Prin cenuşa industriei: Cum s-a destrămat covorul de Cisnădie

Autor 16007 vizualizări


Adevărul" începe serialul „Prin cenuşa industriei" cu povestea celei mai mari fabrici de covoare din sud-estul Europei, Textila Cisnădie, falimentată după un secol şi jumătate de tradiţie.

Ne aflăm din nou în febra privatizărilor. Statul a început seria 2012 cu Oltchim Râmnicu-Vâlcea, dar importanţa de a salva unul dintre cele mai mari combinate din ţară s-a pierdut în umbra unei licitaţii halucinante. Fondul Monetar Internaţional ne îndeamnă ca, în următoarele şase luni, să continuăm privatizările cu Transgaz, Romgaz, Hidroelectrica şi cu alte companii de stat. Dacă nu sunt realizate transparent şi punând condiţii drastice de bonitate firmelor participante, privatizările româneşti riscă să aibă un singur efect:falimentul. Cine îşi uită trecutul îi va repeta greşelile! De aceea, ziarul „Adevărul" lansează astăzi serialul „Prin cenuşa industriei", care îşi propune să readucă în actualitate poveştile unor fabrici de legendă pe care România le-a privatizat şi le-a pierdut.

Veţi putea citi istoria fabricii de covoare de la Cisnădie, a fabricii de ţigarete de la Sfântu Gheorghe, a Uzinei Aro Câmpulung-Muscel şi a Întreprinderii de încălţăminte Partizanul Bacău. Pornind de la vremurile lor de glorie şi ajungând în anii grei ai tranziţiei, în care şi-au trăit decăderea şi, mai apoi, sfârşitul. În urma lor au rămas mii de şomeri, oraşe cu un viitor incert, cu tineri plecaţi peste hotare şi bătrâni nostalgici după comunism. Sunt patru exemple relevante pentru ceea ce s-a întâmplat cu industria românească după 1989. Şi toate poartă amprenta unor personaje controversate desprinse din zona ocultă a sistemului comunist. În spatele acestor realităţi se află răspunsurile.


Acum 30 de ani, pentru un covor de la Textila Cisnădie trebuia să te înscrii pe liste. Aşteptai şi câte 10 ani să îţi vină rândul, cam la fel ca pentru o maşină Dacia. Un covor costa cât un salariu mediu, dar valoarea sa era mult mai mare pe scara ierarhiei sociale. Se mai făceau covoare la Iaşi şi la Alba Iulia, dar cel de Cisnădie devenise extravaganţa permisă românului „cazat" de Partid în blocurile gri.

Toamna anului 2012, oraşul Cisnădie din judeţul Sibiu. Între case săseşti şi catedrale din piatră există un monolit cenuşiu pe care scrie Covtex Feizy. Prin curte bate vântul; niciun muncitor, nicio maşină de marfă, niciun zgomot. De un an nu se mai produce nimic. Într-o sală rece funcţionează, încă, un magazin de desfacere, ultima rămăşiţă a ceea ce a fost cândva Textila Cisnădie, cea mai mare fabrică de covoare din sud-estul Europei. Doi bărbaţi trişti încearcă să vândă ce a mai rămas în stoc. Când şi ultimul covor va ajunge în sufrageria cuiva, atunci fabrica nu va mai exista.

În următoarele patru pagini este povestea eşecului unei bresle, a textiliştilor, înfiinţată de saşi cu multe sute de ani în urmă. Peste timp, ei i-au învăţat şi pe români să facă covoare şi, încet-încet, s-au pus bazele unei adevărate industrii. Asta se întâmpla în urmă cu 140 de ani. Azi, nimeni nu-şi explică cum a murit această fabrică. Textiliştii fie au ieşit la pensie, fie s-au angajat pe la alte fabrici, de alt profil. Saşii au plecat în Germania. Războaiele uriaşe, care cândva ţeseau un milion de metri pătraţi de covoare pe an, au fost vândute la fier vechi.

UN INGINER IUBEA O TEXTILISTĂ LA „DUBLU PLUŞ"

În 1972, Gicuţa Nartea a venit din Oltenia la fabrica de covoare de la Cisnădie. Avea 18 ani. Oamenii de la personal plecau periodic prin satele din ţară şi aduceau autocare pline cu fete. Din cei 6.000 de angajaţi, aproape trei sferturi erau femei. Exista în incinta fabricii un grup şcolar unde fetele învăţau carte, dar şi meserie. Primeau camere la cămin şi începeau să cunoască băieţi.

Corul mixt al fabricii de la Cisnădie

La câţiva kilometri de Cisnădie se afla Şcoala de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu". Duminica, viitorii ofiţeri şi viitoarele textiliste dădeau roată pe sub arini. Pentru Gicuţa Nartea şi pentru generaţia ei, începutul anilor '70 a fost raiul pe pământ. Ascultau „Europa Liberă" doar pentru muzica uşoară. Mergeau la schimburi de experienţă, se lăsa cu mese şi cu dansuri. „Vara plecam cu trenul prieteniei la mare. Toate erau frumoase şi vesele, ieşeam la grătare. Noi aşa credeam că e bine, cu Ceauşescu mergem înainte!".

Şi azi, dacă te aşezi la masă într-un han din Cisnădie, e foarte posibil să auzi o poveste de alcov din timpurile de glorie ale fabricii. Bărbaţii încă îşi povestesc aventurile din turele de noapte. Aşa am aflat de dragostea sub un război dintre o ţesătoare la dublu pluş, poreclită „Calul Troian", căci era ciolănoasă, şi un inginer mecanic. Era frumos la fabrica de covoare. Se făceau şi dragoste, şi război.

VIOREL HIZO ŞI BLATURILE DE LA FC TEXTILA

Aurica Hămbăşan a fost directoarea fabricii vreme de 13 ani, între 1977 şi 1990. Ţine ca pe icoane pozele vechi din fabrică, în jurul căreia se crease un întreg univers. 6.000 de oameni. Aici munceau, aici se distrau, aici îşi creşteau copiii. Fabrica avea cor, echipe de fotbal, handbal şi popice, avea creşe şi grădiniţe. Fabrica avea totul. Pentru că a fost şi microbistă, Aurica Hămbăşan a făcut tot ce era legal şi ilegal pentru echipa FC Textila Cisnădie, antrenată în anii '70 de Viorel Hizo, azi reputat tehnician la FC Vaslui.

Echipa de fotbal Textila Cisnădie

„Hizo lucra la punctul de desfacere. Era foarte muncitor, se urca în containere şi, împreună cu oamenii, încărca marfa pentru export. Era şnur. În timpul ăsta a jucat la echipă, apoi a antrenat. Păi, mă duceam cu el şi aranjam meciurile. În toate m-am băgat. Am plecat după un arbitru care stătea în Arad. Eu şi Hizo", îşi aminteşte fosta directoare.

FC Textila avea ca obiectiv promovarea în Divizia B, iar asta s-ar fi întâmplat numai cu o victorie la meciul de baraj. „Arbitrul ne-a promis că ne ajută, vorbisem să-i dăm ceva bani după meci. Dar pe teren a ţinut cu ceilalţi. Mai-mai să-l omoare lumea din tribune. Cu parul umblau după el. L-au scos miliţienii cu duba din stadion şi când au ieşit din oraş l-au trântit într-un şanţ", se amuză acum Aurica Hămbăşan. Desigur, echipa FC Textila mai există doar în astfel de amintiri.

Aurica Hămbăşan este supărată că a schimbat de trei ori mocheta din casă în 20 de ani: „Nu mai e calitate"

Actualul director: „Vom da faliment, nu există altă soluţie"

„După Revoluţie, fabrica mergea atât de bine, încât muncitorii cumpărau covoare şi le revindeau ca speculanţi", povesteşte Alexandru Bârcea, fost lider sindical la Cisnădie. Este începutul clasic al democraţiei în fabricile româneşti. Populaţia, văduvită până atunci de produse, a dat năvală să cumpere din stocurile uriaşe, drămuite de Ceauşescu pentru export. Satisfăcuţi de cererea mare de pe piaţa internă, conducătorii fabricilor au pierdut, la începutul anilor '90, contactul cu partenerii de afaceri din străinătate. Mai târziu, când şi-au dat seama că nu pot supravieţui fără export, au ajuns la mâna foştilor agenţi din comerţul exterior al României comuniste. Aceştia s-au implicat mai târziu şi în privatizările din care românii au avut, de cele mai multe ori, de pierdut. La Cisnădie se respectă întocmai acest calapod.

Lae Dumbravă, fost inginer la Textila, explică foarte concis începutul sfârşitului pentru marea fabrică de covoare:„Înainte de 1989 se făcea export prin întreprinderile de comerţ exterior. După 1990, cei care lucrau în aceste întreprinderi s-au privatizat, şi-au făcut firmele lor. Şi veneau şi ne cereau nouă comisioane foarte mari ca să ne facă legătura cu clienţii, pentru că ei aveau toate contactele. Noi nu le-am putut da acele comisioane şi aşa am pierdut pieţele externe, de exemplu piaţa Japoniei, una dintre cele mai importante".

UN COLOS, LA MÂNA UNEI FIRME DE APARTAMENT

Ajunsă în pragul falimentului, Covtex Cisnădie (denumire primită după Revoluţie) primeşte de la Bancorex, în 1995, un credit în valoare 18 miliarde de lei (8, 8 milioane de dolari). Numai că banii nu sunt viraţi în conturile fabricii, ci în contul unei firme de apartament. Patronul acesteia, Vasile Caraian, personaj cu influenţă în Guvernul PDSR-ist din acea perioadă, s-a angajat să asigure materia primă pentru Covtex, însă toate operaţiunile financiare să treacă prin firma lui. Mare parte din creditul contractat a rămas în contul lui Caraian, o parte s-a dus către directorii fabricii, iar „fărămiturile" au fost cheltuite pe materii prime care au ţinut producţia pe linia de plutire.

Caraian şi trei dintre directorii de la Cisnădie au fost condamnaţi pentru dare şi luare de mită, fals şi uz de fals, trafic de influenţă, înşelăciune şi gestiune frauduloasă. Bancorex a sfârşit devalizată, iar în 1996, Covtex Cisnădie a ajuns din nou în pragul falimentului, cu datorii imense la bănci şi la stat.

Este momentul în care intră în scenă Petre Boldişor, „şeful covoarelor pe ţară până în 1990", după cum se autocaracterizează. Boldişor lucrase înainte de Revoluţie în comerţul exterior, unde negocia contractele de industrie textilă cu clienţii din Vest. După Revoluţie şi-a deschis o firmă de comerţ cu covoare şi a păstrat relaţii cu firme străine cu care colaborase în anii ‘70-‘80.

În 1996, prin intermedul lui Boldişor, ajung în România americanii de la firma de distribuţie de covoare Feizy, patronată de americanul cu origini iraniene John Feizy.

Ei au cumpărat fabrica de la Cisnădie, răscumpărând-o de la bănci. De toate acestea s-a ocupat Petre Boldişor, numit manager al Covtex Feizy - noul nume al fabricii sibiene de covoare. „Trei milioane şi jumătate de dolari au fost datoriile pe care le-am plătit băncilor şi statului pentru a răscumpăra fabrica. Din 1996 până în 1998 am investit alţi bani în utilaje noi. Am mai băgat un milion de dolari în maşinării", spune Boldişor.

Ultimele covoare de la Cisnădie îşi aşteaptă cumpărătorii

NE-AU SCOS DATORI

Retehnologizarea a adus cu sine scăderea numărului de angajaţi. Din cei 6.000 de oameni ai vechii fabrici, rămăseseră 1.800 în 1997 şi 400 în 2000. Chiar şi cu utilaje noi şi cu bugete de salarii mai mici, Covtex Feizy a fost numai pe pierdere din 1999 şi până azi. Lucru ciudat, dacă ţinem cont că a prins inclusiv contracte cu statul (a mochetat, între altele, Palatul Cotroceni) şi a obţinut venituri importante şi din vânzarea unor utilaje la fiare vechi. Boldişor dă vina pe concurenţă. „India, Pakistan, China, Turcia, ţările mari producătoare de covoare, au mână de lucru ieftină. Nu am putut ţine pasul. Başca şi faptul că regimurile astea politice n-au fost interesate niciodată de producţie şi mereu ne-au dat în cap".

Criza care a debutat în 2008 a însemnat un nou pas înapoi pentru fabrica sibiană. „A scăzut piaţa imobiliară, de care piaţa de covoare e strâns legată. Ne-am trezit în situaţia de a închide producţia", spune Petre Boldişor. Fabrica a produs ultimul covor anul trecut. De atunci, la Covtex Feizy mai funcţionează doar un magazin de desfacere, pentru lichidarea stocului. Fabrica a intrat în insolvenţă. „Vom da faliment, nu există altă soluţie. Utilajele nu mai sunt, pe cele care au fost bune le-am vândut, iar cele mai multe au fost date la fier vechi. Avem datorii la stat care se ridică la... un rahat, vreo 300.000 de lei noi plus 1.700.000 penalizări. Şi datoria faţă de firma americană, care se ridică la vreo 3 milioane jumate de dolari. Datorii care vin din investiţia iniţială a firmei-mamă, Feizy", explică Boldişor.

Halele de producţie ale fabricii de covoare îşi trăiesc, probabil, ultimele zile. Firma americană nu va pleca de pe piaţa românească cu pierderi. Curtea de cinci hectare este de vânzare. „Aştept investitori - spune Petre Boldişor - care să folosească terenul, să facă ce vor ei. Orice. Covoare nu se mai pot face în România. Am încercat să găsesc investitori care să valorifice clădirile, dar toţi sunt interesaţi de teren, vor să facă supermarketuri, cartiere de blocuri".

Prin alte oraşe, fabricile au fost înlocuite de malluri, cu alte cuvinte producţia e înlocuită de piaţa de consum. Boldişor nu crede că aşa va fi şi la Cisnădie:„Mall nu ştiu dacă se face, că e oraşul mic, dă-l dracu'".

Vedetele şi nomenclatura se îmbulzeau la Cisnădie

În ceea ce priveşte producţia, în rapoartele anuale Textila Cisnădie era pe primul loc în judeţul Sibiu. Mare parte mergea la export, în Uniunea Sovietică mai ales, unde, din cauza frigului, covoarele erau agăţate şi pe pereţi, fiindcă lâna izola camerele. Covoarele rămase în ţară ajungeau la nomenclatură şi la vedetele vremii.

„Mirabela Dauer, Mihai Constantinescu, asta... Lebăda Neagră - Dida Drăgan, mereu treceau pe aici şi luau covoare", îşi aminteşte fostul inginer Adrian Nartea. La finalul anilor '80, producţia de covoare de la Cisnădie a fost acaparată de cererea uriaşă venită de la Bucureşti pentru Casa Poporului. „Toate covoarele din Casa Poporului sunt făcute la Cisnădie. Când le văd la televizor mă apucă frica, îmi amintesc sub ce presiune am muncit atunci. Erau covoare de mărimea stadionului", spune Aurica Hămbăşan.

Securiştii, „meşterii" privatizărilor. „ Era normal. Noi aveam toate relaţiile"


INTERVIUPetre Boldişor, agent de comerţ exterior înainte de Revoluţie, admite că el şi cei 2.000 de colegi ai săi lucrau direct cu Securitatea, iar după '90 şi-au folosit relaţiile în afaceri şi în privatizarea fabricilor din România

Petre Boldişor, unul dintre cei 2.000 de specialişti din comerţul exterior

După Revoluţie s-a vorbit mult despre transformarea foştilor lucrători ai Securităţii în mari oameni de afaceri. Exemple există. De la Dan Voiculescu (declarat informator) la Ioan Niculae (fost ofiţer), cu toţii s-au descurcat în apele tulburi ale tranziţiei şi au acumulat averi uriaşe. Toţi provin din zona fostelor întreprinderi de comerţ exterior, prin care România comunistă exporta mărfuri în toată lumea, o activitate controlată la sânge de Securitate. Cei 2.000 de agenţi de comerţ exterior lucrau direct cu Securitatea, iar marea majoritate, dacă nu chiar toţi, erau ofiţeri. După 1990, ca oameni de afaceri cu legături în străinătate, s-au implicat şi în privatizări. Petre Boldişor, unul dintre aceştia, a fost numit de firma americană Feizy să conducă fabrica de covoare de la Cisnădie, după privatizarea ei la mijlocul anilor '90. El vorbeşte deschis despre fenomenul reprezentat de el şi de ceilalţi 2.000 de colegi ai săi din comerţul exterior socialist. La capătul mărturiilor sale se află o imagine mai clară a ultimilor 23 de ani.

"Adevărul": Sunteţi reprezentantul firmei Feizy în România. Cum a ajuns această companie americană să cumpere fabrica de la Cisnădie?
Petre Boldişor: Ei au lucrat înainte de '89 cu România prin vechile întreprinderi de comerţ exterior. Noi exportam în America textile lucrate manual prin această firmă, una dintre cele mai mari firme de distribuţie din Statele Unite. Patronul este John Feizy, iranian la origini. El mai are fabrici în Turcia şi în India.

Şi dumneavoastră cum aţi ajuns să lucraţi pentru ei?
Eu de 40 de ani lucrez în domeniul industriei textile, am fost şeful covoarelor pe ţară până în 1990, mă ocupam cu comerţul exterior, lucram la ICECOOP.

Deci cu americanii de la Feizy aveaţi relaţi dinainte de 1989?
Da.

Ei au cumpărat fabrica de la Cisnădie şi v-au pus manager.
Exact. Când am început să facem licitaţiile nu eram la ei. Aveam firma mea particulară şi lucram în Bucureşti. Am avut o firmă axată tot pe covoare. Pentru Feizy am lucrat o perioadă numai pe comision, iar angajat la ei sunt de prin '97.

Fabrica de când s-a oprit?
De anul trecut din martie. Aveam stoc foarte mare, pe care şi acum mai încercăm să-l vindem. Am vândut cam 90%.

Şi banii pe care i-aţi scos?
Plătesc datoriile la stat, că am intrat în insolvenţă, şi cheltuielile de curent. Pentru că am rămas în continuare cu 54.000 de metri pătraţi de hale care trebuie întreţinute. Plus salariile oamenilor care au rămas.

Cândva erau 6.000. Acum câţi mai sunt?
Zece.

Acum vreo doi ani spuneaţi că o să vindeţi stocul şi o să reporniţi fabrica.
Atunci aşa gândeam, dar n-a ieşit. Acum n-avem altă alternativă decât falimentul. Eu, individul Boldişor, la mine s-a cam terminat, e şi vârsta, am 67 de ani. Dar ar putea cineva să se apuce să facă o industrie aici. Am încercat să găsesc investitori care să valorifice clădirile, dar toţi sunt interesaţi de teren, vor să facă supermarketuri, cartiere de blocuri. Iar eu pe teren iau mult mai puţin decât aş lua pe clădiri.

Câte hectare sunt aici?
Cam cinci hectare. Toţi vor să demoleze, dar te costă mai mult demolarea şi nu prea e rentabil. Ştii ce înseamnă să demolezi nişte clădiri d-astea făcute din betoane pe vremea comunismului? Sunt foarte rezistente, dar nu mai au utilitate.



Înseamnă că în ţara asta nu mai suntem capabili să valorificăm o hală în care se poate face producţie, nu putem decât să o demolăm.
Exact.

Nu există niciun domeniu în care s-ar putea face ceva?
Mai sunt domenii, dar toţi vor să facă un „biznis" la care să ia bani mâine. S-au orientat spre comerţ, servicii, care nu produc nimic, doar mută banii dintr-un loc în altul. În producţie trebuie să reinvesteşti, să ai strategie, profitul vine peste ani.

Nu e deprimant să staţi aici, să manageriaţi aceste hale uriaşe şi goale?
E foarte deprimant, dar ce să fac? Pe mine mă deprimă mai tare că aş vrea să mă retrag şi nu pot pentru că sunt prea băgat în toate afacerile astea. Dar încerc să rezist. Vreau să vând şi să mă retrag.

Unde s-a greşit după Revoluţie de s-a prăbuşit toată economia?
Ultimii ani din comunism au fost dezastru. Am avut o industrie extraordinar de veche, cu productivitate extraordinar de mică, forţa de muncă s-a plătit pe nimic, în anii ‘80 ajunsesem falimentari.

Moştenirea grea a comunismului.
Da, asta a contat fantastic de mult.

Nu puteam administra mai bine moştenirea asta?
Trebuia să avem nişte oameni deştepţi care să facă nişte planuri prin care să folosim materia primă locală. Nu ne-am bazat pe agricultură, care e aur.

Vorbiţi de moştenirea grea, dar în agricultură am moştenit sisteme de irigaţii care după '90 s-au distrus.
Moştenirea grea a fost în mintea românilor, în educaţia pe care au băgat-o în oameni. De ce a vrut românul neapărat să i se dea parcela lui de două pogoane?

Mai devreme aţi spus de moştenirea propriu-zisă, de industria învechită, dar totuşi la nivelul anului 1989 ţara asta producea câte ceva.
Ce producea? Daţi-mi un exemplu.

Încălţăminte, conserve, nasturi, maşini Aro...
Industrie uşoară, da, dar restul? Industria uşoară nu poate să te ţină. Să nu uităm un lucru. Românul a vrut libertate şi dolari în palmă. Nimeni nu a vrut investiţii. Toţi au vrut bani câştigaţi repede. La Braşov era o fabrică fantastică de ţesături şi a venit unul care a dărâmat-o şi a făcut cartier rezidenţial. A câştigat mai mult la vânzarea de teren decât ar fi câştigat din industria respectivă. Nu v-am zis de la început că oamenii sunt de vină?

Oamenii, dar oamenii ăştia n-au fost românii de rând. Au fost cei aflaţi la un anumit nivel, implicaţi în privatizări în urma cărora fabricile s-au dărâmat şi s-au construit malluri sau cartiere de blocuri.
Exact. Uite, noi care am luat o fabrică şi am vrut să producem am ajuns să dăm faliment (n.r. - Boldişor râde cu poftă).

Deci, tot nişte oameni cu influenţă au fost principalii vinovaţi. Ajungem la concluzia că poporul are dreptate când dă vina pe cei din structurile statului.
Au dreptate. Ce, am zis eu că nu au?

„Toţi spun că sunt securist, m-am obişnuit"


Cum era înainte de Revoluţie în întreprinderile de comerţ exterior? Se spune că nu puteai lucra acolo fără să fii omul Securităţii.
Ha, ha! Mă, copii! (n.r.- Boldişor pare amuzat, se lasă pe spate şi face o mică pauză) Într-adevăr, exista, în primul rând, o facultate de comerţ exterior în
care se făcea carte. De exemplu, fiecare student avea profesorul lui de limbi străine. Din facultatea asta ieşeau specialişti şi toţi mergeau în întreprinderile de comerţ exterior. E adevărat că aproximativ 40% din ei erau luaţi de Securitate.

Erau racolaţi.
Da, erau racolaţi. Restul de 60 % erau doar specialişti, dar care erau obligaţi să lucreze cu Securitatea. Nu lucrai cu Securitatea... (n.r. - Boldişor râde iarăşi cu poftă).

Unde aţi fost, în cei 40 sau în cei 60 la sută?
Eu sunt de 15 ani în Sibiu şi toţi spun că sunt securist, pentru că am lucrat în comerţ exterior. Dar eu nu am niciun grad, îţi dai seama. Dar m-am obişnuit să-mi zică.

Aţi spus că, şi dacă nu erai în cei 40%, tot erai obligat să lucrezi cu Securitatea. Cum se lucra?
Hai să vă spun eu cum se lucra. Eu, ca specialist, lucram direct în operativ. Aveam relaţii cu lumea externă, cu clienţii, dar eram obligat, în afară de faptul că eram urmărit, să fac o notă după fiecare întâlnire. Nu aveai voie să mergi la o tratativă comercială decât în doi, un specialist şi un ofiţer.

Bănuiesc că rămâneaţi prieten cu cei care deveniseră şi ofiţeri.
Normal, doar fuseserăm colegi.

Îi ştiaţi pe cei care erau ofiţeri acoperiţi.
Da, bineînţeles că-i ştiam. Şi spuneau şi ei, niciun fel de problemă.

V-aţi folosit sistemul de relaţii creat în comunism în afacerile de după 1990?
Da, adevărul este că sistemul de relaţii m-a ajutat extraordinar. Recunosc. Eu nu aveam niciun ban şi tot capitalul meu au fost relaţiile. Relaţiile cu negustorii de afară, pentru că rămâi, omu-i om.

Plus relaţiile cu foştii colegi, specialiştii din Securitate. Nu v-a ajutat şi asta în lumea afacerilor după 1990?
Nu. Marea majoritate a lumii de afaceri după '90 n-au fost securişti. Cei care au făcut bani în acea perioadă au fost inconştienţii.

De multe ori, în spatele acestor inconştienţi erau alţi oameni.
Asta e altceva, că îi foloseau unii. Dar marea majoritate a celor care au făcut bani nu sunt securişti. E adevărat, sunt unii, de exemplu Voiculescu, care a fost coleg de facultate cu mine. Am terminat în acelaşi an cu el şi cu Lucescu.

Care Lucescu?
Marele antrenor. Mircea Lucescu a fost coleg de facultate cu mine la comerţ exterior şi a fost un tip care a făcut şcoală pe bune, un tip extraordinar. Iar Voiculescu poate să-mi spună mie că n-a fost securist, dar eu ştiu că a terminat în '69, pe mine m-a repartizat la Româno-Export, pe el l-a repartizat la Vitrocim, la ciment. Eu am făcut patru luni armata la Focşani, după patru luni am trecut la muncă. El a venit după doi ani. Voiculescule, unde ai fost tu doi ani? A fost militar la Grădiştea, care era una dintre cele mai fantastice şcoli de securişti, de spioni. Şi el acuma zice că n-a fost. Am vorbit cu el, zice „Bă, du-te dracu', tu acuma vrei să mă dai în gât?" (n.r. - Boldişor râde cu poftă).

El ce făcea mai exact?
A ţinut o firmă care era a Securităţii sută la sută. Şi el a făcut bani pentru Securitate, lucra mai mult pe comisioane. La Crescent a fost. De exemplu, un client care exporta coloranţi în România avea de luat de la statul român 100.000 de dolari. Voiculescu se ducea la el şi zicea: „Vrei să-ţi iei banii imediat? Dă-mi 30%". Şi dădea ăla, decât să stea să ia banii de la comunişti în cinci ani. Dar nu lua el banii, el strângea nişte fonduri speciale pentru Securitate, pentru că orice serviciu secret are nişte fonduri speciale. Nu era singurul care făcea asta, bineînţeles. Mai era Întreprinderea de Comerţ Exterior Dunărea, cea mai mare, specializată numai pe aşa ceva, plus încă vreo zece firme. Ca să ai o armată întreagă de spioni îţi trebuiau bani. Şi Voiculescu asta făcea, îi finanţa pe ăia, care, până la urmă, se aflau în slujba statului român.

Discuţia în cazul lui Voiculescu este ce s-a întâmplat în momentul Revoluţiei cu aceste fonduri secrete pe care le aduna.
Da, nu se ştie ce s-a întâmplat cu ele şi cred că asta nu o să afle nimeni.

E de presupus că au rămas tocmai la cei care le şi făceau.
E chiar convingere. De unde a făcut Voiculescu una dintre cele mai mari firme de comerţ exterior? I-a trebuit capital. De unde a avut?

Interesant este că există o legătură între aceste firme de comerţ exterior din comunism şi privatizările de după Revoluţie. Cei implicaţi în aceste întreprinderi au fost implicaţi în privatizări, cum e şi cazul dumneavoastră.
Da, e o realitate. Voi credeţi că se poate face ceva fără conexiuni, fără relaţii? Cele mai mari relaţii cine le avea? Noi, oamenii din comerţ exterior. Era normal. Eram 2.000 de oameni care lucram în acest domeniu şi aceşti 2.000 de oameni ştiau orice din economie.

Din ăştia 2.000 de oameni probabil că niciunul nu are probleme financiare în momentul de faţă.
Mai sunt câţiva tâmpiţi care n-au ştiut să se descurce (n.r.-Boldişor se amuză copios). Dar în rest, nu.

Marea întrebare este dacă şi-au folosit relaţiile şi s-au implicat în privatizări în scopul acestei ţări sau în folosul personal.
Şi-şi, poţi să spui. Şi-şi.

Dacă ne uităm ce a rezultat în urma acestor privatizări, tragem concluzia că au făcut-o mai mult în folos personal.
Dar de ce o luaţi aşa? Privatizările sunt un fenomen care s-a întâmplat peste tot în lume.

Numai că la noi au dus la închiderea fabricilor şi la sute de mii de şomeri.
Sunt de acord cu voi, dar ăla care a avut puterea în mână de ce n-a gândit aşa cum gândiţi voi? Dacă unul din comerţ exterior a adus un investitor străin, ăla n-a văzut că e un derbedeu? De ce i-a dat? Nu oamenii din comerţ exterior au luat deciziile, ei au fost intermediari. Cu asta s-au ocupat toată viaţa lor.

 

 

Sursa:www.adevarul.ro

""