Autor 13609 vizualizări


Cunoscând tratamentul dur aplicat prizonierilor români aflați în țările Puterilor Centrale, în special în Germania, în timpul Primului Război Mondial, autoritățile române au depus eforturi pentru repatrierea lor cât mai urgentă. După semnarea Tratatul de pace de la București (24 aprilie/7 mai 1918) dintre România și Puterile Centrale, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia au repatriat toți prizonierii de război români până la sfârșitul anului 1918, însă Germania a refuzat să facă acest lucru. 

Încă de la 23 martie 1918, la scurt timp după semnarea armistițiului de la Focșani (26 noiembrie/9 decembrie 1917) între România și Puterile Centrale s-a încheiat o Convenție privind obligația reciprocă de repatriere a prizonierilor de război, întărită prin prevederile Tratatului de pace de la București. În afară de Germania, până la sfârșitul anului 1918, toate țările Puterilor Centrale au repatriat prizonierii români, după cum urmează: 

- Austro-Ungaria: din 61.309 prizonieri români, 38.254 au fost repatriați, 22.698 au murit în timpul detenției, iar 357 au fost declarați dispăruți sau evadați;
- Bulgaria: din 21.187 prizonieri români, 16.037 au fost repatriați, 4.696 au murit în timpul detenției, iar 454 au fost declarați dispăruți sau evadați;
- Turcia: din 12.793 prizonieri români, 7.930 au fost repatriați, 363 au murit în timpul detenției, iar 1.500 au fost declarați dispăruți sau evadați.

Germania, în schimb, a căutat să amâne aplicarea imediată a angajamentelor asumate prin semnarea tratatelor menționate, deoarece, după cum se arată într-o dare de seamă întocmită de Secția Statisticii din Ministerul de Război al României, „avea nevoie de brațe de muncă pentru munci grele”. Până la sfârșitul anului 1918, Germania a repatriat doar 2.870 de prizonieri români, dintre care 1.850 ofițeri și 1.020 grade inferioare. 

Același document menționează că, „de îndată ce s-a produs defecțiunea în armatele Puterilor Centrale (la sfârșitul anului 1918 – n.r.), germanii au eliberat un număr de 324 ofițeri și 47.777 grade inferioare. Din teritoriul fost ocupat, aceste eliberări s-au făcut chiar înainte de defecțiune, în special țărani trimiși la munca câmpului. Din prizonierii aflați în Germania, 5.230 grade inferioare care se aflau la diferite munci pe teritoriul ocupat de germani în Franța și pe malul stâng al Rinului, au fost eliberate de către armatele aliate în înaintarea lor și repatriați cu vapoarele românești în cursul lunilor februarie, martie, aprilie și mai 1919 prin porturile Marsilia și Toulon, debarcați la Constanța, unde au făcut carantină”. 

Negocieri pentru repatrierea prizonierilor români din Germania 

La sfârșitul anului 1918, pentru a urgența repatrierea prizonierilor de război din Germania, Ministerul de Război din România a înființat o comisie compusă din locotenent-colonel Emanoil Lupașcu, maior Mihail Racoviță, căpitan Paul Zlatian, locotenent Horia Marin, sublocotenent Gheorghe Crăciun și intendent căpitan Zaharescu. Această comisie a primit misiunea de a pleca în Germania, pentru a obține eliberarea prizonierilor români, a stabili modalitățile de repatriere a acestora și a se îngriji de hrana și transportul prizonierilor bolnavi. De asemenea, comisia avea misiunea de a stabili identitatea prizonierilor decedați și a lua măsuri pentru îngrijirea mormintelor acestora conform Convențiilor internaționale. 

Misiunea militară română pentru repatrierea prizonierilor de război a ajuns la Berlin pe 10 ianuarie 1919, intrând în legătură cu generalul francez Charles Joseph Dupont, președintele Comisiei interaliate pentru repatrierea prizonierilor. Șeful Misiunii militare române, locotenent-colonelul Emanoil Lupașcu, a fost informat că trebuie să negocieze direct cu Ministerul de Război german, deoarece condițiile din armistițiul general pentru prizonieri nu se aplică prizonierilor români și ruși. 

Reprezentanții guvernului german au încercat să exploateze această situație, condiționând repatrierea prizonierilor români „de remiterea prizonierilor germani din fosta armată Mackensen”, aflați în România sau în teritoriile ocupate de armata română. Însă problema repatrierii prizonierilor armatei Mackensen nu era de competența autorităților române, ci a Comandamentului Suprem Aliat. 

La 25 ianuarie 1919, șeful Misiunii militare române din Berlin transmitea atașatului militar al României la Paris nota nr. 116, în care se menționează: 

„Am onoarea a vă comunica că în urma intervenției d-lui general Harries, șeful Misiunii americane, care a fost delegat de către dl. general Dupont cu chestiunea repatrierii prizonierilor sârbi și români, mareșalul Foch a găsit o soluție cu privire la repatrierea răniților și bolnavilor din armata Mackensen. Din propunere rezultă că punctul de vedere reprezentat de noi față de guvernul german, cum că nu putem trata repatrierea prizonierilor armatei Mackensen, chestiunea fiind de competența Comandamentului Suprem Aliat, a fost confirmată de acest Comandament”. 

Datorită eforturilor Misiunii militare române de la Berlin și sprijinului acordat de Comisia interaliată din capitala germană, operațiunea de repatriere a prizonierilor români care se mai aflau în Germania, a reînceput în prima parte a lunii februarie 1919.