Autor 8529 vizualizări


Nu propaganda a decis sorţii bătăliei pe viaţă şi pe moarte de la Stalingrad, dar toţi cei implicaţi au făcut propagandă potrivit intereselor lor:atunci, în timpul uriaşei încleştări, imediat după deznodământ, dar şi după terminarea Războiului Mondial şi începutul celui Rece. O confruntare la fel de dură pentru exploatarea unei victorii sau atenuarea unei înfrângeri.

 

În monografia lor, apărută în 1999 sub titlul lămuritor Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad, istoricii militari Mihail Vasile Ozunu şi Petre Otu deplâng şi încearcă să repare nedreptatea ce li s-a făcut ostaşilor români din Armatele a 3-a şi a 4-a care au luptat în bătăliile de la Cotul Donului şi respectiv la Stalingrad. Despre aceştia, istorici şi memorialişti îndeosebi sovietici, dar şi germani, insinuează pe nedrept în lucrările lor apărute în perioada Războiului Rece că ar fi constituit punctele slabe ale încercuitei Armate a 6-a germane, că ar fi resimţit o frică paralizantă faţă de tancurile sovietice şi în consecinţă ar fi părăsit prea uşor poziţiile, trecând însă sub tăcere faptul că Germania nazistă nu-şi îndeplinise obligaţiile de asigurare a unui armament corespunzător aliaţilor români. Într-adevăr, Hitler, imediat după şocul capitulării feldmareşalului Paulus pe 31 ianuarie 1943, a încercat explicarea catastrofalei înfrângeri aruncând vina pe slăbiciunea aliaţilor români şi unguri, tot aşa cum generalii din înaltul comandament german (Victorii pierdutede Erich von Manstein sau Amintirile unui soldatde Heinz Guderian) au pus responsabilitatea dezastrului suferit la Stalingrad pe seama deciziilor proaste, arbitrare şi maniacale impuse de Führer. La mijloc se aflau onoarea, prestigiul şi uriaşele orgolii răscolite de o zdrobitoare victorie sovietică şi o la fel de categorică înfrângere germană.

 

Confruntarea istoricilor

Dar cea mai mare încărcătură propagandistică au conţinut-o lucrările mareşalilor şi istoricilor sovietici publicate de-a lungul Războiului Rece, care nu au abandonat, indiferent de faptul că au fost scrise înainte sau după moartea lui Stalin în 1953, maniera triumfalistă şi tonul aproape arogant în care au prezentat evenimentele, susţinând că totul s-a desfăşurat conform unui plan bine prevăzut de Stavka şi că astfel s-a demonstrat atât superioritatea şcolii strategice sovietice, cât şi eroismul şi capacităţile combative extraordinare ale ostaşului Armatei Roşii.

Mareşalul A.I. Eremenko, participant la bătălie, vrând să demaşte şi să dea o replică usturătoare foştilor săi duşmani de moarte de la Stalingrad, care, prin memoriile lor, falsificau de-a dreptul istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, afirma (într-un volum publicat la Moscova în 1958 şi tradus imediat şi în România dejistă de Editura politică) că principala cauză a victoriei URSS era „superioritatea orânduirii noastre socialiste asupra noii ordini instaurate de fascişti în Germania şi introduse în ţările subjugate de ei”.Evident că nimeni din spaţiul socialist nu-i putea contra-replica în acea vreme partinicului mareşal sovietic prin aducerea în discuţie a Pactului Ribbentrop-Molotov, a orbirii paralizante a lui Stalin la declanşarea operaţiunii „Barbarossa” pe 22 iunie 1941, a uriaşelor gafe militare şi a deciziilor în dispreţ pentru viaţa oamenilor dovedite de generalii, mareşalii şi comisarii sovietici. Tot aşa, nici istoriografia română din perioada comunistă nu a putut aborda subiecte legate de participarea militară României alături de Germania nazistă în Războiul sfânt împotriva bolşevismului, campaniile de pe frontul de est din 1941-1944 fiind total ocultate din manuale şi monografii, iar militarii români participanţi fiind etichetaţi „drept slugi ale clicii militaro-fasciste ale lui Ion Antonescu”. În schimb, s-a scris, s-a filmat, s-a sculptat, s-a pictat, s-a expus, s-a vorbit şi s-a glosat enorm, şi uneori exasperant, pe tema participării trupelor române alături de glorioasa Armată Roşie la lupta împotriva hitlerismului şi hortysmului pe Frontul de Vest.

Propaganda sovietică:afişe, filme, trenuri de propagandă, discursuri ale prizonierilor germani la microfonul radioului moscovit

Pentru partea sovietică, sarcina de căpătâi a propagandei în „Marele Război pentru Apărarea Patriei” a fost mobilizarea la maxim a tuturor resurselor umane şi angajarea lor în lupta contra Wehrmacht-ului până la sacrificiul suprem. În acest scop, multe din vechile clişee şi dogme ateiste şi de clasă ale ideologiei şi propagandei bolşevice au fost fie uitate, fie mult ameliorate. Patriotismul adânc înrădăcinat al ruşilor pentru Maica Rusie a fost speculat cu abilitate de aparatul de propagandă bolşevic, care a făcut instantaneu uitată alianţa sovieto-nazistă semnată în 1939 şi s-a mobilizat la o scară fără precedent pentru o producţie masivă de propagandă conform noii situaţii:afişe evocându-l pe Kutuzov şi Ceapaev, reluarea pe ecrane a filmului lui Eisenstein „Alexandr Nevski” (cenzurat în 1939, tocmai datorită Pactului Ribbentropp-Molotov, despre victoria cneazului împotriva cavalerilor teutoni), trenuri de propagandă la fel ca în anii Războiului civil, emisiuni de radio, fluturaşi asupra inamicului, discursuri politice încurajatoare şi promiţătoare, răspândirea groazei de a suporta atrocităţile naziste în caz de prizonierat, dar şi un impresionant sistem de ordine şi decoraţii. Adesea prizonierii germani erau aduşi la microfonul radioului moscovit pentru a transmite mesaje către familiile lor din Germania în scopul distrugerii moralului populaţiei şi trupelor germane, însuşi feldmareşalul Paulus fiind obligat, după predare, la o astfel de declaraţie. Au fost promovaţi şi cultivaţi propagandistic şi o serie de eroi autentici, precum lunetistul Vassili Zaiţev (1915-1991), cioban din munţii Urali, care s-a oferit voluntar să lupte la Stalingrad şi graţie talentului său a ajuns ca în ianuarie 1943 să doboare 242 de germani, fiind declarat în februarie acelaşi an Erou al Uniunii Sovietice şi avansat căpitan. Vassili Zaiţev a fost interpretat de Jude Law în filmul regizat în 2001 de Jean Jacques Annaud Enemy at the Gates, care înfăţişează sângeroasele lupte de la Stalingrad, film în care apare şi rivalul sniper-ului sovietic, maiorul german Erwin Konig, interpretat de Ed Harris, personaj a cărui existenţă reală nu a putut fi totuşi confirmată.

 

Un aparat teribil de supraveghere şi de represiune destinat combaterii dezertărilor în rândul militarilor sovietici

La Stalingrad, nu numai poziţia strategică a metropolei industriale de pe Volga, ce stătea în calea accesului Wehrmacht-ului către bogatele câmpuri petrolifere caucaziene, dar şi simbolica numelui şi a istoriei sale (Stalin avusese în 1920 un rol important în apărarea oraşului împotriva trupelor albe ale lui Denikin) au conferit înfruntării germano-sovietice o miză de prestigiu suplimentară, ce se regăsea în mistica ambilor dictatori. „Niciun pas înapoi!”a fost ordinul-slogan lansat de Stalin la 28 iulie 1942 după începerea ofensivei germane, „Tătuca” neputând concepe retragerea Armatei Roşii dincolo de Volga. Ca urmare, deşi Wehrmacht-ul ajunsese la un moment dat să controleze aproape 90% din oraş, luptând casă cu casă, printre ruine, cu imense suferinţe şi sacrificii umane, Armata Roşie a rezistat până la 19 noiembrie 1943 când a fost declanşată operaţiunea „Uranus”, ce reprezenta contraofensiva sovietică care a dus la încercuirea şi apoi la predarea Armatei a 6-a, în frunte cu feldmareşalul Paulus.

În acelaşi timp, din pricina gravităţii situaţiei de pe front şi a pierderilor uriaşe înregistrate în rândul trupelor Armatei Roşii (la Stalingrad, speranţa de viaţă pentru un soldat nou venit în prima linie era de o zi, iar pentru un ofiţer, de trei zile) a intrat în funcţiune un nemilos aparat de supraveghere şi de represiune destinat combaterii defetismului şi dezertărilor în rândul militarilor, dar şi a civililor. Detaşamentele speciale de tristă rezonanţă, ulterior numite „Smersh”, au contribuit prin execuţii sumare la coerciţia soldaţilor Armatei Roşii pentru a rezista până la ultimul om. La aceasta s-a adăugat şi enormul dispreţ al comandanţilor şi comisarilor sovietici pentru viaţa şi suferinţele trupelor din subordinea lor. Filmul„Enemy at the Gates”conţine o secvenţă elocventă în acest sens, în care comisarii politici îi mitraliau din spate pe soldaţii sovietici care se retrăgeau în faţa germanilor. Incredibila putere de rezistenţă şi forţa combativă a soldaţilor Armatei Roşii se explică astfel prin îngemănarea spiritului de sacrificiu şi patriotismului natural al ruşilor, peste care s-au adăugat cei douăzeci de ani de îndoctrinare bolşevică şi presiunea terorii puternicului aparat de represiune politic şi militar.

 

Uriaşa victorie sovietică de la Stalingrad (declarat în 1945 „Oraş erou”), considerată de majoritatea istoricilor drept punctul de cotitură al celui de-Al Doilea Război Mondial, în care Germania a pierdut iniţiativa strategică (după ce pierduse Blietzkrieg-ul cu un an înainte în asediul nereuşit al Moscovei), a intrat imediat după război în mitologia oficială a URSS. În 1949 a fost realizat, în regia lui Vladimir Petrov, filmul documentar-artistic „Bătălia Stalingradului”, cu o durată de peste trei ore şi care a fost premiat în acelaşi an cu Globul de Cristal la festivalul filmului de la Karlovy Vary din proaspăt socialista Cehoslovacie;în acelaşi timp, critica occidentală aprecia pelicula doar drept un exerciţiu de cult al personalităţii lui Stalin, insistent prezentat drept un conducător supra-uman căruia i se datora victoria. În octombrie 1967 a fost inaugurat un imens monument al patriei „Mama Rusia” pe colina Kurgan Mamaev din Volvograd (noul nume al oraşului), împreună cu un vast memorial de război ce cuprinde şi casa Pavlov în care au rezistat timp de două luni soldaţii sovietici.

 

De cealaltă parte, apogeul propagandei lui Goebbels:Germania declară „război total”

Rezistenţa combativă şi fără speranţă a soldaţilor germani la Stalingrad în faţa presiunii covârşitoare a Armatei Roşii, în condiţiile unor cumplite suferinţe fizice şi privaţiuni, a fost explicată de istorici prin remarcabila disciplină a trupelor, combinată cu asprimea comandanţilor, peste care s-au adăugat spiritul de camaraderie, solidaritate şi vitejie induse prin educaţia din ţară, alături de o foarte puternică îndoctrinare cu ideologia naţional-socialistă. Aceste concluzii rezultă din corespondenţa către casă a militarilor şi din mărturiile directe ale acestora. Soldaţii germani chiar au crezut sincer că fuseseră trimişi într-un război preventiv al inevitabilelor agresiuni viitoare ale URSS, că era datoria lor să lupte şi să se sacrifice pentru patrie şi Fuhrer, fiind convinşi de soarta cumplită ce i-ar fi aşteptat dacă erau luaţi prizonieri de bolşevici. Astfel, fluturaşii cu îndemnurile de predare sau dezertare aruncate de aviaţia sovietică, somaţiile sau ameninţările acestora, chinurile supravieţuirii zilnice nu i-au înduplecat pe militarii Armatei a 6-a să se predea, până când comandantul lor, Paulus, avansat de Hitler pe 30 ianuarie 1930 feldmareşal (tocmai pentru a se sinucide sau a rezista sinucigaş), a hotărât că un caporal nu merită ca oamenii să-şi dea viaţa pentru el. Cu alte cuvinte, cei zece ani de propagandă nazistă şi-au dovedit eficacitatea chiar şi în condiţiile aspre ale războiului.

Infinit mai lucid şi cinic s-a comportat pe timpul bătăliei Staligradului ministrul propagandei naziste dr. Joseph Goebbels. Opinia publică din Germania era la curent cu angajarea Wehrmacht-ului în bătălia pentru oraşul Stalingrad, dat fiind că în primele faze ale acesteia ofensiva germană fusese încununată de success, iar Hitler însuşi afirmase prematur şi imprudent pe 8 noiembrie 1942 că victoria era deja tranşată. Goebbels, neuitând experienţa dramatică din iarna anului precedent în faţa Moscovei, a fost mult mai reluctant în a menţiona luptele pentru cucerirea oraşului de pe Volga, ce dovedeau o rezistenţă sovietică din ce în ce mai încrâncenată. Pe de altă parte, Goebbels, urmărind redobândirea unei poziţii de întâietate în anturajul imediat al Fuhrerului (şi anihilarea influenţei lui Martin Bormann şi a rivalului Otto Dietrich), încerca să-l convingă pe Hitler de ideea „războiului total” pe care el o formulase în februarie 1941 într-un articol din revista „Das Reich”.În momentul când, la 22 noiembrie 1943, Armata Roşie a încercuit Armata a 6-a germană în punga de la Stalingrad, iar Înaltul Comandament German şi Hitler însuşi impuseseră blocarea oricărei ştiri către populaţia germană în speranţa unei redresări miraculoase a situaţiei de pe front, Goebbels s-a aflat în faţa celei mai mari provocări din cariera sa de propagandist. Din moment ce zvonurile asupra unui dezastru la Stalingrad începuseră să circule în Germania încă din decembrie 1943, Goebbels a rectificat prudent retorica propagandei sale (în sensul reducerii agresivităţii) şi cuvintele cheie indicate în directivele sale către presa germană, minimizând înfrângerea Afrika-Korps a lui Rommel şi neluând în seamă nici măcar anunţul capitulării necondiţionate a Germaniei făcut la summit-ul Roosevelt-Churchill de la Casablanca (confundat la traducere drept „Casa albă” de către specialiştii Abwehr-ului). În acelaşi timp, Goebbels nu a încetat să încerce a-l convinge pe Hitler să dea drumul la ştirile proaste de la Stalingrad, să accepte aplicarea „Războiului total” aşa cum îl propunea el şi, nu în ultimul rând, să fie numit „Fuhrer al frontului de acasă”, obiective eşuate sau atinse parţial.

Totuşi, Goebbels a impus ca tradiţionala aniversare a zece ani de la preluarea puterii de către nazişti în Germania la 30 ianuarie să nu mai fie sărbătorită cu steaguri şi parade şi a dispus ca afişele cu sloganurile „Hitler înseamnă victorie” sau „O luptă, o victorie” să fie retrase, în timp ce discursul său cu această ocazie a fost mult mai sumbru, cuprinzând cuvinte precum ameninţare, catastrofă, supra-uman, mizerie, anxietate, disperare, înfrângere, de neconceput. Anunţul făcut de „Radio Moscova” privind predarea lui Paulus şi a mai multor generali a căzut apoi ca o lovitură de trăznet, iar Goebbels a ordonat trei zile de doliu naţional. Discursul-spectacol de la Palatul Sporturilor din 18 februarie 1943, transmis în direct la radio, prin care Goebbels a anunţat „Războiul total” declarat de Germania prin angajarea tuturor resurselor sale ca o reacţie la dezastrul de la Stalingrad, a fost pregătit cu minuţiozitate din punct de vedere politic, dar şi al retoricii, cu zile întregi înainte, poate pentru prima dată ministrul propagandei nemaiprezentând textul spre aprobare lui Hitler. De data aceasta, cuvintele preferate au fost eroic, sfânt, sacru, solemn, credinţă oarbă, adresarea lui Goebbels pornind de la persoana a treia („ei au...”), trecând apoi la persoana întâi („eu vă....”), pentru ca în final să ajungă la mobilizatorul „noi...”, iar tonul speech-ului a variat de la grav, la ironic, de la ameninţător, la moralizator. În pofida succesului uriaş, al entuziasmului şi al adeziunii autentice trezite printre ascultătorii discursului lui Goebbels (ce fusese deja distribuit prin telex tuturor ziarelor germane), acesta nu a fost receptat în direct nici de Hitler, care era plecat pe front, şi nici de Goring, care în acea seară se culcase devreme.

În perioada imediat următoare înfrângerii de la Stalingrad şi discursului despre „Războiul total”, directivele de propagandă ale lui Goebbels (valabile până în martie 1943 când tot el a dispus retragerea parţială a acestora), emise prin Reichpropagandaleitung, au pus accentul pe ideea victoriei unei Europe unite în faţa bolşevismului sau căderea în haos a continentului. Sistemul bolşevic era puternic asociat evreilor, iar „Războiul total” împotriva URSS era considerat unul defensiv, Germania, sub unica conducere a lui Hitler, fiind singura putere capabilă să obţină victoria. Inocularea populaţiei germane cu o frică teribilă faţă de ameninţarea iudeo-bolşevică ce ar urma să distrugă în caz de victorie civilizaţia germană, aducând oamenii în sclavie, a fost unul din efectele pe termen lung ale acestei campanii de propagandă.

 

Propaganda română, în umbra celei germane

Păstrând desigur proporţiile, angajarea şi respectiv pierderile armatei române (Armata a 4-a comandată de generalul Petre Dumitrescu) în bătălia de la Stalingrad au fost asemănătoare Germaniei. În ceea ce priveşte propaganda română, aceasta, deşi ajunsese după doi ani de operaţii militare pe front la un nivel superior de maturizare şi eficacitate, urma linia şi modelul german. Istoricul Mioara Anton consemnează, în volumul Propagandă şi război, un impresionant număr de publicaţii de propagandă (o mare varietate şi un tiraj important) pe care Marele Stat Major şi Ministerul Propagandei Naţionale ajunseseră să le producă pentru menţinerea moralului şi spiritului combativ al trupelor de pe front, dar şi pentru moralul populaţiei civile din ţară. Toate aceste publicaţii, distribuite destul de haotic, aveau o credibilitate din ce în ce mai redusă, din pricina stilului adesea abstract şi lozincard, străin soldatului-ţăran semi-analfabet, dar şi pentru că realitatea dură şi chinuitoare a frontului din Cotul Donului sau de la Stalingrad anula zdrobitor îndemnurile propagandistice redactate la Bucureşti.

 

Puterea unui refren de genul:„Cinci la pâine şi-n chiloţi/Am plecat pe front cu toţi”

Ziarele „Sentinela”, „Soldatul”, „Ecoul Crimeii”, sau „Calendarul ostaşului”, „Cuvinte pentru ostaş”, „Ora Ostaşului”, caravanele cinematografice, echipele de teatru trimise pe front nu reuşeau să contracareze zeflemeaua corozivă a unui refren de genul „Cinci la pâine şi-n chiloţi/Am plecat pe front cu toţi”, care circula în epocă. În plus, în 1942-1943 nu mai era vorba de eliberarea pământului strămoşesc al Basarabiei de sub ocupaţia bolşevică, ci de un „Război sfânt împotriva bolşevismului” departe de casă, ceea ce pentru acelaşi soldat-ţăran era un concept mult prea abstract. Pe front, fractura dintre ofiţeri dezinteresaţi şi dispreţuitori şi soldaţii de la ţară era agravată de numeroasele carenţe şi sincope în aprovizionarea cu hrană, echipament conform anotimpului şi armament potrivit misiunilor încredinţate, care toate la un loc favorizau propaganda sovietică difuzată prin megafoane, radio, fluturaşi şi manifeste. Combaterea defetismului, a propagandei sovietice şi britanice prin radio sau prin manifeste şi fluturaşi, demantelarea zvonurilor au reprezentat în România, la fel ca şi în Germania sau celelalte state din afera Axei, o problemă majoră şi de cele mai multe ori insurmontabilă. Comunicatele oficiale despre pierderile sovietice, articolele, emisiunile radio, afişele, expoziţiile despre faptele de arme ale soldaţilor români, despre ororile şi suferinţele produse de bolşevici, despre tratamentul inuman la care erau supuşi prizonierii (existând chiar recomandarea că era de preferat o moarte eroică rapidă, decât una în chinurile prelungite ale prizonieratului) nu mai reuşeau să convingă nici pe civili şi nici pe militari, mai ales după pierderile suferite la Stalingrad şi începutul retragerii. Un efect puternic demoralizator asupra trupelor l-au avut manifestele paraşutate de sovietici cu fotografii ale generalilor Lascăr, Mazarini, Dumitriu, căzuţi în prizonierat.

După dezastrul de la Stalingrad, mareşalul Antonescu s-a văzut nevoit nu numai să accepte ideea iniţierii unor tratative cu aliaţii occidentali, dar în primă urgenţă să ordone măsuri pentru refacerea moralului scăzut al trupelor şi să intervină pentru aplanarea şi normalizarea relaţiilor de comandament germano-române, profund afectate de criza Stalingradului, precum şi pentru apărarea onoarei militarilor români, trataţi deja de germani cu dispreţ şi neglijenţă, fiind învinuiţi de laşitate şi slăbiciune în luptă. Astfel, în numele apărării intereselor naţionale, a fost interzisă ferm răspândirea zvonurilor, militarii reveniţi în ţară fiind instruiţi şi triaţi pentru depistarea celor ce dezertaseră la ruşi şi apoi fuseseră trimişi înapoi ca informatori sau colportori de zvonuri, unii dintre aceştia fiind judecaţi ca „agenţi ai inamicului”. Au fost iniţiate acţiuni educativ-preventive în trenurile de permisionari şi s-au realizat noi broşuri precum Cuvinte pentru ostaşi. Instrucţiuni pentru educaţia morală a soldaţilor;iar Cabinetul Militar a elaborat în martie 1943 „Instrucţiuni pentru combaterea propagandei inamice şi lămurirea publicului (în special muncitorii şi ţăranii) despre nevoia de a lupta pe frontul de est alături de germani contra bolşevicilor”.