Autor 6831 vizualizări


Pelicula Ultimul Mohican își impresionează spectatorii prin acțiunea sa cu iz romantic desfășurată într-un decor spectaculos. Dimensiunile panoramei îți taie respirația și atenuează fundalul violențelor pe care cu greu le mai poți plasa într-un anume timp istoric. Percepția cu care ne-au format manualele în copilărie este aceea a unui episod dramatic decupat dintr-o cronologie milenară ea însăși dramatică. Ne-ar fi destul de greu să credem că acțiunea filmului este de fapt o secvență din Primul Război Mondial!

Ne-am obișnuit să credem că secolul al XX-lea deține monopolul conflagrațiilor planetare. Primul conflict planetar în sensul actual al înțelegerii a fost cel dintre Franța și Marea Britanie desfășurat la mijlocul secolului al XVIII-lea, situat cu aproximație între anii 1743-1763. Este drept, conflicte care au zguduit Eurasia existaseră dinainte: războaiele greco-persane; expediția orientală a lui Alexandru Macedon; marile invazii ale popoarelor migratoare de la sfârșitul Antichității; campaniile de cucerire ale lui Genghis-Han și ale succesorilor săi. Dar de abia cu apariția imperiilor coloniale europene câmpurile de operațiuni ale războaielor de miză vor fi coextensive ca întindere cu suprafața mapamondului.

Cadrul general

Nu putem înțelege pe deplin un episod specific din istoria modernă a Europei dacă nu avem în minte tabloul general în care acesta se situează. Lumea occidentală de astăzi este rezultatul cumulativ al unor cauze care își au originea în perioada renascentistă. Prefacerile de natură religioasă, economică, demografică și tehnică se vor traduce la nivelul relațiilor internaționale printr-o anumită distribuție a raporturilor de forță.

Tratatul de pace de la Westfalia (1648) care pecetluiește Războiul de Treizeci de ani elimină luptele religioase înlocuindu-le cu o balanță a puterii motivată prin rațiunea de stat. Centralizarea monarhiilor medievale și răspândirea capitalismului rudimentar vor impulsiona nașterea imperiilor coloniale extinse în urma unor acțiuni de cucerire succesive derulate până în secolul al XX-lea. Începând cu acest moment ritmul civilizațiilor de pe celelalte continente va fi racordat la mersul civilizației vest-europene.


Participanții la semnarea Tratatului de la Westfalia

Orice eveniment major petrecut în vreuna dintre marile metropole de pe Bătrânul continent va reverbera pe întinsul posesiunilor coloniale deținute de către acestea. Caruselul succesiunii diferiților hegemoni (Spania, Portugalia, Olanda, Franța, Anglia) va creiona treptat un nou mediu internațional și va contribui la consolidarea unei conștiințe planetare care a făcut posibil procesul globalizării din vremurile prezente. Din cuprinsul acestei rame putem decupa relația tensionată dintre cele două aspirante la coroana lumii în secolul al XVIII-lea.

Economia spațiului nu permite prezentarea biografiei violente care a caracterizat raportul dintre cele două popoare și, mai târziu, națiuni. Disputele dintre ele s-au întins de-a lungul secolelor în reprise de mai multe decade. Istoricul poate vedea două Războaie anglo-franceze de câte o sută de ani: unul în 1337-1454 iar celălalt între domnia lui Ludovic XIV și Congresul de la Viena din 1815. Paul Kennedy numără șapte mari războaie anglo-franceze în răstimpul dintre 1689-18151. Ceea ce am convenit să numim primul război mondial reprezintă apexul intensității acestei rivalități.

Concertul european al secolului al XVIII-lea

Harta Europei postwestfalice se înfățișa ca o constelație de aproximativ șapte mari puteri (Anglia, Franța, Spania, Portugalia, Prusia, Austria și Rusia) și de o serie de entități de calibru modest.

- Anglia și Franța, separate prin canalul Mânecii au împărtășit o istorie apropiată din momentul cuceririi normande care a legat cele două regate medievale printr-o serie de interese dinastice, religioase, economice de multe ori rezolvate prin apelul la forță. După 1588 marina britanică își începe expansiunea după înfrângerea Marii Armade spaniole. Franța, deși avea ambiții asemănătoare se afla în urma rivalei sale din punct de vedere al dezvoltării economice și eficienței administrative.

- Spania și Portugalia, odată vârful de lance al expansiunii coloniale intraseră într-un proces lent de declin după domniile lui Carol Quintul și al fiului său Filip al II-lea. Cu toate că mai dețineau vaste imperii exotice în Americi forța lor pălise și ele se îndreptau spre statutul de puteri de rang secund.

- Spațiul german fusese devastat de războiul de 30 de ani (1618-1648). Din două milioane de locuințe mai rămăseseră în picioare doar 700 de mii2. Pe ruinele uriașului cu picioare de lut ce devenise Imperiul german, se ridicau o puzderie de mici formațiuni succesoare. Dintre ele două se luptau pentru coroana teutonică: Austria și Prusia. Devenit regat în 1688, Prusia ajunsese o forță de anvergură prin strădaniile regelui Frederic Wilhelm. Fiul său, Frederic al II-lea cel Mare avea să transforme acest tezaur potențial într-o buturugă care să răstoarne stabilimentul.

- În septentrionul înghețat, Suedia pierduse imperiul său baltic în urma războaielor nesăbuite ale lui Carol al XII-lea.

- Prin pacea de la Nystadt (1721), Rusia Romanovilor, învingătoarea Suediei, se statornicea ca o constantă în luarea marilor decizii. Revoluția lui Petru I orientase în mod ireversibil cursul politic și civilizațional al țării sale spre vest.

- Alături de acești protagoniști mai exista o serie de mici puteri care, departe de a fi un cor indefinit de figuranți puteau influența ecuația (Ungaria; o Polonie șubrezită; Saxonia; Hanovra; Țările Române; Irlanda etc).

Spre deosebire de conflagrațiile planetare ale secolului al XX-lea, acest prim război mondial nu a presupus o constituție permanentă a alianțelor pe parcursul ostilităților. În jurul celor doi protagoniști, restul actorilor se poziționau prin alianțe temporare ghidate de conjuncturi efemere. Balanța de putere a acelor timpuri avea o dinamică uimitoare care nu îngăduia prieteni de lungă durată ci doar interese în numele cărora partenerii nu rămâneau aceeași.

În altă ordine de idei trebuie observat că marile puteri erau fie state continentale cu interese practic nelimitate, extinse la scară mondială și puteri terestre cu interese limitate, regionale care nu avea, cel puțin atunci, disponibilitatea de a se a angaja într-o aventură colonială. Dacă metropolele atlantice: Spania, Portugalia, Anglia și Franța aveau ca teren de manevră oceanul, alte monarhii erau animate de câștiguri teritoriale apropiate.

Prusia, în dorința de prestigiu căuta supremația în spațiul german în dauna Austriei habsburgice. Austria la rândul ei încerca să țină în șah Prusia și își canalizase ambițiile hegemonice spre răsărit, adică spre regatul Poloniei și spre Peninsula Balcanică și Țările Române pe care dorea să le smulgă ocupantului otoman; Rusia, deși teritoriul său o îndreptățea să viseze la un imperiu eurasiatic nu se putea impune cu ușurință în fața statelor europene mai populate și mai evoluate decât ea. Trebuia deci să se înțeleagă atât cu Prusia cât și cu Austria în privința amputării Poloniei și cu cea din urmă în relația cu Poarta.

În ceea ce ne privește cuplurile rivale, acestea erau două: cel franco-britanic și cel pruso-austriac. Deși la prima vedere se părea că existau mai multe tipuri de rivalități, permutările actorilor au creat până la urmă un tot unitar. Într-o societate internațională unde alianțele și rivalitățile se schimbă continuu apare încet-încet o anumită stereotipie de comportament a unităților componente ale sistemului. Fiecare ajunge să fie afectat de acțiunile celorlalți. În noianul de episoade se deosebesc trei mari teatre de operațiuni: unul european și două extra-europene, în Canada și India.

Frontul european

Timp de două decenii după moartea lui Ludovic al XIV-lea (1714) marile puteri s-au aflat într-o perioadă de relativă acalmie. Animozitățile care încă mocneau aveau un caracter periferic și nu erau de natură să perturbe echilibrul. De abia efortul monarhiei prusace a inaugurat pe plan militar secolul XVIII.

Ambiția tânărului rege Frederic al II-lea (foto jos) alimentată de nevoia de resurse a țării sale l-au determinat să plonjeze într-o serie de războaie generalizate dintre care cele mai importante au fost Războiul pentru succesiune la tronul Austriei și Războiul de Șapte ani. Dacă Prusia a fost factorul catalizator, Franța a reprezentat cureaua de transmisie întrucât implicarea ei a hotărât și implicarea Angliei în afacerile continentale.


Războiul de Succesiune (1740 - 1748)

La moartea împăratului austriac Carol al VI-lea (20 octombrie 1740), Frederic al II-lea, profitând de lipsa de experiență a fiicei acestuia, Maria Tereza, a invadat provincia Silezia. Imediat s-au coalizat alături de el cancelariile Spaniei, Franței, Bavariei și Saxoniei. Anglia înclină balanța alăturându-se Austriei. Geniul său militar și calitatea armatelor sale îl ajută pe Frederic să câștige o serie de victorii strălucite (Mollwitz - aprilie 1741, Choutusitz - mai 1742, Hohenfriedburg - iunie 1745 și Soor - septembrie 1745).

Pacea se încheie la Aix-la-Chapelle (1748) fără modificări teritoriale semnificative, excepție făcând Silezia care rămâne în posesia Berlinului. Pauza a fost folosită de marile puteri pentru a exploata diferite posibilități diplomatice. În anii 1755 - 1756 se produce ceea ce s-a încetățenit drept „revoluția diplomatică”3 întrucât cărțile s-au reîmpărțit4 odată cu schimbarea loialităților.

Războiul de Șapte ani (1756-1763)

De teama încheierii unei efemere alianțe ruso-engleze în 1755 care l-ar fi putut încercui, Frederic încheie un 1756 tratatul de la Westminster cu Marea Britanie. Drept răspuns Franța și Austria perfectează o alianță prin tratatul de la Versailles. Mutarea de deschidere o face tot Prusia care atacă Saxonia bănuită în mod nejustificat de intenții agresive în august 1756.

Alianțele se pun în mișcare în scurt timp și criza se generalizează. Frederic al II-lea, supranumit cel Mare, își exemplifică talentul tactic încă odată într-o serie de triumfuri dar fără rezultat în economia luptelor (Rossbach - 5 noiembrie 1757, Leuthen - 5 decembrie 1757 și Zorndorf - 25 august 1758). Nu se poate spune că Prusia ar fi câștigat Războiul de Șapte ani ci doar că nu a pierdut și a scăpat de un dezastru prin urechile acului.

Pacea dintre Rusia și Prusia se încheie prin tratatul de la Huberstburg (15 februarie 1763) la o săptămână de la Tratatul de la Paris dintre Anglia și Franța. Nici acest conflict nu a schimbat statusquo-ul continental. Cele două reprize combative ilustrează fizionomia strategiei de secol al XVIII-lea în care rezultatele se succed ca notele pe portative, cu suișuri și coborâșuri fără deznodăminte clare ci doar cu distrugeri materiale și hemoragie de vieți omenești.

Trebuie spus că în cadrul teatrului continental Marea Britanie și Franța nu s-au luptat direct aproape de loc, Anglia cel puțin folosindu-se interpuși. O excepție ar fi victoria engleză de la Dettingten (1743) în care un suveran englez, George al II-lea s-a aflat pentru ultima oară personal în fruntea unei armate5.

Frontul din America

Americile au reprezentat obstacolul material pe care geografia l-a pus stavilă eternului ideal european de a cuceri Orientul și de a se bucura de bogățiile Indiei. Lumea nouă a devenit ea însăși purtătoarea idealului unui nou început pentru civilizația care își dorea paradisul. Dacă America de Sud a intrat în posesia coroanelor iberice, conquista Nordului a avut o componență mult mai plurală - englezi, francezi și olandezi disputându-și posibilitățile de exploatare și explorare a necunoscutelor vastități.

Atât în viitoarea SUA cât și în Canada primele așezări europene permanente datează din secolul al XVI-lea pentru a se maturiza în cele următoare. Quebecul este înființat de Samuel de Champlain în 1608, iar Montrealul în 1742 de Pierre de Maisoneuve. Coloniile engleze se bucurau de o mult mai largă libertate ca beneficiare ale principiului britanic al neintervenționismului și autoguvernării. Coloniile franceze s-au aflat sub dirijismul statului. Cu toate acestea, evoluția demografică din Canada se cifra în 1750 la 60.000 de suflete, cu mult sub efectivele populației amerobritanice de câteva sute de mii de cetățeni6.

Coloniile nord-americane au participat la luptele conflictelor metropolelor lor în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Așa cum în Vechea Lume cele două mari protagoniste antrenau rivalitățile locale și căutau să le integreze în propria viziune asupra balanței de putere, tot astfel coloniștii din America de Nord foloseau triburile indiene băștinașe în cadrul manevrelor militare. În urma Păcii de la Utrecht (1713) Franța ceda Angliei Golful Hudson, Insula Terra Nova și Acadia.


Europa după Pacea de la Utrecht (1713)

Cedările amenințau serios supraviețuirea economică a Noii Franțe. Profitând de răgazul Păcii de treizeci de ani (1713-1740)7 canadienii vor folosi pauza pentru a fortifica așezările cele mai importante: Louisburg, Montreal, Quebec. În timpul Războiului de Succesiune la tronul austriac din Europa (1740 - 1748) la care englezii nu au participat decât începând cu 1744, luptele de relativ slabă intensitate s-au concentrat în jurul lacului Champlain.

Englezii au reușit cucerirea Louisburgului care a fost însă retrocedat către (Noua) Franța în 1748. Lupta finală a venit odată cu Războiul Septenat (1756-1763) peste care s-a suprapus ceea ce anumiți istorici din Quebec numesc Războiul de Cucerire (1754-1763). Miza principală o constituia valea râului Ohio, regiune țintită cu ardoare de ambele tabere. Marile ofensive încep odată cu 1756 când comandantul șef al trupelor franceze din Canada a repurtat o serie de triumfuri pe lacul Ontario, Carillon și în zona lacului Champlain.

Dar, începând cu anul 1758, guvernul William Pitt se decise să ducă operațiunile cu mai multă hotărâre și trimite întăriri în frunte cu cei mai capabili ofițeri. Pitt organizează trei corpuri principale de armată: generalii Wolfe și Amherst urmau să atace Sfântul Laurențiu și Quebecul; Abercromby trebuia sa fixeze lacul George și să se îndrepte ulterior tot spre Quebec; Forbes avea drumul trasat spre Ohio și Fort Duquesne8. În 1758 Louisburgul se predă.

Un an mai târziu, în septembrie se predă și Quebecul după o ciocnire aprigăpe Câmpul lui Abraham. În urma luptelor Montcalm este ucis iar deznodământul pe continentul american îl oglindește pe cel din Europa. Guvernatorul Noii Franțe, Pierre de Rigaud de Vaudreuil-Cavagnial, se vede obligat să capituleze pe 8 septembrie 1760.

Frontul din India

Depozitar al unei spiritualități mai vechi decât cea a Eladei, subcontinentul hindus a fascinat mereu prin comorile sale inepuizabile și exotice. Tot la începutul veacului al XVIII-lea, după moartea lui Aurangzeb, Imperiul Mogul, cea mai mare forță a subcontinentului intră într-un proces de declin pronunțat. Din trunchiul marelui imperiu se autonomizează o serie de noi regate aflate încă într-o dependență formală față de acesta. Fenomenul seamănă întrucâtva cu situația statelor CSI, din exspațiul sovietic: deși independente continuă să graviteze în sfera de influență a Rusiei, entitatea cea mai viguroasă. Istoricul Macauly descria situația:

„Societatea era în haos. În cursul unei singure generații sute de dinastii au apărut, au înflorit, decăzut, au fost nimicite, au fost uitate”9.

Primele vase comerciale europene au început să sosească în secolul al XV-lea. Portughezii, înlocuiți ulterior de danezi (mai puțin importanți), olandezi, englezi și, din 1664 de francezi au profitat de oportunitățile noii piețe asiatice. Domnia lui William de Orania pe tronul britanic a impulsionat colaborarea companiilor comerciale anglo-olandeze. Astfel că în prima jumătate a secolului al XVIII-lea rivalitatea fusese redusă la doi termeni.

Sunetul războiului din Europa se extinde și inflamează teatrul oriental. Ostilitățile din India între cele două metropole încep în 1743. Deși acestea urmează în principiu cursul războiului de pe vechiul continent există un defazaj întrucât distanța conferă un mare grad de libertate față de ordinele primite de la centru. Francezilor le aparține gambitul de deschidere. Joseph Francois Dupleix, guvernatorul din Pondichery, centrul comercial al posesiunilor franceze de pe subcontinent, abil diplomat dublat de un tactician eficient atacă cu ajutorul marinei franceze Madrasul, cea mai importantă posesiune englezească și îl cucerește pe 10 septembrie 1746.

În ciuda acestui succes se vede obligat să-l schimbe pentru capul Insulei Bretton din Terra Nova în urma tratatului de la Aix-la-Chapelle (1748). Tot în acest an, conducătorii a două regate indiene de pe coastă, Hyderabad și Carnatic mor și lasă tronurile vacante. Englezii și francezii deopotrivă se grăbesc să susțină diferiți pretendenți. Inițial victoria părea să fie de partea lui Dupleix. Candidatul englezilor pentru tronul din Hyderabad murise iar Chanda Sahib, preferatul francez pentru tronul Carnaticului atacă și îi asediază pe englezi la Trichonopoly.

Prezența de spirit a unui personaj care va face legendă în această odisee: căpitanul de doar 26 de ani Robert Clive lansează un contraatac și capturează Arcotul, capitala lui Chanda Sahib. Din acest moment francezii pierd partida iar Parisul, lipsit de viziune, conform mai multor opinii îl recheamă pe Dupleix (1753) care se întoarce acasă în dizgrație10. Războiul reîncepe oficial odată cu cel dintre metropole.

Marile lupte în India se reiau in 1758 dar Clive reușește să-l înfrângă pe noul comandant francez, Lally-Tollendal și să stingă influența franceză în India. După căderea Pondicherry-ului urmează cucerirea și celorlalte plasamente comerciale de la Jinji și Mahe. Tot Clive, în bătălia de la Plassey (23 iunie 1757), lângă Calcutta îl înfrânge în mod zdrobitor pe nababul din Bengal, Siraj bin Daulah. Triumful a fost văzut de istorici drept cuiul despărțitor ce a favorizat penetrarea centrului subcontinentului de către expansionismul britanic11.

Pacea

Primul război cu adevărat hiperbolic12, spre a utiliza un termen deal Raymond Aron, s-a încheiat prin tratatele de la Paris pentru Franța și Anglia, iar pentru Prusia și Austria prin pacea de la Huberstburg. Pacea de la Paris (10 februarie 1763) dădea Marii Britanii Canada, Saint –Vincent, Dominica, Tobago și Senegal. Franța se obliga să evacueze Hanovra, Prusia și să demilitarizeze portul Dunquerke.

Marea Britanie îi restituia Franței Belle-Isle, insulele Maria-Galanta, Guadalupe, Martinica, Santa Lucia, Saint Pierre și Miquelon și o serie de regiuni cu potențial comercial din India dar fără ca aceasta să mai aibă vreo influență semnficativă în zonă. Franței i se dădea deasemenea dreptul de pescuit în Terra Nova13.

În Europa tratatul de la Hubertsburg (15 februarie 1763) recunoștea posesiunea prusacă asupra Sileziei. Saxonia urma să fie redată principelui său moștenitor iar Frederic cel Mare se angaja să-l voteze pe fiul Mariei Tereza la alegerile pentru desemnarea unui nou împărat al Imperiului Romano-German14.

Semnificațiile Primului Război Mondial

Tratatele de pace mai sus menționate nu au avut nici pe departe proprietatea de a stinge energiile rivalităților care vor mai incendia continentul până la Congresul de la Viena din 1815. Mutând discuția pe planul civilizațiilor, deznodământul acestei prime încleștări planetare a consfințit supremația purpurei britanice în detrimentul crinului galic condamnat, în ciuda tuturor recursurilor Franței în fața istoriei să joace rolul de second best.

Victoria Albionului a fost însă una ciuntită. La câțiva ani după tratatul de la Paris, coloniile americane care își arătaseră rezistența la a finanța efortul de război se vor revolta și își vor obține independența. Marea Britanie, conchidea Winston Churchill pierduse un imperiu în Americi dar câștigase altul în India15.

Independența tinerei republici americane poate fi considerat primul episod al procesului decolonizării, continuat în secolul al XIX-lea de independența republicilor latine față de Spania și Portugalia iar în secolul al XX-lea de țările Lumii a treia. Se anunța ca un ecou vremea când Vechii Lumi i se va contesta succesiv sceptrul de către Noile Lumi aflate tot mai la periferia sistemului: SUA, Rusia și ceea ce unii numesc în zilele noastre „amenințarea geamănă”16 a Indiei și Chinei.

Pe plan socio-economic și demografic primul război mondial prevestea conflictele planetare duse cu populații totale și împotriva populațiilor totale din secolul al XX-lea. Numai în Războiul de Șapte ani Rusia a pierdut 180.000 de oameni, iar Austria 300.00017, în timp de Prusia lui Frederic a cunoscut 500.000 de cetățeni căzuți, 60.000 de cai, 13.000 de gospodării distruse, costul războiului ridicându-se pentru monarhie la 140 de milioane de taleri, echivalentul veniturilor obținute prin taxe timp de douăzeci de ani18.

În ciuda distrugerilor provocate, numărul celor din activitatea militară propriu-zisă și a celor afectați de aceasta era redus în comparație cu întregul societăților beligerante. De abia secolul al XX-lea va fi cel care nu va mai face distincție între soldați și civili, arată Hans Morgenthau19. Progresul tehnicii ne-a arătat că gradul de confort și cel al distrugerii au crescut exponențial în interiorul civilizației umane.

Războaiele ultimelor secole au tins să se extindă tot mai mult pentru a cuprinde întreaga lume și, odată cu ea întreaga specie. Putem constata astăzi că războaiele nu mai pot fi decât mondiale. Și ele trebuie să fie în mod ironic mondiale tocmai pentru a prezerva pacea. Astăzi, un conflict, chiar redus sau benign trezește îngrijorarea și convoacă interesul întregii comunități internaționale. Numai solidaritatea tuturor conștiințelor poate crea un civism global care să aplaneze crizele și să edifice o lume ceva mai pașnică.

Foto sus: Bătălia de la Plassey (stânga) și Bătălia de la Carillon

NOTE

1. Paul Kennedy, The rise and fall of the great powers, Fontana Press, USA, 1988, p.163
2. Manole Neagoe, Mari bătălii din istoria lumii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, vol II, 1973, p.15
3. Ibidem. p.144 și Walter Oppenheim, Hasburgii și Hohenzolernii 1713-1786, All, București, 1998, p.72
4. Paul Kennedy, op.cit., p.144
5. Walter Oppenheim, op.cit, p.66
6. Paul-André Linteau, Istoria Canadei, Editura Corint, București, 2000, p. 35
7. Ibidem, p. 41
8. Winston Churchill, The history of the English-speaking peoples, vol II, Cassel&Company, Ltd, London, 1956, p. 127
9. Anthony Read, David Fischer, The Proudest day- India’s long road to independence, PIMLICO, 1997, p.16
10. Mihai Martiș, De la Bharata la Ghandi, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p.209
11. Ibidem, p.220
12. Raymond Aron, The century of total war, Doubleday&company, Inc. New York, 1954, p.214
13. André Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, București, p. 506
14. Walter Oppenheim, op.cit., p.84
15. Winston Churchill, op.cit., p.186
16. Ronald L. Tammen, The impact of Asia on world politics: China and India options for the United States, International Studies Review, vol.8, issue 4, December 2006, pp.563-581
17. Paul Kennedy, op.cit., p.149
18. Walter Oppenheim, op.cit., p.85
19. Hans J. Morgenthau, Politics among nations, Alfred A. Knopf, New York, 1973, pp.360-363.

""