împuternicirea trebuia semnalizatã edilului pentru ca sã se asigure cã nicio matroanã nu devine prostituatã. Edilii nu se încumetau la vreun act de imoralitate, iar dacã o fãceau, prostituatele aveau dreptul sã ii refuze, ca în cazul lui Hostilius, citat de Aulus Gellius. Caligula este cel care a instituit o taxã pe prostituţie (vectigal ex capturis), pãstratã şi de Alexander Severus, care a decis însã ca aceste venituri sã fie folosite la întreţinerea clãdirilor publice. Abia Theodosius abrogã legea, şi asta datoritã patricianului Florentius care îşi oferã averea pentru a acoperi deficitul financiar.

În ceea ce priveşte bordelurile, acestea (lupanaria) erau situate în cartierul Coelimontana, un fel de suburbie în valea dintre colinele Esquilin şi Caelius. Marea piaţã (macellum magnum) se afla aici, multe prãvãlii, barãcile soldaţilor strãini, fiind unul dintre cele mai populate cartiere ale Romei. Bordelurile normale miroseau urât şi erau de-a dreptul mizere, dupã cum reiese din descrierile lui Horatiu, Petronius sau Seneca. De multe ori nu exista decât o singurã camerã unde aveau loc toate contactele sexuale (stabula). Dar existau şi aşezãminte mai bine întreţinute, chiar cu frizeri şi servitori. Casele de toleranţã autorizate se pare cã fie erau administrate şi detinute de un codoş (leno), fie doar administrate. Codoşul avea un ajutor, vilicus puellarum, supraintendentul curtezanelor, care avea grijã de preţul şi de aranjarea fetelor. Curtezanele aveau obligaţia de a se declara edililor, cãrora le furnizau numele, vârsta şi pseudonimul. Odatã trecute în registru, rãmâneau pe viatã. Edilul furniza o licentia stupri, prin care se stipula preţul cerut pentru servicii. Neprezentarea la înregistrare putea conduce la pedepsirea cu exilul atât a curtezanei, cât şi a codoşului. La fiecare camerã se gãsea o tãblitã (titulus) care menţiona fata şi preţul, iar înãuntru o lampã şi un aşternut de paie.

Cu toate acestea, cele clandestine aveau sprijinul politicienilor sau a altor oameni de vazã ai cetãţii, numãrul lor fiind cam egal cu cel al prostituatelor din registru. Preţul lor era proporţional cu pericolul în care se aflau. În locaţia somptuoasã clientul aştepta într-un portic pânã ce curtezana se pregãtea. Casa se gãsea uşor prin intermediul unor simboluri deasupra uşii, de obicei o figurã sculptatã în lemn sau piatrã şi pictatã. Numeroase “pancarte publicitare” au fost recuperate de la Pompeii şi Herculaneum, precum şi colecţii întregi de instrumente pentru satisfacerea unor nevoi mai extreme a cãror întrebuinţare încã mai necesitã studiu. Prostituţia înflorea şi în circuri, unde femeile de moravuri uşoare se ofereau întotdeauna sã potoleascã înflãcãrãrile spectatorilor prin pasaje boltite numite fornices, de unde şi termenul de “fornication” din englezã.

Prostituatele înregistrate se numeau meretrices, iar cele liber-profesioniste prostibulae, unde se încadrau şi cele mai scumpe şi cele mai ieftine fete. Dar între aceste douã categorii largi mai exista o serie întreagã de denumiri pentru diverse tipuri de curtezane. Ca de pildã:

Amasiae:fete cu jumatate de normã ca un fel de adorare a zeiţei Venus

Ambubiae:cântãreţe profesioniste care se prostituau ocazional

Blitidae:curtezane de gãsit în taverne (de la blitum, un vin ieftin)

Bustuariae:bocitoare profesioniste care se prostituau la înmormântãri

Delicatae:curtezane din clasa de mijloc care se ocupau şi cu actoria

Diobolares:cele care racolau clienţi pe stradã pentru sume modice

Dorides:escorte care stãteau la uşa casei

Fellatrices:prostituate specializate în sexul oral

Forariae:fete de la ţarã care activau pe uliţe

Gallinae:fete care practicau şi tâlhãria

Noctiluae:prostituate care lucrau la ore foarte târzii

Scorta erratica:fete de pe stradã

Venerii:prostituatele zeiţei Venus care le învãţau tehnici sexuale pe cele nou intrate în tagmã.

De foarte multe ori, prostituata era supusã exploatãrii şi nu avea un statut mai ridicat decât cel de sclavã (de altfel foarte multe ajunseserã la profesie prin înrobire), fiind parte a sectorului marginalizat al societãţii. Vânzarea sexualitãţii, şi în general ceea ce presupunea muncã fizicã era total desconsiderat de catre elite, care acuzau curtezanele, gladiatorii sau actorii de violarea standardelor morale. Prostituata suferea adesea o exploatare cruntã, mai ales cea de la bordel care nu avea putere asupra câştigului pe care îl producea şi era stigmatizatã şi financiar şi moral, obligatã sã se ducã la registru şi sã îmbrace toga, specificã bãrbaţilor. Instituţionalizarea practicii denotã însã dorinţa statului de a participa la afacerea profitabilã. În afara taxei lui Caligula, legile care sã încerce sã opreascã fenomenul nu au reprezentat o prioritate a senatului.

Este greu de evaluat acest sector social pentru cã atât legislaţia cât şi literatura ne vorbesc despre normele dupã care se ghideazã elita, despre aşteptãrile sale sociale. De multe ori în literaturã prostituata devine o metaforã a defecţiunilor politice şi morale ale sistemului roman. Tacitus şi Iuvenal folosesc versiuni ficţionalizate ale împãrãtesei-nimfomane, Messalina, pentru a construi imaginea degradãrii imperiului. Messalina simbolizeazã prin impulsivitatea şi sexualitatea exacerbate imposibilitatea imperiului de a-şi gãsi un echilibru. Este manipulantã, desfrânatã, înşelãtoare şi complet lipsitã de scrupule, deci o contra-imagien a Romei. Respingând multe din convenţiile sociale, Messalina devine o metaforã a tuturor relelor condamnate de clasa superioarã, mai ales cã alege de bunãvoie prostituţia.

Prostituata, femeia înrobitã sau vândutã de familie din raţiuni economice, este bun de consum aflat la discreţia proprietarului de sclavi sau al bordelului. Trupul femeii trecea drept una din cele mai profitabile resurse economice, atât pentru codoşi, cât şi pentru familei, o idee perfect legitimã la Roma, unde sclavele şi fiicele aveau o poziţie legalã ce permitea figurii masculine dominante sã le oblige sã se prostitueze. În schimb, cele care o fãceau de bunãvoie se poate sã fi gãsit motivul în presiunile societãţii masculine, care obliga femeia la închiderea în spaţiul privat, nepermiţându-i producerea unui capital independent de câştigurile soţului sau familiei. În acest caz afirmarea sexualitãţii în spaţiul public devenea o formã de eliberare. Messalina este un exemplu concret de femeie care alege sã fie curtezanã pentru a evada de sub autoritatea soţului, ceea ce îi aduce stigmatul de infamia.

Cu alte cuvinte, prostituţia la Roma avea un statut ambiguu (nici în timpurile moderne nu s-a schimbat situaţia de altfel). Pe de o parte prostituatele se încadrau în cercul obscur, imoral, marginalizat al societãţii, confruntate cu restricţii legale şi sociale determinate de ocupaţie;dar pe de alta erau considerate un rãu necesar acceptat de statul care controla relativ puţin situaţia. Curtezanele, aflate sub protecţia lui Venus Erycina cãreia îi aduceau ofrande pe 23 aprilie, aveau un rol în prevenirea unor tulburãri sociale sau a satisfacerii unor scopuri financiare şi politice, iar stigmatizarea avea loc mai degrabã la nivel de discurs într-un mediu cultural care presupunea puţine reţineri în ceea ce priveşte sexualitatea.

Referinţe:

Davidson, Julia O’Connell. 2003. “Prostitution, Power and Freedom”, in  Society and

Sexualities, ed. Jeffrey Weeks, Janet Holland, Matthew Waites. Malden,

MA:Polity;

Edwards, Catherine. 1997. “Unspeakable Professions:Public Performance and

Prostitution in Ancient Rome.” în Roman Sexualities, ed. Judith P. Hallett, Marilyn B. Skinner, 66-95. Princeton:Princeton University Press;

Flemming, Rebecca. 1999. "Quae Corpore Quaestum Facit:The Sexual Economy of

Female Prostitution in the Roman Empire. The Journal of Roman Studies89:38-

61;

McGinn, Thomas A. J. 2004. The Economy of Prostitution in the Roman World. Ann

Arbor:The University of Michigan Press;

McGinn, Thomas A. J. 2003. Prostitution, Sexuality and the Law in Ancient Rome. New York:Oxford University Press.