Autor 4858 vizualizări


Unirea Principatelor a reprezentat un moment culminant al unei mişcări naţionale de o amploare deosebită. Totul s-a desfăşurat sub semnul revoluţiei din 1848, care reprezentase, mai ales în ceea ce privise Ţara Românească, o etapă în care pentru întâia dată a fost chemat în arena publică întregul popor sub lozinca libertăţii, frăţietăţii şi dreptăţii. Presa revoluţionară apărută în cele trei luni de regim revoluţionar, marile adunări şi acţiuni publice şi mai ales programul mobilizator în care se avusese în vedere interesele tuturor categoriilor sociale, contribuiseră la schimbări fundamentale de mentalitate.

Ocupaţia militară străină şi regimul instaurat prin acordul Imperiilor Rus şi Otoman nu putuseră şterge din memoria colectivă amintirea zilelor revoluţionare. La aceasta se adăugase neobosita activitate a fruntaşilor re voluţionari exilaţi peste hotare, în demnurile primite prin coresponden ţă sau prin publicaţiile lor, ca şi acţiu nile celor implicaţi în revoluţie şi care suferiseră, cei mai mulţi, rigori interne. Nu de mică însemnătate a fost şi răsturnarea ce s-a produs în vara anului 1853 pe plan internaţional, nu numai în urma izbucnirii Răz boiului Crimeii, dar mai ales prin cu prin derea Europei de Sud-Est şi a regiunilor Dunării de Jos în sfera de interese a marilor puteri apusene. Dacă acestea nu se opuseseră acţiunilor represive ale Rusiei din 1848, de data aceasta, ele interveniseră cu armele şi-şi manifestau evident do rinţa de a cuprinde în perioada următoare spaţiul Principatelor într-o arie directă de interes. Nu întâmplător un corespondent al “Gazetei de Aug s burg” scria în martie 1856 că “schim barea rapidă care a avut loc în opinia publică din Principate de la începutul crizei orientale ar putea părea extraordinară dacă nu inexplicabilă unui străin”.

Comitetul Unirii de la Iaşi

Comitetul Unirii de la Iaşi

Unirea a apărut românilor ca un obiectiv fundamental, ca o “cheie de boltă”, cum o caracterizase Mihail Kogălniceanu în august 1848 în Dorinţele Partidei naţionale în Moldova. Energiile înăbuşite şi-au găsit o cale de canalizare, înfăptuirea Unirii urmând să asigure realizarea pe un alt drum a obiectivelor revoluţiei reprimate. Majoritatea categoriilor sociale s-au situat sub steagurile Unirii, o minoritate neînsemnată ră mânând doar pe poziţii separatiste. Este însă adevărat că dacă în problema unificării celor două principate, re prezentanţii diferitelor categorii se găseau pe poziţii comune, nu acelaşi lucru se constata când se trecea mai departe la plănuirea reformelor de care acest act trebuia în mod necesar să fie însoţit, unde divergenţele apă reau. Dar, oricum, ideea-forţă a Unirii avea să înlesnească găsirea şi în această privinţă a unui numitor comun.

Noile realităţi şi necesitatea propagandei

Încă din 1855, dar cu atât mai mult în 1856, mişcarea unionistă a dobândit un caracter de masă, iar Unirea a devenit principala problemă la ordinea zilei pentru locuitorii celor două ţări. Încheierea Războiului Crimeii, Tratatul de la Paris, sfârşitul domniilor lui Barbu Ştirbei şi a lui Grigore Al.Ghica, intrarea în funcţiune a caimacamilor Alexandru Ghica – fostul domn din 1834-1842 – şi Toderiţă Balş, fuseseră tot atâtea evenimente care aduseseră Principatele într-o nouă situaţie. Schimbarea statutului lor internaţional, menţinerea lor sub suzeranitatea Porţii Otomane, dar şi trecerea lor sub garanţia colectivă a celor şapte puteri şi mai ales decizia Congresului de la Paris ca ele să fie supuse unei reorganizări fundamentale reprezentaseră un stimul puternic dat mişcării pentru Unire.

Fruntaşii unionişti, ca şi cei încă exilaţi ai revoluţiei din 1848, erau însă conştienţi că pentru a reuşi era necesar să se întemeieze pe o puternică  mişcare de mase, prin care să se confirme în faţa puterilor caracterul imperios al realizării unificării statale a Moldovei şi Ţării Româneşti. În consecinţă, s-a impus cu acuitate ca lupta pentru Unire să fie susţinută nu numai prin constituirea Partidei naţionale, ci şi printr-o acţiune de propagandă internă, prin antrenarea unui număr cât mai mare de locuitori în jurul obiectivelor propuse a fi realizate şi înainte de toate a Unirii. Faptul că Tratatul de la Paris hotărâse să fie luate în considerare dorinţele românilor, pentru aceasta urmând să fie convocate Adunările sau Divanurile ad-hoc şi totodată să fie trimisă în Principate o Comisie deinformare a celor şapte puteri garante, care să constate la faţa locului aceste dorinţe şi să exprime propriile propuneri de reorganizare, a stat la baza a acestei necesităţi neapărate de strângere a tuturor energiilor. Exista o oportunitate ca poporul român să-şi manifeste opţiunile şi aceasta trebuia folosită. În aprilie 1856, Vasile Alexandrescu – Urechiă scria limpede că “soarta Princi pate lor ... este acum şi rezolvată în principiu;totul atârnă pentru cea de pe urmă confirmare de votul naţiunii”. Îndemnuri în această privinţă veneau şi de la conducătorii unor mari puteri favorabile Unirii. În mai 1856, Walewski, ministrul de Externe al Franţei, scria consulului francez la Bucureşti despre necesitatea ca Principatele să se declare “cu voce tare” (hautement) pentru Unire spre a determina o hotărâre finală a puterilor garante favorabilă aspiraţiilor poporului român.

Comitetele şi cluburile unioniste

Ca urmare a noii situaţii de la mijlocul anului 1856, s-a trecut la o mişcare unionistă în forme organizate. Atât în Moldova cât şi în Ţara Românească au fost constituite or ganele de conducere, elaborându-se totodată programul mişcării şi s-a căutat să se dea o formă organizată activităţii publicistice favorabile Uni rii, atât în ceea ce privea presa, cât şi broşurile şi manifestele unioniste. Comentând, peste câţiva ani, activitatea unioniştilor moldoveni în perioada Adunărilor ad-hoc, Kogălniceanu declara următoarele în Adunarea Moldovei:“Cine a fost în capul mişcării? A fost Comitetul Unirii din Iaşi compus din vreo 10 membri, din care am fost şi eu unul. Ţeara ştie cât a lucrat acest comitet. Prin ţinuturi se aflau asemine câte un comitet special de fiecare oraş. Activitatea mişcării era dirijată de comitete...”. Comitetele unioniste, cărora li s-au adăugat – ca la 1848 ! – şi cluburile unioniste, au reprezentat organele de coordonare şi dirijare a amplei mişcări pentru Unire. Între aceste organe a fiinţat o neîntreruptă legătură, activitatea comitetelor din Moldova fiind îndrumată de comitetul central al Unirii din Iaşi, iar cea a comitetelor din Ţara Românească de comitetul central al Unirii din Bucureşti.

Totodată, între cele două comitete centrale au existat legături pentru coordonarea activităţii mişcării, relaţii de asemenea natură fiinţând, de asemenea, între conducerea mişcării unioniste interne şi exilaţii revoluţionari, care activau intens pentru Unire în afara hotarelor, până în vara anului 1857, când ultimii şi cei mai de seamă dintre ei au putut reintra în ţară, trecând atunci în mod direct la conducerea mişcării unioniste interne, îndeosebi în Ţara Românească. Mişcarea unionistă a început prin a căpăta forme organizate în Moldova, unde atitudinea mai liberală şi totodată favorabilă Unirii pe care a adoptat-o Grigore Al. Ghica, în ultima parte a domniei sale, a uşurat acest proces. Începutul activităţii organizate l-a reprezentat aici un banchet organizat în via lui Kogălniceanu de la Copou în cinstea eliberării maiorului Filipescu din detenţia ţaristă. Banchetul a prilejuit o puternică manifestaţie pentru Unire, ceea ce a însemnat preludiul înfiinţării la Iaşi, trei zile mai târziu, -la 25 mai/6 iunie 1856-a societăţii sau a unui comitet al Unirii. Nou înfiinţatul comitet s-a întrunit apoi într-o formă mai largă la 30 mai/11 iunie. Tot-odată, încă de la 25 mai/6 iunie comitetul sau Societatea Unirii hotărâse la punctul 2 al jurnalului încheiat cu acest prilej modalităţile de propagare a ideii unioniste şi anume prin presă, broşuri şi “foi izolate”, prin “emisari” trimişi în ţinuturi, prin adunări publice şi petiţii pe care urmau să se strângă semnături în favoarea Unirii. În Ţara Românească a fost organizat, tot în vara anului 1856, ca şi în Moldova, comitetul de diriguire a mişcării unioniste, ca şi comitete unioniste în reşedinţele judeţelor.

„Ieşiţi în grădinile publice şi cereţi iscălituri…”

La sfârşitul anului 1856 şi la începutul anului 1857, mai ales după ce firmanul pentru alegerile în Divanurile ad-hoc a fost emis, activitatea unionistă s-a intensificat şi lucrul acesta s-a reflectat în amândouă ţările. După emiterea firmanului, comitetele unioniste au devenit comitete electorale. Totodată, s-a ajuns ca şi în Ţara Românească mişcarea să se unifice, ca şi în Moldova, în jurul unui program unic şi sub conducerea unui singur comitet central, căruia i s-a alăturat prin fuzionare clubul condus de George Costaforu şi Constantin Bosianu, oameni de încredere ai caimacamului şi totodată în urma declaraţiei adoptată de “respect la dreptul proprietăţii de orice natură”, s-a alăturat comitetului şi un grup de mari boieri unionişti care până atunci duseseră o acţiune separată. Cele două comitete centrale de la Bucureşti şi Iaşi colaborau, căutând să asigure un caracter organizat întregii mişcării pentru Unire.

“S-a căzut de acord – relata consulul francez Victor Place lui Walewski privind conlucrarea moldo-munteană – asupra mijloacelor de întrebuinţat pentru a împiedica ca vreun abuz să se strecoare în alegerile pentru Divanuri”. Sfaturi şi îndemnuri veneau şi de la exilaţii revoluţionari. Încă din iunie 1856, C.A. Rosetti scria lui I.I. Filipescu, proaspăt reîntors în ţară din emigraţie:„...ieşiţi în grădinile publice şi cereţi iscălituri, lucraţi pe uliţă..”. La începutul anului 1857, Dimitrie Brătianu scria şi el lui Kogălniceanu în legătură cu Unirea:“mai în seamă strigaţi-o mereu, à tout propos et sans propos. Împuiaţi urechile lumii”. Publicarea la Bruxelles a ediţiei franceze a “Stelei Dunării” a contribuit la propaganda externă, dar şi la cea internă. Între Bucureşti şi Iaşi aveau loc legături neîntrerupte. În aprilie 1857 au venit în capitala Ţării Româneşti Kogălniceanu, Alecsandri şi Dimitrie Ralet. Curând vor mai veni şi Petrache Mavrogheni, arhimandritul Neofit Scriban, Grigore Vârnav şi Dimitrie Sturdza. În iulie 1857, Talleyrand, comisarul Franţei scria lui Walewski:“...zilnic sosesc noi de le gaţi moldoveni aducători de proteste şi documente de natură diferită”. De la Iaşi, unde situaţia a devenit explozivă în urma manevrelor caimacamului Vogoride, erau trimişi la Bucureşti-pentru a da mai multă greutate demersului-nu numai reprezentanţi ai comitetului central  unionist, ci şi reprezentanţi ai ţinuturilor.

Ziare, broşuri, foi volante

Sfera de acţiune a propagandei unioniste era variată. Ea cuprindea activitatea publicistică concretizată în publicaţiile periodice, în broşuri şi manifeste, organizarea de întruniri şi manifestaţii, ca şi în-tocmirea de petiţii şi proteste colective. În Moldova, activitatea organelor periodice unioniste a fost limitată, foile unioniste “Zimbrul” şi “Steaua Dunării” fiind obligate să-şi întrerupă apariţia. În schimb, în Ţara Românească a putut să apară din toamna anului 1856 “Timpul” situat pe poziţii unioniste moderate, dar şi “Concordia” din februarie 1857, care-din augsut 1857-avea să fie pre luată de C.A., Rosetti, reîntors din exil, care-I va da noua denumire de “Românul”. Broşuri şi foi volante unioniste vor contribui la pregătirea societăţii româneşti pentru înfruntarea ce urma să aibă loc şi ele se vor adăuga broşurilor şi lucrărilor tipărite peste hotare, îndeosebi la Paris. Între altele, a fost publicată în 1857 şi corespondenţa secretă a caimacamului Vogoride, cu deosebit răsunet propagandistic, atât în interior cât şi dincolo de hotare. Uneori materiale unioniste erau copiate chiar de fuccţionarii cârmuirii, partizani în secret ai mişcării pentru Unire.

Eficienţa manifestaţiilor

Manifestaţiile unioniste au reprezentat metoda cea mai eficientă pentru antrenarea poporului în lupta unionistă. Îndemn venea şi de la Dumitru Brătianu, care scria celor din ţară:“Strigătul Unirea Principatelor! Suveranitatea statului român! să străbată munţii, câmpiile, văile şi dealurile noastre, să umple aerul, să răsune până-n unghiurile pământului cele mai depărtate, ca lumea întreagă să se încredinţeze că Unirea este suflarea poporului român, că ea este glasul României”.

Uneori, la spectacolele de teatru spectatorii impuneau să se cânte Hora Unirii. În Ţara Românească, unde s-a beneficiat de îngăduinţa dacă nu chiar de concursul caimacamului Alexandru Ghica, manifestaţiile erau şi mai dese. Încă din vara 1856, la Craiova se desfăşurau întruniri “aproape în toate zilele”. Întâmpinarea comisarilor europeni a oferit, de asemenea, prilejul organizării de mari manifestaţii. La Bacău, comisarul Franţei a fost primit de 3000 de oameni, care i-au “îmbulzit” trăsura, au deshămat caii, trăgând apoi trăsura “cu ştreanguri tricolore naţionale ale Unirii”. Sărbătorirea zilei împăratului Napoleon al III-lea şi mai ales revenirea exila ţilor au dat ocazie în Ţara Româ nească la organizarea de întruniri şi manifestaţii, acestea reprezentând fără îndoială metoda cea mai activă a mişcării unioniste pentru antrenarea poporului în acţiunile ei. Strângerea de semnături pe petiţii sau proteste colective a fost o altă metodă de exprimare a energiilor naţionale. Numai la Craiova petiţiile erau semnate de mii de oameni în primăvara 1857. De asemenea, s-a generalizat şi metoda propagandei prin cartonaşe în formatul unor cărţi de vizită purtând inscripţii unioniste.

Când s-a produs încercarea de falsificare a alegerilor în Moldova, s-a recurs la petiţiile-protest semnate de mii de oameni, instrucţiunile mişcării unioniste fiind că trebuia obţinută “o protestaţie generală în contra alegerilor”. Semnificativ a fost şi faptul că la această acţiune au participat şi ţăranii. Protestele dezvăluiau o evidentă implicare patriotică. Într-un astfel de protest se vorbea despre “simţurile de patrie ce măcar în timpul de faţă tot românul trebuie a le pune mai presus de toate”. Propaganda şi agitaţia unionistă, manifestate pe diferite căi şi coordonate de conducerea mişcării pentru Unire din Principate, au contribuit eficient la mobilizarea întregii societăţi şi la transformarea voinţei poporului într-o forţă de nestăvilit, căreia nu i-au putut rezista adversarii, puţini, din interior şi nici chiar cei din exterior! În faţa Europei, românii au demonstrat un comportament, care a impresionat şi a atras elogii. La strângerea la un loc şi exprimarea energiilor au contribuit acţiunile de propagandă, inteligent îndrumate, care au determinat o mobilizare fără precedent a naţiunii. Unirea Principatelor ne apare în bună măsură şi ca un rezultat al acestui proces socio-politic.

""