⬆

Principatele Române scapă de turci ca să înfrunte ocupaţia rusă

Autor: Emanuel BALAN

Înainte de a se forma statul național român modern și de a se impune ca subiect în relațiile internaționale, Principatele române au fost lipsite de individualitate juridică, aflându-se sub incidența raporturilor continentale. Declinul Turciei și ascensiunea Rusiei, după victoria de la Stănilești din 1711, a sporit valoarea politică și strategică a Principatelor, dar a făcut ca Rusia să fie tot mai interesată de aceste zone.

Prima interferare a Rusiei în raporturile Principatelor cu Poarta s-a produs în secolul al XVIII-lea, o dată cu semnarea, la 10 iulie 1774, tratatului de la Kuciuk-Kainargi, în urma căruia Rusia devenea garant al autonomiei românești. Principatele devin, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cheia întregii politici a Rusiei în sud-estul Europei, iar cele care jucau un rol important în aplicarea acestei politici erau și consulatele deschise în Principate, după 1774.

Boierii români cer ajutor lui Napoleon

Planurile expansioniste spre Balcani sub masca apărării fraților întru credință s-au lovit, la începutul secolului al XIX-lea, de Austria și de Imperiul Otoman, la care se adaugă acum și Franța lui Napoleon. Doi adversari redutabili, pentru că „turcii numai sunt de temut”, nota Talleyrand într-o scrisoare adresată lui Napoleon. În 1806, armata lui Alexandru I ocupa Principatele pentru a pregăti războiul împotriva Porții.

În acest timp, o parte a boierimii române cere ajutor lui Napoleon. A urmat armistițiul de la Slobozia, din 24 august 1807, în fapt un răgaz pentru Petersburg de a pregăti o nouă ofensivă împotriva turcilor. În 1808, la Erfurt, Napoleon accepta ca „Finlanda, Țara Românească și Moldova să facă parte din Imperiul rus”. Tragica situație în care se aflau Principatele în 1809 este ilustrată de către diplomatul francez Meriage:

„Armata rusă distruse în așa măsură această țară (Valahia), încât ea nu mai oferea deja decât imaginea unui deșert”.

Anexarea forțată a Principatelor în 1810, de către Rusia, n-a fost recunoscută de Franța, Austria, Imperiul Otoman și Anglia, chiar dacă Rusia, în timpul negocierilor cu Austria, din 1810, a cerut, nici mai mult, nici mai puțin, „Valahia, Moldova și Basarabia”. Tot în cursul aceluiași an, Rusia cere Porții un tratat de pace în care „Principatele Moldova, Valahia Mare și Mică și Basarabia se alipesc pe veci Imperiului rus, cu ora- șele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora și cu averea lor”.

1812 – Rusia pune stăpânire pe gurile Dunării

Fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două imperii”. Turcii se opun cererii, iar Rusia, după victoriile militare din 1812 împotriva turcilor, se „limitează” la Moldova dintre Prut și Nistru, presată și de ofensiva lui Napoleon, pacea fiind semnată la București, în ziua de 26 mai 1812. Românii și-au dat seama de intențiile țarului, care nu mai era un eliberator, ci un dușman. Rusia își realizase visul de a stăpânii gurile Dunării.

A fi rusofil la 1800 era ceva banal, iar boierii rusofili vedeau în vasalizarea către Petersburg singura cale de a înlătura dominația otomană. Sub ocupația rusă din 1806-1812, unii boieri au devenit rusofili de moment, urmărindu- și interesele, ca marele ban, vicepreședinte al Divanului Valahiei între 1810- 1812, Costache Ghica, care a fost și consilier rus, marele vistier și membru al primului Divan al Valahiei, care era și general rus, Constantin Varlaam, mare vistier, membru al Divanului, Constantin Samurcaș, marele vornic Constantin Bălăceanu etc.

După 1815, Rusia va interveni și mai mult în sistemul de guvernare al Principatelor, diplomația rusă considerând că „tratatul de la Kuciuk-Kainargi i-a asigurat dreptul de protecție a Principatelor”. În 1821, izbucnea revoluția, condusă de Tudor Vladimirescu, care avea și cauze naționale, pe lângă cauzele sociale, iar Rusia se implicase și ea susținând mișcarea „Eteria”, condusă de Alexandru Ipsilanti.

Dar Rusia, prin vocea consulului federal, Al Pini, condamna revoluția arătând că reprezintă o încălcare a tratatelor „în ființă” și a „convențiilor” semnate de Turcia și Rusia. Capii revoluției au trimis imediat scrisori Rusiei, în care precizau că ridicarea poporului se face împotriva elementului fanariot, solicitând și sprijin pentru noul regim.

În diverse memorii, boierii români cereau „ajutor” Rusiei, pentru obținerea autonomiei Principatelor și chiar independența, însă obiectivele urmărite nu erau pe placul Rusiei. La 9 ianuarie 1822, consulul general al Rusiei, Minciaky, într-o scrisoare către mitropolitul Veniamin, își arăta nemulțumirea de faptul că boierii tratau direct cu Poarta consolidarea autonomiei, fără acordul Rusiei ca putere protectoare.

1 iulie 1822 - se restabilesc domniile pământene

Rusia nu a protestat la intervenția trupelor turce, dar prelungirea ocupației a dus la amenințările cu războiul și la retragerea turcilor, în noiembrie 1824. La 1 iulie 1822, erau restabilite, după mai bine de un secol, domniile pământene prin numirea lui Ioniță Sandu Sturdza în Moldova și a lui Grigore Ghica (foto dreapta) în Valahia, restaurarea însemnând un succes al luptei pentru emanciparea politică, lucru care nu convenea deloc Rusiei, a cărui influență slăbise.

Deși cei doi domni au încercat prin diverse cu Poarta, ele se loveau de opoziția Rusiei. Rusia era, pentru boierimea conservatoare, piedică în calea reformelor și a autonomiei pe care doreau să le introducă cei doi domni. Urmărind cu asiduitate obiectivul său de a se amesteca în afacerile interne ale Principatelor, Rusia a reușit să impună Porții un nou acord, în privința Principatelor.

La 25 septembrie 1826, era semnată convenția de la Akkerman, ce cuprindea o nouă organizare internă a Principatelor. Alegerea domnilor urma să se facă de către cele două Divanuri, iar durata lor era stabilită la șapte ani, domnitorul nu putea fi schimbat de Poartă decât cu acordul Rusiei.

1828. Conducerea Principatelor, preluată de generali ruși

Totodată erau scutite, timp de doi ani, de plata haraciului. Rusia reușise prin acest acord limitarea suzeranității otomane și sporirea influenței ei asupra Principatelor. Războaiele ruso-turce de după raptul Bucovinei se vor desfășura pe teritoriul Principatelor, cu scopul de a le implica în politica europeană ca „provincii turcești”.

Războiul izbucni din nou între cele două puteri, în 1828, Principatele fiind ocupate la 23 aprilie 1828 de trupe rusești, cei doi domni fiind înlăturați, în fruntea Principatelor fiind numit contele Pahlen; numirea unui rus urma să întărească „a voastră politicească ființă”. Însă rușii, în dorința lor de a controla Principatele, au ajuns să ceară sultanului să le vândă „cele două provincii”, contra sumei de 36 milioane franci aur.

Prin pacea de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, Rusia lua în stăpânire brațul Sf. Gheorghe al Dunării. Deși într-o oarecare măsură tratatul favoriza emanciparea și modernizarea Principatelor, iar legăturile de dependență față de Poartă deveneau fictive, tratatul creștea influența Rusiei. În timpul ocupației, Principatele au fost conduse de generali ruși.

Primul dintre ei, Pahlen, a fost înlocuit de la președinția divanurilor, fiind considerat slab și ineficient, cu generalul Jeltuhin, caracterizat de generalul Miskovici ca un „om aspru și nervos”. Duritatea ocupației ruse, încălcarea autonomiei și exploatarea țării provoacă nemulțumirea populației. Dar Jeltuhin reprima orice încercare de opoziție, vistierul Iordache Rosetti-Rosnovanu, care încercase să-i țină piept, a fost exilat în Rusia.

În încercarea de a aplana aceste revolte, a fost numit Pavel Kisselef, un om iluminist, care venise în 1829 în Principate să instituie ordinea și legalitatea conform intereselor Rusiei și cu sprijinul unor boieri rusofili din familiile Ghica, Bibescu, Știrbei, Filipescu, Bălăceanu, Șuțu în Valahia sau Sturdza, Balș, Ghica în Moldova. Ezitând între dorința de a anexa Principatele sau a le subordona, țarul Nicolae I a luat hotărârea întocmirii unor regulamente, pentru a răspunde intereselor Rusiei.

Ocupația rusă începe să neliniștească

Ele au fost redactate de comisii de boieri din cele două Principate, sub directa supraveghere a lui Kisselef (foto jos), având ca secretar pe Nicolae Mavros, la București, și beizadeaua Nicolae Șuțu, la Iași. Totuși, regulamentele au pus bazele modernizării, au creat serviciile publice și au separat puterile în stat. Dar impunerea regulamentelor nu a fost lipsită de apariția unor boieri patrioți ca Iordache Catargiu sau Iancu Văcărescu. Într-o scrisoare către generalul Zakrevski, din 20 februarie 1830, Kisselef prezenta obiectivele Rusiei:

„Eu mă silesc aici să câștig pentru Rusia bogățiile acestei țări și să-i supun pe moldoveni și pe valahi obiceiurilor și regulilor noastre”.

Marile puteri, sesizând intențiile Rusiei, protestează, iar cancelarul austriac Metternich își exprima temerea că ocupația prelungită a principatelor ar fi echivalentă cu „alipirea lor la Rusia”, pentru că „oricine cunoaște politica moscovită nu poate crede că, după o atât de lungă ocupație, Rusia va consimți la evacuare”.

Boierii protestează și ei, într-o scrisoare remisă diplomatului francez Charles de Bois Le- Compte, în 1834: „Guvernul de la St. Petersburg urzește împotriva noastră, perfidiile pe care le-a țesut împotriva polonezilor și a tătarilor”.

Kisselef însă făcea propuneri privind utilitatea anexării Principatelor, dar cancelarul Nesselrode îi arăta dificultățile ce vor decurge la fixarea unei granițe pe Dunăre, dar și posibilele complicații internaționale ce vor decurge. Dar „lăsându-le o așa-zisă independență, Rusia le controlează fără a cheltui nici un ban”.

Rusia numește domni români supuși țarului

În 1834, Rusia ia decizia evacuării Principatelor, după ce Turcia semnează, la 17 ianuarie, un tratat prin care recunoștea Regulamentele Organice, fiind numiți și cei doi domni, caracterizați de N. Iorga drept „prefecți ai Rusiei”. Ca putere protectoare, Rusia avea o capacitate imensă de influențare a administrației, în care un rol important îl jucau Regulamentele Organice.

Cei doi domni - Mihail Sturdza în Moldova și Al. D. Ghica în Muntenia - trebuiau să redacteze periodic rapoarte explicative asupra activității administrative atât consulilor, cât și guvernului rus. Petersburgul transmitea la rândul său instrucțiuni de guvernare.

La 10 mai 1838, Nesselrode îi recomanda lui Sturdza să respecte întocmai dispozițiile regulamentare, iar în activitatea curentă să se consulte cu trimisul puterii protectoare, același lucru adresându-l și lui Al. D. Ghica - de veghere la stricta executare a Regulamentului Organic. Presiunea și controlul se exercită și prin intermediul celor două consulate ruse de la Iași și București.

Totodată, Petersburg-ul emitea și aprecieri asupra felului în care domnii conduceau treburile publice. Deși într-o astfel de apreciere, din 27 decembrie 1840, cancelarul Nesselrode privea activitatea lui Sturdza ca fidelă, aveau totuși o nemulțumire, și anume aceea că domnul numise în posturi importante doi boieri – Conta și Balș – „neagreați de Rusia”, lucru care „lăsase o impresie neplăcută la Petersburg și exprima o lipsă de respect față de puterea protectoare”.

Opoziția față de Rusia a fost mai puternică în Muntenia, unde punerea în aplicare a articolului adițional la regulament era tergiversată, motiv pentru care consulul rus Minciaki a și fost schimbat, în 1835, cu baronul Rückman. Cercurile politice românești liberale din Muntenia, în frunte cu Ion Câmpineanu, aveau o atitudine ostilă față de ruși. Influența consulilor era importantă, ei amestecându- se în conflictele opoziției și domniei, atunci când întâmpinau opoziția domniei, cu scopul de a se amesteca direct în guvernare.

Nesupunerea lui Ghica îl detronează

Este bine cunoscut conflictul dintre consulul Rückman și domnitorul Al. D. Ghica, care nu-l agrea pe domnitor, din cauza tendințelor acestuia spre independență. Urmărind o subordonare totală a Principatelor, Rusia recurgea la intimidări, avertizându-i că și în cazul în care cei doi domni nu se vor conforma prevederilor consulului - generalul Rückman - riscau să fie puși sub acuzare de încălcare a Regulamentelor Organice și, apoi, destituiți.

Politica dusă de Al D. Ghica, spiritul de emancipare și independență, imputate de Petersburg, au adus destituire, în 1842, fapt ce arăta că Rusia nu era de acord cu tendințele de consolidare a autonomiei.

„Dacia literară” enervează Petersburgul

În locul lui Al. D. Ghica a fost numit Gh. Bibescu (1842-1848), însă și acest domn va primi instrucțiuni clare de la Petersburg, mai ales că mișcarea națională își făcea simțită prezența tot mai activ. În primăvara anului 1843, Nesselrode îi scria domnului, avertizându-l că „Rusia nu tolera nici o schimbare în poziția politică externă a Principatelor”. Deceniul cinci al secolului al XIX-lea a fost marcat de creș- terea luptei pentru emanciparea națională.

Apariția la Iași a revistei naționale „Dacia literară”, sub redacția lui Mihail Kogălniceanu, nu convenea Rusiei, pentru că prin articolele pe care le conținea „Rusia se simțea rănită și amenințată în ordinele și reglementările sale”. Anul revoluționar 1848 în Europa a cuprins și Principatele române, iar Rusia era neliniștită de o slăbire a legăturilor sau de o modificare a condițiilor ființei sale politice. Prin consulul ei în Principate, Kotzebue, ea făcea toate eforturile pentru a anihila orice acțiune reformatoare, amenințând chiar cu ocupația militară.

Într-o scrisoare din martie 1848, către Gh. Bibescu (foto jos), generalul Kisselef arăta că guvernul imperial rus lua act cu neliniște de agitațiile revoluționare din Muntenia, iar la 28 martie, contele Nesselrode trimite o notă consulului general Kotzebue, prin care amenința cu ocupația țării și anunța trimiterea de urgență a lui Duhamel, care avea misiunea de a împiedica o explozie revoluționară.

Duhamel spera ca, speculând sentimentul național, să țintească independența, împingând țara spre un conflict cu Poarta, însă Bibescu refuză să joace pe cartea rusă. Românii exponenți ai națiunii revendicau desființarea protectoratului rus și nu doreau să se „supună niciodată Rusiei politicește”.

Revoluția din Moldova a avut totuși un succes, în numirea, printr-un firman al sultanului din 28 iunie, lui Grigore Ghica, ca principe, domnitor al Moldovei. Prima sa măsură a fost înlocuirea miniștrilor lui Sturdza cu oamenii săi, revoluționari de marcă, precum Alecu Sturdza, Teodoriță Balș, Iorgu Sturdza. În ciuda tuturor încercărilor lui Duhamel de a înăbuși izbucnirea revoltei, acesta scria la 9 iunie lui Nesselrode că revoluția era pe punctul de a izbucni și că reprezentanții Rusiei erau atacați verbal și chiar amenințați.

După victoria revoluționară de la 11 iunie, prin care acesta acceptă programul revoluționar, speriat de protestul rusesc, Bibescu abdică pe 13 iunie și pleacă la Brașov. Noile amenințări ale puterii protectoare, emise la 19 iulie, acuzau pe români că vor să alcătuiască un bloc etnic național „în disprețul suveranității care aparține Porții și în opoziție deschisă cu protectoratul Rusiei”.

Nesselrode păcălește cancelariile occidentale

Autoritățile de la Petersburg refuzau contactul cu guvernul revoluționar, pe care continuau să-l submineze prin elementele rusofile din țară colonelul Ion Odobescu, mitropolitul Neofit și fiul guvernatorului. Mitropolitul purta o vie corespondență cu consulul Kotzebue, cerându-i intervenția rusă pentru salvarea ortodoxiei. Sub presiunea Rusiei, Imperiul Otoman va interveni, iar Rusia va trimite trupe doar în Moldova, unde prezența lor va fi socotită de unii consuli europeni drept o invazie.

Puterile occidentale priveau cu îngrijorare ocuparea Moldovei de către ruși, dar cancelarul Nesselrode încearcă să-i liniștească, trimițând la 19 iulie către misiunile sale diplomatice o circulară în care afirma că Rusia nu ar fi intervenit, dacă mișcările ar fi fost expresia întregului popor moldo-valah și nu expresia unui „mic grup de nebuni care își datorau ideile programatice unui plagiat din propaganda democratică și socialistă europeană”.

Mai mult, la 31 iulie, printr-o notă diplomatică, Rusia îi acuza pe români că doresc să se unească într-un singur stat. Suleiman Pașa, trimis să pună capăt guvernului revoluționar, ajunge, după numeroase tratative, să accepte o locotenență domnească formată din Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell și Nicolae Golescu.

Duhamel îl acuză pe Suleiman că a făcut un „pact rușinos” cu revoluționarii, iar Nesselrode îl atenționa, la începutul lui august, pe Duhamel, că protectoratul rus e lichidat de facto și că trebuie să ia măsuri de contracarare.

Fuad Pașa – trimis să restabilească ordinea

Poarta, confruntată cu protestele Rusiei care condamna atitudinea lui Suleiman și amenința cu intervenția, pentru a evita o interferență țaristă, îl numește comisar pe Fuad Pașa, care trebuie să restabilească situația. Pentru a-și exprima nemulțumirea față de intervenția militară otomană, la 6 septembrie, în cadrul unei mari Adunări, au fost arse, la București, copii ale Regulamentului Organic și ale Arhondologiei, iar chipul caricaturizat al comisarului rus „Duhamel – cu cap și picioare de urs, îmbrăcat în uniformă de general - era spânzurat de un gardist național”.

Convenția de la Balta-Liman În ciuda unor proteste ale populației capitalei, Fuad Pașa ocupa Bucure știul. În vederea reprimării oricăror mișcări sociale, s-au constituit comisii speciale pentru urmărirea și anchetarea celor implicați în acțiunile revoluționare. Rusia, declara Nesselrode Țarului Nicolae, nu putea abandona protectoratul, iar ocupația trebuia prelungită. În încercarea de a-și consolida protectoratul, la sfârșitul anului 1848, Duhamel aprecia că regimul politic bazat pe domnie era uzat, el sugerând lui Nesselrode unirea Principatelor, într-un regat independent.

La 19 aprilie 1849, la Balta-Liman, cele două puteri - suzerană și protectoare - încheiau o convenție, valabilă pe 7 ani, ce știrbea grav suveranitatea Principatelor, domnii urmând a fi numiți de către sultan, cu acordul puterii protectoare, iar Adunările obștești erau înlocuite cu consilii sau Divanuri ad-hoc, iar în Principate urmau a staționa trupe de ocupație de 25.000-30.000 de soldați de fiecare parte, până la „restabilirea liniștei”. Au fost numiți domnitori Barbu Știrbei în Muntenia, și Grigore Alexandru Ghica în Moldova.

Rușii pretind despăgubiri

În mai 1851, rușii părăsesc Principatele, dar în octombrie consulul general rus - Fumit - trimite celor doi domni o telegramă în care țarul le cerea „să plătească o sumă de mai multe milioane de franci, ca despăgubire pentru întreținerea trupelor rusești din perioada 1848-1850”. Dar cu ocazia prezentării de către cei doi domni a bugetelor, la Petersburg, Nicolae I a decis că Muntenia avea să plătească peste 11 milioane franci, iar Moldova - aproape 2,5 milioane franci, cheltuieli date de stare de război.

Eșuând în încercarea de a împărți Imperiul Otoman, prin proiectul propus Angliei, țarul cerea atunci sultanului acordarea dreptului de protecție asupra creștinilor din Imperiul Otoman, dar primi și din partea sa un refuz și amenințări cu ocuparea Principatelor, Poarta având motiv să vadă în acest gest un „casus belli” la adresa ei.

La 3 iulie, rușii invadau Principatele, iar marile puteri, Marea Britanie și Franța, au trecut de partea Turciei, văzând în intervenția rusă o încălcare a Status-Quo-ului din sud-estul Europei. Sub avalanșa de cereri de supunere a diferitelor segmente ale administrației rușilor, cei doi domni părăsesc, la sfârșitul lui octombrie 1853, Principatele.

Imediat, Principatele au intrat sub administrație rusă având ca guvernator pe generalul Budberg. Rusia nu dorea o Românie unită care ar fi fost o barieră în calea expansiunii ei spre Balcani. Franța, Anglia, Austria și Prusia somau Rusia, la 9 februarie 1854, să părăsească Principatele, în caz contrar fiind obligați să intervină.

Țările europene vor și ele protectorat asupra Principatelor

Aflată sub aceste presiuni, dar și din cauza deplasării teatrului de operațiuni militare în Crimeea, Rusia cedează și, în lunile iulie-septembrie, cele două Principate erau evacuate. Intenția Austriei, Franței și a Angliei era abolirea protectoratului rus. Conferința de la Viena, din 26 martie 1855, susținea, prin vocea baronului Bourgueney, trimisul Franței, teza unirii Principatelor.

La 2 decembrie 1854, cancelarul Austriei trimite Rusiei un ultimatum în cinci puncte în care se prevedea ca „protectoratul rusesc asupra Moldovei, Valahiei și Serbiei să fie înlocuit prin protectoratul tuturor marilor puteri și cedarea de către Rusia Moldovei a părții din Basarabia care se învecinează cu Dunărea”.

Rusia nu s-a opus, pentru că scopul ei era acela de a diviza Franța de Austria și Turcia. Congresul de Pace de la Paris, din 1856, se deschidea la 25 februarie cu problema Principatelor, văzută ca o problemă europeană. În Protocol se prevedea „desființarea completă a protectoratului rusesc. Rusia nu va exercita nici un drept particular sau exclusiv de protecțiune sau de ingerință în afacerile interne ale Principatelor Dunărene”.

Contele Orlov, reprezentantul Rusiei, declara că „aprecia nevoile și dorințele Principatelor” și sprijinea „proiectul de unire, căci va ajuta la prosperitatea provinciilor”. Tratatul încheiat la 30 martie cuprindea și articolele privitoare la Principate (22-27).

„Principatele Valahia și Moldova vor urma a se bucura sub suzeranitatea Porții și sub garanția puterilor contractante”.

Protectoratul Rusiei înceta, însă Rusia nu-și abandonează planurile. În 1856, Karl Marx a făcut o remarcă genială:

„Ursul rus va fi capabil de orice, atâta vreme cât va ști că celelalte animale cu care are de-a face nu sunt capabile de nimic… Nu există decât un mijloc de a trata cu o putere ca Rusia, și anume absența fricii”.

Deși Rusia a recunoscut unirea deplină a Principatelor, lovitura de stat, din 2 mai 1864, și plebiscitul din mai 1864 privind aprobarea unei noi constituții, ce modifica Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris din 1858, a condus la reacția negativă a Rusiei exprimată astfel într-un ziar francobelgian:

„Este posibil să-și bată joc cineva de tratatele și deciziile Europei cu mai multă lipsă de jenă decât prințul Cuza”?

Detronarea lui Cuza (foto dreapta), la 11 februarie 1866, a pus Europa din nou în fața unui fapt împlinit. Pentru a se discuta problema Principatelor Unite este convocată Conferința de la Paris a puterilor europene. Reprezentantul Rusiei, Budberg, declară că „deși poporul vrea un principe străin nu este o dorință bine chibzuită”, pledând pentru separarea Principatelor, arătând că în Moldova poporul nu vrea unirea, ci separarea.

La Iași, au loc, la 3 aprilie, agitații puse la cale de diplomați ruși prin care se cerea separarea. Ion Ghica acuză într-o notă remisă consulului Offenberg, la 11 aprilie, implicarea supu șilor ruși în tulburările antiunioniste. Rusia încerca prin orice cale alegerea unui prinț străin, care nu ar fi fost servitorul intereselor sale. Dar iarăși Europa s-a văzut depășită de evenimente prin alegerea prințului străin, la 10 mai 1866, în persoana prințului Carol de Hohenzollern- Sigmaringen. Noul regim trebuia consolidat.

Carol I schimbă raporturile, dar pericolul rămâne

La 29 noiembrie 1869, a fost semnată convenția consulară cu Rusia, prin care se aduceau unele limitări ale atribuțiilor consulului – supușii ruși fiind scutiți doar de impozitul personal și de prestatul în natură, însă această convenție nu a avut aplicare în practică. Relațiile păreau să se detensioneze o dată cu vizita lui Carol la Livadia, în 1869, la invitația țarului, prin care voia să arate prestigiul României în zonă.

Deși în aparență părea că agreează noul regim, Rusia nu-și abandonează planurile. În 1875, se redeschide iar „Problema Orientală”, prin mișcări naționale în Bosnia, Herțegovina și Bulgaria, iar Rusia se pregătea să intervină de partea „fraților ortodocși”. România a adoptat tactica neutralității, dar în discuțiile ambasadorului Ion Ghica, la Constantinopol, cu ambasadorul rus contele Ignatiev, acesta i-a transmis că „într-un conflict cu Poarta, Rusia ar putea fi obligată să ocupe România drept garanție”.

Dar cum un conflict ruso-turc putea avea ca teatru de desfășurare spațiul românesc, premierul I. C. Brătianu s-a orientat către tratative directe cu Rusia, interesată și ea de un acord cu România. În acest sens, a avut loc în Crimeea, la Livadia, întrevederea dintre Brătianu, cancelarul Gorceakov și țarul Alexandru II.

Brătianu a acceptat în principiu trecerea armatelor rusești, dar numai în baza unor convenții speciale. Neutraliștii și conservatorii ostili unei colaborări cu Rusia au declanșat, prin intermediul ziarului Timpul, o virulentă campanie antirusească.

La 4 aprilie 1877, se semna la București Convenția româno-rusă, de către Mihail Kogălniceanu și consulul rus, baronul Stuart, ce permitea trecerea armatei ruse liber, pe teritoriul României spre Turcia. Rusia se obliga să mențină și să se respecte drepturile politice ale statului român, „astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a menține și a apăra integritatea actuală a României”.

Înfrângerea de la Plevna schimbă atitudinea rușilor

Convenția a fost votată de cele două Camere pe 16 și 17 aprilie. La 3 mai, sosea la București marele duce Nicolae, însoțit de generalul Nepokoicinski, șefului Marelui Stat Major al armatei ruse, într-o vizită la prințul Carol. Peste cinci zile, pe 9 mai, Parlamentul proclama independența de stat a României.

Rusia însă, chiar dacă declarase de la început, prin cancelarul Gorceakov, că privea independența României ca un fapt împlinit, preciza că aceasta urma să fie întărită de jure printr-o hotărâre comună a țărilor europene, după încheierea păcii. Dorind să participe activ la război, guvernul român a inițiat convorbiri cu autoritățile politice și militare țariste, dar fără a se ajunge la o soluție.

Refuzând în principiu colaborarea, chipurile, din pricina posibilelor complicații internaționale, țarul și cancelarul Gorceakov „condiționau participarea românească de integrarea organizatorică și subordonarea totală comandamentului rusesc”. Dar eșecul rușilor în asediul Plevnei, l-a făcut pe marele duce Nicolae să ceară ajutor armatei române într-o telegramă trimisă la 19 iulie 1877 lui Carol.

„Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrație și dacă se poate să treci Dunărea, după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”.

Bazele cooperării româno-ruse au fost convenite în întâlnirile lui Carol cu Țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae din august. Forțele româno-ruse au fost puse la Plevna sub comanda lui Carol, asistat de generalul rus Zotov și generalul român Alexandru Cernat. În luptele de la Plevna, armata română s-a acoperit de glorie.

Ziarul francez Le Temps nota: „Rușii nu pot uita că România le-a dat concursul efectiv”, iar marele duce Nicolae îi scria lui Carol, după cucerirea redutei Rahova că „… victoria de la Rahova aparține pe deplin armelor române”. Rușii țineau ocupate cele trei județe din sudul Basarabiei, încălcând convenția din 4 aprilie 1877. Tratatul de la San Stefano, încheiat la 19 februarie 1878, prevedea tranzitul trupelor ruse din Bulgaria prin România spre Rusia.

Întorcându-se din Bulgaria, trupele țariste încălcau iarăși Convenția, pentru că așa cum spunea Gorceakov, în răspunsul dat lui Ghica, „atunci când Rusia a încheiat convenția în vederea unui război cu turcii, ea s-a obligat prin acest articol (11) să apere pământul românesc împotriva turcilor, iar prin urmare, dispozițiile acestui articol nu se referă deloc la Rusia, nici la relațiile sale cu România” și au cerut regelui Carol dezarmarea armatei române.

România devine independentă, dar pierde sudul Basarabiei

Carol se opune, iar I. C. Brătianu și M. Kogălniceanu cer marilor puteri să oprească avântul Rusiei. Congresul de pace de la Berlin nu a modificat prea mult prevederile Tratatului de la San Stefano, deși reprezentanții României - I. C. Brătianu și M. Kogălniceanu - au fost lăsați să-și exprime punctul de vedere românesc.

Însă prezența lor nu a mai putut influența cu nimic prevederile deja stabilite ale tratatului. România devenea independentă, dar pierdea sudul Basarabiei, primind la schimb nordul Dobrogei. La protestul oamenilor politici români, cancelarul Gorceakov a răspuns:

„Oricare ar fi argumentele dvs. ele nu pot modifica prin nimic hotărârea noastră; ea este de neclintit. Vă aflați în fața unei necesități politice. Oamenii dvs. de stat să privească aceste lucruri mai lucid și să țină seama de această necesitate”.

Rusia a devenit din nou în ochii guvernului și a opiniei publice inamicul României. Relațiile s-au încordat în 1879, o dată cu conflictul de la Arab-Tabia din Dobrogea, legat de delimitarea frontierei cu Bulgaria, când Rusia, de partea Bulgariei, a rupt relațiile diplomatice, ele fiind reluate abia în iulie 1880, după soluționarea conflictului și trecerea Arab-Tabiei în stăpânirea României.

Proclamarea regatului, în 1881, act prin care se consolida monarhia și regatul, a adus o obiecție interesantă a ministrului rus de extern Giers, nemulțumit că România tolera activitatea pe teritoriul său a unor revoluționari ruși. După asasinarea țarului Alexandru al II-lea, Giers a declarat ambasadorului României că recunoașterea regatului e condiționată de dovada că guvernul românesc știe să-și apere vecinii de revoluție

. Adoptarea unei legi în 1881, ce viza împiedicarea activităților revoluționare a imigranților, a fost primită cu satisfacție de Petersburg. De acum în acolo, oamenii politici români nu vor uita că „cea dintâi primejdie este... Marea Putere cea mai apropiată geografic”.