Autor 5006 vizualizări


Cu primul concert al orchestrei „Societăţii Filarmonica Română”, dirijat de Eduard Wachmann la 15 decembrie 1868, românilor li s-au deschis porţile către marea muzică. Un program alcătuit din lucrări de Haydn, Mozart, Beethoven şi Mendelssohn a fost aplaudat – consemnează cronicarii – cu un entuziasm de nedescris. Aşa a început istoria primei şi celei mai vechi Filarmonici din ţară, care poartă astăzi numele lui George Enescu. La devenirea şi impunerea ei categorică pe plan internaţional au contribuit, pe rând, Eduard Wachmann, Dimitrie Dinicu, George Georgescu şi, desigur, marele, generosul George Enescu. 

Societatea culturală „Atheneul Român“ a fost înființată în 1865 şi se proclama „Societate științifică, literară și artistică“. Ea fusese numită Atheneu ca un ecou al Antichității – în templul zeiței Atena își înfățișau poeții și înțelepții creațiile – și al unor grupări asemănătoare din Europa secolului XIX (existase și un precedent cu același nume la Iași, care însă nu viețuise decât 2 ani, între 1860-1861). Societatea a reunit timp de multe decenii crema intelectualității românești și ceea ce s-a numit „spiritul atheneist“ a marcat generații întregi de oameni valoroși, nu numai în București, ci și prin numeroase filiale, în toată țara.

Eduard Wachmann îi cere ajutorul domnitorului Carol

În această perioadă se întoarce în ţară, după studii de specialitate la Conservatoarele din Viena și Paris, tânărul Eduard Wachmann. Întâi în fosa Teatrului, apoi profesor și director la Conservator, el pornește o adevărată campanie pentru introducerea și dezvoltarea gustului pentru muzica bună în saloane, la Curtea domnească și în rândul publicului educat. Parcursul lui Wachmann ilustrează perfect adagiul „omul sfințește locul“. Ambițios, pasionat, dăruit cu un excepțional talent managerial, el a pus, printr-o strategie bine gândită, bazele organismului artistic de elită care a devenit, în timp, Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ din București și implicit ale vieții de concert în România. 

Pornind de la zero, Wachmann a construit cu răbdare un embrion de orchestră cu puținii instrumentiști pe care îi avea atunci la îndemână – circa 30 de persoane – și, după doi ani de eforturi, a reușit să prezinte în sala Teatrului Național, la 22 aprilie 1866, un prim concert simfonic;programul dezvăluie crezul său artistic – o bază culturală solidă, întemeiată pe repertoriul clasic ales cu grijă pentru pregătirea și educarea publicului:Uvertură din „Făpturile lui Prometeu“ de Beethoven;Simfonia nr. 40 în sol minor de Mozart;Adagio (executat de toate instrumentele de coarde) de Haydn;Simfonia a II-a în re major de Beethoven. 

Dirijorul caută sprijin pentru depășirea dificultăților de tot felul ce stăteau în calea constituirii unei orchestre permanente, pentru care lipseau aproape toate elementele materiale necesare:o sală potrivită, instrumente suficiente, partituri și un număr convenabil de instrumentiști profesioniști. Susținut de intelectuali melomani cu poziții sociale înalte, Wachmann se adresează Domnitorului Carol solicitându-i protecția:„Un proiect de asociație filarmonică pe care am avut fericirea de a vi-l înmâna Alteței Voastre conține principalele amănunte de a realiza, cu puține cheltuieli, cele două propuneri pe care vi le-am prezentat și îndrăznesc să rog pe Alteța Voastră să binevoiți a patrona și a oferi augustul Dumneavoastră sprijin acestui proiect ce cuprinde înlăuntrul său baza unei instituții utile care nu va întârzia să-și aducă cele mai rodnice fructe“. Domnitorul i-a acordat suma de 300 lei, care i-a permis lui Wachmann să-şi continue activitatea.

„Actul de naștere“ al „Societății Filarmonica Română“ sub oblăduirea Societății Atheneului Român s-a semnat la data de 29 aprilie 1868, în prezența a 54 de membri fondatori. Expunerea de motive preciza că scopul noii înjghebări este „dezvoltarea și propagarea gustului uneia din cele mai frumoase și ideale dintre arte, Muzica, și a societății noastre, distracțiune mai nobilă care să-l repauzeze și, în același timp, să-l înalțe și să-l înnobileze pe om, spre a contribui la înălțarea estetică a națiunii“.

Problema vitală rămânea însă aceea a sălii de concert – și aici inițiativa a aparținut în întregime generației de „atheneiști“, în frunte cu Constantin Esarcu, un vizionar ce s-a dedicat dezvoltării „conștiinței naționale în câmpul ideilor de literatură, arte și științe“. Sloganul lansat de el „Dați un leu pentru Atheneu“, cu rezonanța lui sugestivă, nu era doar un îndemn la o colectă publică, ci purta în el semne ale unei stări de spirit, ale unui avânt românesc și de interes pentru cultură.

„A fost destul ca o parte din high-life să vie...”

Repertoriul din acele câteva decenii, adică de la începuturi până în 1906, este ales cu înțelepciune și cu un nuanţat simț al capacității de percepție a ascultătorilor, având o componentă decisivă în factorul educativ. Dirijorul a pus o dublă temelie solidă, prin repertoriul clasic, pe de o parte pentru formarea gustului estetic al publicului și pe de altă parte pentru asigurarea celei mai riguroase și sistematice școliri a orchestrei. Beethoven a fost mereu prezent prin toate simfoniile sale (cu excepția finalului din Simfonia IX-a), într-atât încât în 1870 se putea face un festival unitar „în onoarea aniversarului seculariu al nascerei lui“. Dar Wachmann ținea pasul şi cu noutățile artei muzicale a timpului;astfel, au pătruns treptat în program partituri dificile sau de ultimă oră, ca de pildă creațiile școlilor naționale:Smetana, Dvořák, Glinka, Ceaikovski, N. Rimski-Korsakov, Grieg sau César Frank, Camille Saint-Saëns, Emmanuel Chabrier, Richard Strauss. 

În atâția ani de stăruință și de realizări, concertele simfonice și-au cucerit un loc în viața mondenă a Bucureștilor:„A fost destul ca o parte din high-life să vie, pentru ca ceilalți, prin imitație, să se creadă datori a asista, după cum asistă la hipodrom, operă, baluri, fiindcă așa e moda“, scria „România Musicală“ la sfârșitul secolului XIX. Cu atât mai mult cu cât Curtea Regală, prin Regina Elisabeta – ea însăși pianistă și melomană pasionată – acordase un gir de onorabilitate vieții muzicale ce se desfășura sub cupola noii și frumoasei clădiri. Carmen Sylva a iubit Ateneul Român – pe care îl onora cu prezența ei de multe ori chiar împreună cu regele Carol I, mai puțin sensibil la artă, dar doritor să stimuleze, alături de soția sa, viața culturală a țării.

Ce moment! La 17 ani, George Enescu îşi dirijează Poema Română

La cumpăna veacului, în 1898, apare pentru prima oară sub cupola Ateneului Român, alături de Orchestra Filarmonică, George Enescu în tripla sa calitate de violonist, compozitor și dirijor – moment suprem pentru istoria muzicii noastre. 

Cu intuiția care-l caracteriza, Eduard Wachmann a înțeles potențialul tânărului violonist și compozitor – Enescu avea atunci 17 ani! – și, cu un gest simbolic, i-a cedat chiar bagheta sa pentru a-și dirija singur Poema Română. În conștiința celor prezenți în sala Ateneului la concertul Filarmonicii din seara de 1 martie 1898 s-a impus certitudinea apariției unui exponent genial al spiritualității naționale. Este și începutul unei îndelungi legături – de peste jumătate de secol – între marele artist, orchestra Filarmonicii și palatul Ateneului. E lesne de închipuit ce imens succes a repurtat (adăugându-se la primirea călduroasă de la Paris), aceasta fiind, de altfel, prima lucrare românească înscrisă în programele Filarmonicii. A trebuit reluată Poema încă de două ori (în 8 și 15 martie), Enescu apărând și ca violonist în concertul de Bruch, iar în anii următori, Wachmann i-a oferit din nou bagheta pentru alte prime audiții proprii, Fantezia pentru pian și orchestră cu Theodor Fuchs solist, Fantezia pastorală, două Intermezzi, Rapsodiile române și Suita I.

Intră în scenă Dimitrie Dinicu

Între timp, viața concertistică bucureșteană se amplificase mult și, chiar dacă era fluctuantă, spontană, nu totdeauna calitativă, ea cristaliza în cele mai diverse forme interesele și preocupările muzicienilor:se fac și se desfac ansambluri mai mici și mai mari, se înfiripează diverse „societăți artistice“ cu denumiri sugestive (Buciumul, Odeon, Muzica, Lyra, Carmen etc.), apar oameni noi la vremuri noi. 

Unul dintre ei este Dimitrie Dinicu, tânăr violoncelist și profesor la Conservator, cu bune studii vieneze. Tentat de magia baghetei, dar și preocupat de dorința de a da instrumentiștilor posibilități de câștig pe timpul verii când nu aveau angajamente, Dinicu alcătuiește în 1903 o orchestră de promenadă pentru o stagiune de concerte la Sinaia și nu pregetă să-și numească formația „Noua Filarmonică Română“. Cu aceasta, va prezenta în toamna lui 1904 patru concerte la Ateneu, semnificative pentru politica repertorială pe care o propuneau:lucrările clasice moștenite de la Wachmann, prime audiții contemporane printre care și o lucrare a lui Alfonso Castaldi, care dobândise în anii aceia o autoritate deosebită în lumea muzicală românească. Evident, Dinicu urmărea să cucerească neapărat publicul, lansând conceptul de concerte „populare“ (la modă pe atunci) cu prețuri reduse față de trecut, ceea ce îi atrage susținerea entuziastă a presei și într-o oarecare măsură lărgirea componenței sociale a sălii Ateneului.

Wachmann se retrage în 1906, iar în 1908 se stinge. Odată cu el se încheie epoca „eroică“, în care – timp de patru decenii – a construit piatră cu piatră o orchestră simfonică, o cultură muzicală, un public educat, coagulându-le într-o viziune de ansamblu, despre care ar fi fost probabil mândru să știe că este cunoscută în literatura de specialitate ca „epoca Wachmann“. 

Se împlinea un vis:„orchestra permanentă”

Ofensiva lui Dimitrie Dinicu nu se lasă așteptată și, în timpul cel mai scurt, reușește să inițieze ceea ce va fi „domnia“ sa pentru următorii 14 ani de viață simfonică românească – cu alte cuvinte, „epoca Dinicu“. Perseverența lui Dinicu pune în mișcare mecanismele oficiale și Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor îi aprobă o subvenție de 70.000 de lei pentru o „orchestră permanentă“ de 45 de persoane (în mare parte preluate din orchestra lui Wachmann). Se împlinea în fine un vis pentru care se luptaseră atâția ani Wachmann și susținătorii săi. 

În seara zilei de 12 octombrie 1906, ansamblul care acum purta denumirea de „Orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor“, sub bagheta lui Dimitrie Dinicu, își face debutul triumfal sub cupola Ateneului Român cu un program care reprezintă un întreg proiect:Simfonia I de Beethoven (care anunța inaugurarea ciclului respectiv), o primă audiție contemporană (I. Svendsen, bun simfonist, foarte la modă în vremea aceea) și, semnificativ, Poema Română de George Enescu. Cu încredere în forțele artistice ale orchestrei, el se încumetă chiar din primul său an de directorat să invite celebrități mondiale ca Pietro Mascagni, care, bun dirijor, își prezintă, în trei concerte, opera Cavalleria rusticana și alte creații;Siegfried Wagner, fiul uriașului de la Bayreuth, Felix Weingartner, alt dirijor important. 

Dacă în secolul XIX am putut selecta abia câteva nume de soliști valoroși care cântă pe scena Ateneului, în „epoca Dinicu“ apar tot mai mulți artiști prestigioși pe afișe:marele Eugène Ysaye, „părintele violonisticii moderne“, Bronislaw Hubermann, Geza von Kresz, Jan Kubelik, Stefi Geyer, dedicatara Concertului nr. 1 de Bartók, pianiștii Arthur Rubinstein, Teresa Carreño, Raoul Pugno ș.a. Este limpede că niciunul dintre acești interpreți faimoși n-ar fi acceptat să colaboreze cu o orchestră care să nu răspundă exigențelor lor.

Simfonia a IX-a de Beethoven, Enescu şi Primul Război Mondial

Fără îndoială, esenţială pentru coeziunea sufletească a orchestrei şi pentru desăvârşirea ei artistică a fost prezenţa – foarte consistentă în vremea aceea – a lui George Enescu. De altfel, cele mai importante evenimente ale acelor ani se înscriu în ceea ce am numi astăzi „un proiect coerent“ și se datorează inițiativei și eforturilor lui Enescu (inclusiv organizatorice). 

Cu Simfonia a IX-a de Beethoven, care nu fusese niciodată auzită integral de publicul românesc, s-a consolidat colaborarea cu D.G. Kiriac și Corul „Carmen“ – şi dacă ne gândim că în acea vreme radioul nu exista, iar discul nu avea decât o circulație minimă, ne putem închipui ce impresie copleșitoare a făcut asupra auditoriului această primă audiție. Pe de o parte personalitatea fascinantă a dirijorului, pe de alta neliniștea, tensiunea Primului Război Mondial care începuse de câteva luni – toate acestea contribuiau la o stare de exaltare în fața acestei capodopere care chema la înfrățire, o atmosferă emoțională înfrigurată evocată de toți martorii evenimentului. 

În anul următor, Enescu va continua această acțiune de propagare a repertoriului de amploare și va programa actul III din Parsifal de Wagner (din nou cu concursul corului „Carmen“ pregătit de D.G. Kiriac). În fine, un an mai târziu, în 1916, maestrul a prezentat încă o operă esențială a repertoriului vocal-simfonic, Damnațiunea lui Faust de Berlioz, construind astfel un triptic monumental în jurul căruia s-au concentrat interesul și realizările Orchestrei Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor în întreaga această perioadă. 

Mărturiile cronicarilor vremii atestă puterea cu adevărat magnetică pe care o exercita Enescu atât asupra interpreților, cât și a auditoriului;M. Mărgăritescu scria după Simfonia a IX-a:„Prin singura sa apariție, el impune o atențiune neobișnuită;puterea sa de pătrundere și de evocare, gestul său precis și plin de elocință, privirea sa luminează arhitectura sonoră a întregii opere“, iar Emanoil Ciomac, care l-a urmărit atent toată viața, sintetiza astfel prezența la pupitru a lui George Enescu:„Claritate în expunere, în construcție, în sublinierea motivului principal, în detalierea oricărei teme, în frazarea ce dă caracterul cuvenit fiecărui amănunt melodic în parte. Dozarea umbrelor și a luminilor, echilibrul sonorităților, pregătirea și redarea atmosferelor caracteristice, toate acestea sunt făcute cu o vigilență de fiecare clipă, un ritm însuflețit și sănătos, o putere liniștită, sigură și comunicativă“.

Dirijorul George Georgescu

Dirijorul George Georgescu

Refugiul la Iaşi şi „Orchestra simfonică a artiştilor mobilizaţi”

Intrarea României în război, ocupația germană, refugiul în Moldova, plecările tinerilor pe front, ocuparea Bucureștiului de către armata germană, toate acestea au determinat, și pentru Orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor, ca și pentru alte ansambluri bucureștene, în vara anului 1916, întreruperea activității. Instrumentiștii refugiați la Iași au putut să se atașeze celor locali, formând împreună, sub conducerea neobositului George Enescu, un ansamblu simfonic care a susținut până în mai 1918 o stagiune de concerte. De aceea, comentatorii care au studiat în amănunt istoria orchestrei bucureștene au vorbit despre „strămutarea“ ei din motive de forță majoră și despre „continuitate“, chiar dacă sub un alt nume – „Orchestra simfonică a artiștilor mobilizați“ –, impus de împrejurări. 

Odată cu încheierea războiului și cu revenirea din bejenie, anul 1919 este mai mult un an de reconfigurare. Schimbările profunde din toate domeniile vieții politice, sociale, culturale antrenează și viața artistică. Atmosfera culturală este însuflețită de un nou elan, de entuziasm și de speranțe traduse prin inițiative menite să dea un impuls înviorător vieții muzicale. Se pun definitiv, după nenumărate încercări, bazele viitoarei Opere Române de Stat, se înființează mai multe orchestre, apare corala „Cântarea României“ și, în 1920, ia naștere Societatea Compozitorilor Români, inițiată de Constantin Brăiloiu, în frunte cu George Enescu.

Orchestra Ministerului își reia activitatea și Dinicu, trecând peste toate dificultățile, recompune cu un efort titanic un ansamblu în stare de funcționare și reintră în Ateneul Român, care fusese rechiziționat pentru parlament și doar protestele vehemente ale muzicienilor au readus muzica sub cupola mult iubită. Din ianuarie 1919 se reia stagiunea în care tot prezența substanțială a lui Enescu la pupitru, alături de Dimitrie Dinicu, în reluarea „Concertelor istorice“, sunt evenimentele anului. La 25 mai 1919 – dată memorabilă pentru întreaga istorie a muzicii românești – Enescu va prezenta în primă audiție Simfonia a III-a, încununare a creației sale de până atunci.

George Georgescu, la pupitrul orchestrei – şi criza financiară din 1922

După retragerea lui Dimitrie Dinicu, în iunie 1920, George Georgescu pornește la acțiuni organizatorice energice menite a transforma Filarmonica într-o orchestră de nivel european. O selecție severă a instrumentiștilor, care proveneau aproape în totalitate din vechea echipă, și angajarea unor artiști aduși din străinătate au stârnit, bineînțeles, ca și în trecut, valuri de inimiciții oglindite în presă, acuze de simpatii pro-germane (războiul abia se terminase), proteste sindicale, încercări de a-i bara drumul noului director. Dar intransigența sa în urmărirea calității și triumful concertului inaugural din 22 octombrie 1920, cu un program care va constitui un „brand“ al dirijorului toată viața – Uvertura la Maeștrii cântăreți din Nürnberg de Wagner, poemul simfonic Don Juan de Richard Strauss și Simfonia a V-a de Beethoven – fac din George Georgescu favoritul publicului.

Dirijorul George Georgescu,  alături de violoniştii David Oistrah şi Yehudi Menuhin,  ovaţionaţi de publicul prezent în Sala Mare a Ateneului

Dirijorul George Georgescu, alături de violoniştii David Oistrah şi Yehudi Menuhin, ovaţionaţi de publicul prezent în Sala Mare a Ateneului

Însă Filarmonica, într-un vădit progres profesional, se află totuși într-o gravă situație financiară. În 1922 se impun măsuri grabnice pentru supraviețuire. După multe pertractări, dezbateri în presă, tratative tensionate, amenințări cu desființarea, se ajunge la o soluție de compromis – contopirea celor două orchestre, a Operei Române și a Filarmonicii, într-un singur ansamblu de 120 de persoane, care va deservi ambele instituții, sub directoratul lui George Georgescu. Filarmonica își păstrează denumirea, iar suportul ei financiar va fi asigurat de Fundația „Principele Carol“. Această fuziune era utilă pentru moment, dar în timp se va dovedi generatoare de probleme. Orchestra rămânea a Filarmonicii, dar cânta zilnic și în fosa Operei și nu mai putea acoperi decât un singur program simfonic săptămânal. În schimb, având un număr mai mare de instrumentiști, își putea lărgi mult repertoriul.

Glorioşii, muzicalii ani interbelici

Aceştia sunt şi anii în care pe scena Ateneului se perindă cei mai străluciți interpreți ai timpului din lumea întreagă, atrași de prestigiul lui Georgescu – care cucerise pe multe meridiane o notorietate personală – și de faima crescândă a orchestrei „sale“, ca fiind una dintre cele bune din Europa;și nu vin numai interpreți, ci și cei mai mari compozitori din prima jumătate a secolului (Richard Strauss, Ravel, Bartók, Mascagni, Strawinsky, Casella, Karol Szymanowski ș.a.), ca să-și prezinte în fața publicului românesc operele proprii sau eventual să le ofere maestrului pentru a le pune în valoare cu arta sa. E de ajuns să amintim doar câteva nume pentru a demonstra că sub cupola Ateneului în „epoca Georgescu“ au defilat aproape toți coloșii artei muzicale contemporane:Felix Weingartner, Erich Kleiber, Herbert von Karajan, Alfred Cortot, Arthur Rubinstein, Claudio Arrau, Wilhelm Backhaus, Marguerite Long, Wilhelm Kempff, Walter Gieseking, Jacques Thibaud, Pablo Casals și mulți alții tot atât de cunoscuţi, care au contribuit la reputația de capitală muzicală europeană a Bucureștiului

Având o orchestră consolidată, bine antrenată, George Georgescu s-a încumetat să o ducă în primul ei turneu în străinătate (1922, în Grecia și Turcia). Fiind foarte bine primit, va repeta experiența – într-o vreme în care nu se prea obișnuiau asemenea deplasări de forțe – în 1934 (în Turcia, Bulgaria, Iugoslavia), în 1941 şi 1942 (în Austria, Cehoslovacia, Germania, Bulgaria), confirmând direct cota internațională atinsă. Ceea ce nu înseamnă că viața Filarmonicii decurgea lin;anii 1924-1926 sunt din nou zguduiți de nemulțumiri, vrajbă, greve, amenințări, nesiguranță – totul pornind de la două motive principale:deficitul financiar și dubla activitate la Ateneu și Operă, la care s-a adăugat și amenințarea de a pierde sala, căci Comitetul Ateneului mărise prea mult chiria. În fața acestui dezastru, George Georgescu, exasperat și de atacurile personale foarte dure și deseori partizane, a plecat pentru un an în Statele Unite, unde urma să colaboreze cu cele mai reputate orchestre.

1939: George Enescu,  Pablo Casals şi George Georgescu la pupitrul dirijoral

1939:George Enescu, Pablo Casals şi George Georgescu la pupitrul dirijoral

Se cere revenirea lui George Georgescu

În timp însă, se dovedește că absența conducătorului orchestrei nu a rezolvat nodul de contradicții, atât administrative, cât și artistice, iar cei ce îl loviseră regretau acum. Stagiunea era coordonată de un „comitet de compozitori“ (Otescu, Alessandrescu și Jora), care apăreau și în postură de dirijori;cu acest prilej au putut urca pe podium și alți doritori de a-și încerca puterile în această profesie;unii se afirmaseră deja în provincie, ca Antonin Ciolan sau Paul Richter, și urmau să aibă o evoluție prețuită, alții s-au pierdut pe drum, iar alții, ca Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, urmau să ajungă la o reputație solidă. Un debut dirijoral de luat în seamă a avut în această perioadă Ionel Perlea, care fusese cunoscut până atunci în calitate de compozitor și care va deveni un nume de referință în cele mai înalte cercuri muzicale europene și americane. 

Dar frecventatorii asidui ai Ateneului începuseră să simtă lipsa maestrului adorat, fără de care concertele păreau anoste, sălile se goliseră și tot mai des se vorbea despre „criză“. Se ridicau glasuri care cereau revenirea lui George Georgescu. Avându-i în vedere ascendentul asupra orchestrei – care își regăsea sub bagheta lui coeziunea și bucuria de a face muzică –, știința de a alcătui programe atractive, carisma, darul de a emoționa publicul, nu este de mirare că reintrarea sa în viața muzicală a constituit un adevărat triumf.

Perioadă tulbure în istoria Filarmonicii:legile rasiale, cutremurul, războiul

Anul 1939 este unul plin de evenimente diverse, dintre care cel mai important este, fără îndoială, instalarea orgii în Ateneu. Vechea dorință a lui George Enescu de a înzestra Ateneul cu o orgă – pentru care dăruise o sumă destul de importantă în 1916, dar care se spulberase în vâltoarea războiului și a refugiului la Iași – s-a materializat în fine în 1939, deschizând calea spre o întreagă zonă repertorială – muzica barocă. Comandată în Germania la firma Walker din Ludwigsburg, orga cu trei claviaturi și 33 de registre aparține tipului romantic, preferat pentru sălile de concert din secolul XX. Inaugurarea ei a avut loc cu fast, la 22 aprilie 1939, cu muzici de Bach și Händel și cu mare entuziasm.

În aceeaşi perioadă, în spiritul lozincii „Muncă şi voie bună”, lansate de Guvern, Filarmonica iniţiază în 1939 câteva concerte pentru muncitori şi funcţionari, care devin prilej pentru o discuţie largă în presă asupra educaţiei culturale, a adecvării programelor la publicul ţintit şi a utilităţii lor.

Ecourile vremurilor tulburi prin care trecea țara se reflectau și în activitatea Filarmonicii, în critici și comentarii răuvoitoare la adresa managementului, a politicii de repertoriu și de programări, în articole injurioase la adresa lui George Georgescu în ziarele legionare și, mai grav, în măsuri impuse de legile rasiale prin care se îndepărtau instrumentiștii evrei, unii foarte buni profesioniști. La descompletarea orchestrei contribuiau și absența tinerilor obligați să-și efectueze serviciul militar și mutarea concertelor simfonice în sala ARO (azi „Patria”), din cauza avariilor produse în Ateneu de cutremurul din noiembrie 1940.

În cenuşiul unei stagiuni cu atâtea probleme, doar turneul în Germania şi Slovacia, bogat în succese, condus de George Georgescu, cu Dinu Lipatti solist, a mai înviorat starea de spirit a orchestrei care, spun cronicarii, „trecea printr-o fază de eclipsă”. În acele vremuri dramatice – începuse războiul –, conducerea Filarmonicii se străduia să-şi păstreze efectivul, iar artiştii strângeau răndurile în jurul muzicii româneşti.

Prezent acasă pe toată perioada războiului, Enescu pune sub semnul uriașei sale personalități toate manifestările simfonice sau camerale în care apare. Un moment de apogeu a fost reluarea Simfoniei a III-a care a trezit emoția unanimă a muzicienilor și melomanilor. Compusă sub imperiul experienței vremurilor de restriște din timpul Primului Război Mondial, capodopera readucea în actualitate toată încărcătura de frământări dramatice care sfâșiau suflete, distrugeau vieți.

George Georgescu, acuzat că „a favorizat cultura germană” 

1944 a fost și pentru Filarmonică un an de fractură, în care toată țesătura de inter-relaționări, toată problematica vieții sociale-politice și profesionale se schimbă. Mutații lente, dar ireversibile modifică orientarea repertoriului dinspre muzica clasică în general, înspre cea rusă și sovietică în special. 

Dar ceea ce era cel mai dureros, și cu repercusiuni asupra calității artistice de la un moment dat încolo, a fost îndepărtarea unor oameni de mare valoare – George Georgescu este „epurat pe viață“, acuzat că „a favorizat cultura germană“ (a se citi Bach, Beethoven, Wagner etc.), că a colaborat cu artiștii germani și a concertat în Germania, drept pentru care este scos din toate funcțiile și activitățile publice. De asemenea, este eliminat din viața muzicală și Ionel Perlea, care la operă ar fi dirijat spectacole „seci, germanofile“. Se semnau memorii și articole prin care se cerea înlăturarea hitleriștilor, desființarea dirijorilor etc.;cu asemenea aberații, marii noștri dirijori erau împiedicați să profeseze, iar orchestra, care între timp trecuse prin modificări (ca, de exemplu, reintegrarea celor scoși pe motive rasiale, aducerea unor tineri etc.), era dezorientată și lipsită de coeziune.

Peste toate acestea, Ateneul fusese bombardat și Filarmonica, obligată să se mute din nou în sala ARO, incomodă și cu o acustică prea puțin propice muzicii.

Ca întotdeauna în situațiile dificile, salvarea a venit de la George Enescu. Refuzând categoric să ocupe fotoliul de director general al lui Georgescu, acceptă doar să preia concertele pentru ca orchestra să poată lucra și publicul să nu fie lipsit de bucuria muzicii. Cu seria Simfoniilor de Beethoven, George Enescu încearcă să aducă la normalitate viața muzicală, fără a înceta să insiste pentru reintegrarea lui George Georgescu la locul ce i se cuvenea pentru talentul și activitatea sa. Aceasta se va petrece abia în 1947. Și astfel Orchestra Filarmonica va intra într-o etapă nouă, definită prin alte trăsături și realizări;vom menționa doar trei date cruciale pentru istoria ei:1945 – transformarea Filarmonicii în instituție de stat;1953 – intrarea clădirii Ateneului Român în administrarea Filarmonicii de Stat;1955 – atribuirea numelui lui George Enescu ansamblului alături de care a intrat în universalitate.