Proliferarea nucleară. O amenințare reală

Autor 4839 vizualizări


Tonul proliferării nucleare l-a dat competiția SUA-URSS. La scurt timp China a efectuat primul test nuclear. A urmat Marea Britanie care în anul 1947 și-a construit primul reactor nuclear de dimensiuni foarte mari. Ambiția premierilor britanici (Churchill, Attlee, Macmillan) era ca Anglia să dispună de tehnologie nucleară egală cu cea a SUA, ceea ce a contribuit la accidentul de la Windscale.

Misiunea pentru acest obiectiv i-a revenit unei echipe de oameni de știință coordonată de eminențe ale fizicii nucleare britanice: William Penney (1909-1991), John Cockcroft (1897- 1967). În numai 5 ani (1947-1951), Anglia și-a construit complexul nuclear de la Windscale care putea produce plutoniu, dar nu îndeajuns pentru o bombă la standardele impuse de către detonările americane și sovietice.

Politique de grandeur

Cu toate că liderii marilor puteri s-au întâlnit la Geneva în anul 1958 și au interzis testele cu bombe nucleare, numărul acestora a crescut în anii ’60 și ’70 din secolul trecut. Obsesia deținerii armelor nucleare s-a răspândit de la un stat la altul. India a început să-și dezvolte tehnologie militară nucleară încă din 1946. După SUA, URSS, China, a urmat India, Franța, Israel și Pakistan. În anii ’70 ultimele două state au intrat și ele în clubul țarilor cu arme nucleare.

În perioada „politicii grandorii” (politique de grandeur) (1962-1968), președintele Franței, între 1958-1969, Charles de Gaulle (1890-1970) a autorizat numeroase teste nucleare în Polinezia Franceză din Pacific. În concepția sa, armele nucleare făceau parte din programul său pentru o Franță puternică din punct de vedere economic și politic. În anii ’60, după SUA, URSS și China, Franța a devenit a patra putere nucleară din lume.

În 1965 și-a lansat primul satelit pe orbită, fiind al treilea stat din lume care a reușit acest lucru după URSS și SUA. Totodată era primul stat european care reușea să producă un satelit artificial împreună cu sistemul de lansare. În ziua de 2 iulie 1966 a fost detonată o bombă de 200 kilotone în Pacific cu toate că Franța semnase un acord de interzicere a testelor nucleare în 1963, alături de China și alte state. După teste în Nordul Africii și Tahiti a venit rândul Polineziei Franceze să suporte binefacerile tehnologiei militare franceze.

Est magnifique!

Toată această politică a proliferării armelor nucleare și-a motivat existența prin argumente „istorico- politice”. India se simțea amenițată de marile puteri și de vecinul pakistanez. Franța nu mai dorea să cunoască umilința din trecut, când a fost de două ori ocupată militar de către armata germană. Anglia aspira la statul de „partener al SUA” în domeniul tehnologiei nucleare. Pakistanul la rândul său se simțea amenințat de vecinul indian. La fel și Israelul, puternic marcat de atrocitățile Holocaustului.

Motivele invocate de politicieni și de apărătorii „cauzei nucleare” erau false. În realitate era dorința de a vedea cum se comportă aceste arme nucleare și iluzia că prin ele, statele respective vor fi puternice, fără a lua în calcul siguranța popoarelor pe care le guvernează politicienii statelor respective și a întregii lumi.

De exemplu la un test din anii ’60, președintele de Gaulle exclama privind ciuperca imensă lăsată de o bombă: Est magnifique! Pentru acel Est magnifique! s-au cheltuit miliarde de franci cu toate că învățământul și alte domenii din societatea franceză nu stăteau pe roze. La 2 august 1968, francezii au detonat bomba cu hidrogen. De data aceasta explozibilul era de 2 megatone! Trei ani mai târziu, în ziua de 12 iunie 1971 a fost detonată o altă bombă cu hidrogen de o megatonă.

Efectele acestor teste s-au văzut în timp. Mulți bolnavi de cancer de toate felurile și cu boli ale aparatului cardiovascular care până atunci nu au existat în Polinezia. Doi ani mai târziu o altă bombă de 20 kilotone a fost detonată în Pacific. De data aceasta, înainte de lansare, francezii au fost deranjați de către organizațiile ecologiste și cele care militau împotriva testelor nucleare. Unii dintre protestatari au fost bătuți de autoritățile franceze trimise să elibereze zona.

Testele au fost efectuate din doi în doi ani pe parcursul anilor ’70-’80. Demonstrațiile publice din Australia și Polinezia nu i-au împiedicat pe președinții francezi să-și continue programul detonărilor din Pacific. În anii ’70 președintele Giscard d’Estaing (dez)informa populația Franței prin intermediul televiziunii că acele teste nu sunt nucleare ci „atmosferice”.

Ambiția politicienilor francezi a mers atât de departe, încât în 1985, înaintea unui test nuclear de lângă Auckland, Noua Zeelandă, un vas Greenpeace, denumit Rainbow Warrior a fost avariat grav în urma unei explozii soldate cu un mort. După investigații ale serviciilor zeelandeze au fost identificați cinci agenți ai serviciului de securitate francez ca fiind autorii atentatului cu bombă. Evident că autoritățile franceze au negat orice implicare în acest atentat cu toate că nume importante din serviciile franceze și-au dat demisia.


Atacul cu bombă asupra vasului Rainbow Warrior a fost pus pe seama francezilor

O altă bombă de 20 kilotone a fost detonată în 1995. Deși François Mitterrand (1916-1996) a suspendat programul nuclear, noul președinte Jacques Chirac l-a reluat în ciuda protestelor din toate părțile și a demonstrațiilor violente din Mururoa, Polinezia Franceză. La scurt timp, constrâns de situația internațională, președintele Chirac a fost nevoit să renunțe la testele nucleare din apropiere de Mururoa.

Israelienii nu sunt mai prejos

Programul nuclear israelian a început la sfârșitul anilor ’50. La vremea aceea o serie de state (India, Marea Britanie, Franța) dezvoltau tehnologie nucleară militară și încercau să-și mărească capacitatea de distrugere a armelor nucleare. În acest context al luptei pentru arme cât mai distructive, Israelul a început să-și dezvolte arsenal nuclear sub directa supraveghere a lui Shimon Peres (n. 1923) – actualul președinte al Israelului.

Printre oamenii de știință dedicați acestui program nuclear se numără profesorul Uzi Even care a lucrat în centrul de la Dimona între 1962-1968. Printre motivele „istoricopolitice” invocate ca legitimizante în dezvoltarea arsenalului nuclear erau bineînțeles Holocaustul și conflictul tot mai dur cu vecinii arabi care „vor să șteargă de pe fața pământului Israelul”. La fel ca și în celelalte cazuri de state cu tehnologie militară nucleară, motivele speculate din istorie și politică erau false.

Totul a început în timpul legendarului prim-ministru David Ben Gurion (1886-1973), omul care i-a condus pe evrei la victorie în confruntarea cu statele arabe din 1948. Administrația Gurion a încercat să cumpere de la francezi un reactor nuclear. De asemenea a dus tratative cu administrația Eisenhower pentru tehnologie nucleară. În 1961 agenți americani l-au informat pe Kennedy despre intențile Israelului de a construi o armă nucleară.

După vizita lui Ben Gurion la Casa Albă din același an, acesta a acceptat ca o echipă internațională de inspectori să vină la Dimona în mai 1961 pentru a afla dacă noul stat a creat sau nu plutoniu necesar unei bombe nucleare. Când au sosit inspectorii nu au găsit nimic în zona special amenajată pentru plutoniu pentru că acest prețios element era ascuns 6 nivele sub zona inspectată. După asasinarea lui Kennedy inspecțiile au fost sistate, noii președinți americani fiind mult prea ocupați cu alte probleme internaționale.

Kennedy se temea de o cursă a înarmărilor și în Orientul Mijlociu. De aceea nu dorea ca Israelul să dezvolte tehnologie nucleară. Însă de ce s-au temut americanii nu au scăpat. Dacă în zilele noastre state precum Iranul încearcă să fabrice arme nucleare se datorează și programului nuclear israelian desfășurat în voie după 1963. Ceea ce nu a înțeles o parte din lumea a II-a și a III-a este dublul standard promovat de americani și occidentali în relațiile cu restul lumii.

Totul este bine… dacă lumea nu știe!

Cu plutoniul din centrul nuclear de la Dimona, cu asamblarea elementelor pentru arme nucleare la Yodefat și Eilabun în nordul Israelului, cu păstrarea armelor la Zachariah la mai puțin de 200 km nord-vest de fâșia Gaza și mai puțin de 80 km de Egipt, cu 3 submarine nucleare lângă Haifa, cu laboratoare pentru arme chimice și biologice la Nes Ziona, politicienii israelieni se joacă periculos cu viața cetățenilor săi. Oricând un atac terorist poate crea o catastrofă fără precedent. Ideea dușmanului incorigibil (a arabului, teoria conspirației împotriva statului evreu), atât de prezentă în discursul unor politicieni de prim-plan din Israel, a alimentat aventura nucleară.

Foștii președinți americani de la Nixon la Bush senior au cunoscut „realitatea” nucleară israeliană, contribuind la proliferarea ei prin faptul că au preferat să nu ia atitudine, atât timp cât presa și opinia publică internațională nu cunosc această minunăție. Programul nuclear israelian a fost făcut public de către Mordechai Vanunu (n. 1954), fost tehnician la centrul de la Dimona, care în anul 1986 a dezvăluit „secretele nucleare ale Israelului” presei britanice.

O agentă plătită de Mossad l-a sedus pe Vanunu. Mordechai a fost chemat la Roma de către amazoană și răpit de agenții Mossadul pentru a fi judecat în Israel unde a fost condamnat la 18 ani de închisoare (sub verdictul „înaltă trădare”). În 2004 a fost „eliberat” din închisoare, dar cu condiția să nu plece din Israel și să nu mai vorbească despre programul nuclear. Pentru că nu a respectat aceste condiții Vanunu a mai primit o sentință în 2007 după cea de 18 ani. De data aceasta de 6 luni.

După o campanie a celor de la Amnesty International, Mordechai Vanunu (foto) a fost eliberat necondiționat în ziua de 2 iulie 2007. A părăsit Israelul, a abandonat religia mozaică, convertindu- se la creștinism (ceea ce în viziunea multor evrei este mai mult decât o crimă) și s-a stabilit în Australia.

În ciuda prizonieratului abuziv este poate primul om care a câștigat o dispută cu statul Israel! Campaniile sale „de dezvăluire” au rămas fără efect, atât timp cât elitele din întreaga lume (de la ziariști la politicieni) cunosc faptul că Israelul deține arme nucleare capabile să transforme în cenușă întreg Orientul Mijlociu. Dacă noi cunoaștem azi aceste detalii de istorie contemporană i se datorează lui Vanunu și altor militanți pentru nonproliferarea nucleară.

Programul nuclear nord-coreean

Regimul comunist nord-coreean și-a creat un arsenal nuclear ca efect la uciderea a 2 milioane de nord-coreeni de către bombardamentele americane din 1953, ordonate de către președintele Truman. Această tragedie de proporții inegalabile în lumea contemporană a ambiționat regimul comunist să dezvolte tehnologie militară nucleară. La ora actuală Coreea de Nord deține arme de distrugere în masă ce pot pulveriza mai multe orașe din Coreea de Sud, precum și metropole precum San Francisco sau Los Angeles.

De asemenea regimul nord-coreean deține rachete nucleare care pot lovi Seul în doar 3 minute! Programul nuclear nord-coreean a fost pus în practică la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80. Dovezi evidente (imagini din satelit) despre arsenalul nuclear nord-coreean au fost aduse în ziua de 16 iunie 1994 când președintele Clinton a convocat Consiliul de Război pentru a lua în considerare o invazie în Coreea de Nord, fără ca opinia publică să cunoască această intenție.

După intervenția lui Carter și după discuțiile pe care le-a avut cu Kim Jong-il (foto), administrația Clinton a renunțat la această intenție periculoasă pentru întreaga omenire. A fost o a doua criză nucleară planetară după cea din Cuba, nedezvăluită opiniei publice internaționale. Pentru a îngheța programul nuclear, regimul nord-coreean a cerut petrol, alte surse de energie și hrană. Într-o primă fază Statele Unite au acceptat acest compromis.

Dar „minunea” nu putea dura la nesfârșit mai ales că americanii au aflat că au fost înșelați. Regimul Jong-il a continuat cu cercetările pentru arme nucleare înfometând populația. Pentru armele nucleare a fost alocat între 30-50 % din PIB. În 1998, regimul de la Phenian a lansat o rachetă de gradul 3 drept test deasupra spațiului aerian al Japoniei ceea ce era un precedent de război.

Administrația Clinton a fost uimită! În octombrie 2000, secretarul de stat american Madeleine Albright a fost trimisă la Phenian pentru a negocia cu Mr. Kim. Prima întrebare a lui Jong-il către Madeleine a fost: „Did you spent a pleasant time here?”. Cu farmecul său de kitsch comunisto-occidental (uniformă verde olive sau gri și ochelari de soare după ultimele trenduri occidentale), președintele coreean s-a prezentat în fața secretarul de stat american foarte bine pregătit, cu argumente solide că regimul său nu dezvoltă tehnologie militară nucleară.

Pentru că regimul comunist a intrat într-o criză profundă, Coreea a început să vândă câteva ceva din tehnologia sa nucleară celor care plătesc bine. Se presupune că regimul lui Kim Jong-il ar fi vândut tehnologie nucleară Iranului deși nu există dovezi concludente sau cunoscute de opinia publică.