Primul Război Mondial: cine e de vină?

Autor 55292 vizualizări


Care au fost cauzele izbucnirii Primului Război Mondial? În ce măsură personalitățile implicate – Kaiserul, Împăratul și Țarul – au avut un rol crucial și pot fi considerați direct responsabili? Au fost ei de vină? Un foarte cunoscut specialist american, John. G. Stoessinger, a argumentat că nu cauzele profunde ale tensiunilor existente în Europa în vara lui 1914 contează mai mult, ci personalitățile liderilor implicați.

John G. Stoessinger este un politolog american de origine austriacă, născut în Austria cu câțiva ani înainte de alipirea acesteia la Reich-ul German. Familia Stoessinger, de origine evreiască, a reușit să scape de regimul nazist cu ajutorul unui diplomat japonez care le-a oferit vize pentru Shanghai.

Specialist în problematica relațiilor internaționale, Stoessinger crede că războiul nu e nici impersonal, nici inevitabil, argumentând că vina pentru izbuncirea unui război nu poate fi aruncată strict asupra unor evenimente, pentru că totul se rezumă, de fapt, la deciziile luate de oamenii. El susține că multe conflicte ar fi putut fi evitate fără folosirea violenței și fără recurgerea la război. Una din teoriile importante ce-i sunt atribuite este cea a percepțiilor. El crede că în ajunul conflictelor majore, mulți dintre liderii politici implicați au judecat lucrurile greșit și și-au condus astfel țările în război. Aceste percepții greșite se maniefstă pe patru niveluri:în primul rând, o percepție greșită cu privire la propria persoană a liderului, a rolului lor în lume și al loialității față de posibilul rezultat al conflictului. Al doilea nivel este cel  ce-l privește pe adversar și include adeseori demonizarea acestuia și imposibilitatea înțelegerii obiective a unei situații. La al treilea nivel vorbim de perceperea greșită a intențiilor adversarului, iar ultimul nivel privește abilitatea adversarului și înțelegerea greșită a acesteia. Stoessinger a pus un mare accent pe importanța personalității liderilor politici și a rolului fundamental pe care-l joacă în evoluția relațiilor internaționale.

Why nations go to war

Aceste teorii ale lui Stoessinger sunt exemplificate într-una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale:Why nations go to war, în care vorbește despre marile conflicte miltitare ale secolului XX:Primul Război Mondial, invazia Uniunii Sovietice de către Germania, războiul din Coreea, cel din Vietnam, războiul din Iugoslavia, conflictele dintre India și Pakistan, războiul arabo-israelian, războaiele lui Sadam Hussein contra Iranului și Kuweitului și, în cele din urmă, războiul americanilor contra terorismului islamist.

În introducerea cărții, Stoessinger spune că, în vremea studenției, era mereu nemulțumit de explicațiile date de cărțile de istorie cu privire la izbuncirea războaielor:naționalism, militarism, sistem de alianțe, factori economici și alte ”cauze fundamentale” pe care, spune el, nu le putea lega direct de momentul precis al izbuncirii războiului. El argumentează că aceste ”cauze fundamentale” ale războaielor din istorie sunt acele forțe pe care aparent indivizii nu le controlează, deși tocmai oamenii sunt cei care stau la baza izbucnirii conflictelor. În analizarea celor 10 conflicte menționate mai sus, el caută ”momentul adevărului”, cel în care liderii trec pragul către război, întrebându-se în ce momen decizia de a merge la război devine ireversibilă, cui aparține responsabilitatea și dacă dezastrele ar fi putut fi cumva evitate.

Primul capitol al cărții este dedicat Primului Război Mondial și este intitulat, sugestiv, ”The Iron Dice”, făcând referire la cunoscutele cuvinte rostite la 1 august 1914 de Cancelarul German Theobald von Bethmann Hollweg:”If the iron dice must roll, may God help us”. În general, în urma celor predate în școli sau citite în cărțile de popularizare a istoriei, dar și în cele de specialitate, majoritatea consideră că acele cauze așa-zis fundamentale ale izbuncirii Primului Război Mondial sunt;deteriorarea sistemului de balanță a puterilor în Europa și noul sistem de alianțe competitive, cursa înarmărilor, militarismul Germaniei și pretențiile acesteia de a beneficia de un imperiu colonial mai întins etc. Fidel teoriei sale, Stoessinger alege să analizeze acțiunile personajelor principale implicate în evenimentele din preajma izbuncirii războiului.

Conform autorului, toți oamenii politici erau conștienți de inevitabilitatea războiului, și cu toate aceseta nu l-au putut preveni. De multe ori, liderii s-au dezis de responsabilitea pe care o aveau, punând-o în mâinile lui Dumnezeu sau ale Destinului. Dar nu Dumnezeu era în măsură să controleze evoluția faptelor și să oprească izbucnirea războiului, nu? Teza principală a lui Stoessinger este că evenimentele nu erau de necontrolat și că oamenii au fost cei care au luat deciziile cruciale. Iar acești oameni nu erau lideri malefici însetați de sânge și distrugeri (cum e uneori portretizat Kaiserul), ci oameni îngrijorați blocați în propriile iluzii.

În opinia lui Stoessinger, evenimentele cruciale care au condus țările în pragul războiului (și dincolo de el) au fost:1. legământul de sprijin pe care Germania l-a făcut față de Austro-Ungaria vis-a-vis de politica acesteia față de Serbia;2. ultimatumul Austriei dat Serbiei și respingerea acestuia de către sârbi;3. efoturile Germaniei de a media conflictul și de a înfrâna Austria;4. în cele din urmă, declarația de război dată Rusiei de către Germania și invazia Luxemburgului și Belgiei.

(foto:Kaiserul Wilhelm al II-lea)

Germania face o promisiune pe care nu o poate retrage

Kaiserul a aflat de asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand la câteva ore după evenimentele de la Sarajevo, vestea trezindu-i furie și indignare față de sârbi, pe care-i numește bandiți și ucigași. El a simțit că asasinatul era o amenințare gravă la adresa principiului monarhic. De aceea, el ar fi fost convins – conform memoriilor Amiralului von Tirpitz – că Țarul Rusiei nu i-ar fi sprijinit pe sârbi. Cu ”impetuozitatea-i caracteristică”, Kaiserul a vrut ca Austria să pedepsească Serbia cât mai repede cu putință. Pe 5 iulie, l-a asigurat pe Împăratul Franz Josepf de ”sprijinul loial” al Germaniei chiar dacă acțiunile punitive împotriva Serbiei i-ar fi adus în conflict cu Rusia. În dimineața următoare, înainte de a pleca într-o croazieră de vacanță, el a spus cu încredere:”Nu-mi pot imagina că bătrânul gentleman de la Schönbrunn va merge la război, cu atât mai mult dacă e un război pe seama Arhiducelui.”

Numai că Wilhelm nu știa ce aveau de gând să facă liderii austrieci, pe care nu-i vedea pornind un război din cauza asasinării unui personaj pe care oricum nu-l apreciau prea mult. În plus, el se aștepta ca loialitatea față de monarhie să fie mai importantă decât legăturile etnice și religioase, deci că Țarul va sprijini monarhia austriacă și nu pe sârbi.

Stoessinger sublinază un fapt interesant:termenul pe care l-a folosit Wilhelm în promisiunea pe care o face Austriei, anume Nibelungentreue, cuvânt imposibil de tradus în orice altă limbă. Termenul derivă de la Nibelungenlied(Cântecul Nibelungilor), epopeea Germaniei Medievale în care virtuțile cele mai importante ale eroilor sunt onoarea, curajul și loialitatea. Vorbim practic de o promisiune care, conform termenului, este sacră și irevocabilă. Vărul Kaiserului, Ferdinand I al Bulgariei a înțeles semnificația gestului:

Cu siguranță nu-l plac pe vărul meu, Kaiserul Wilhelm, dar îmi pare rău pentru el. Acum va fi tărât în vârtej, prins în mreje, și va trebuie să lupte, fie că vrea sau nu. Asta e tot ce primește din al lui Nibelungentreue.

Decizia Kaiserului de a sprijini Austro-Ungaria indiferent de circumstanțe s-a dovedit a fi rezultatul unei confuzii între etica personală și judecata politică. Prietenia lui cu Arhiducele asasinat l-a făcut să pună soarta propriei națiuni în mâinile altei puteri. Iar percepția sa, greșită, a Țarului Rus ca un monarh având aceleași convingeri l-a făcut să creadă că promisiunea pe care o face nu este riscantă. Iar în momentul de criză n-a mai putut da înapoi. Stoessinger susține că nu e adevărat că Wilhelm își dorea războiul, așa cum spun foarte mulți istorici, și că nu e adevărat nici faptul că a fost învins de puterea Destinului pe care nu a putut-o controla. În schimb, problema a fost că percepția sa asupra loialității presupunea sacrificii imense, ce nu-l priveau doar pe el. Astfel, el a pus în joc soarta unei întregi națiuni permițându-i Austro-Ungariei (pe care Stoessinger o numește ”monarhie senilă”) să facă un pariu disperat.

Austria trebuia să-și apere onoarea și statutul de Mare Putere

În Austria, personajele principale, în ale căror mâini se afla soarta Imperiului, erau Împăratul Franz Joseph, ministrul de externe Contele von Berchtold și șeful Statului Major, Conrad von Hötzendorff. Stoessinger spune despre Franz Josepf că, la acel moment, era doar un bătrân extenuat, trăind în amărăciune din cauza dezastrelor personale (moartea soției, a fratelui, a nepotului). După asasinarea Arhiducelui spunea că are nevoie de o pauză pentru a-și recăpăta forțele. Hötzendorff a fost cel care a cerut mobilizarea, imediat după ce Kaiserul face acea promisiune de sprijin;el vorbește de pericolul unui atac din partea Rusiei și de caracterul îndoielnic al spriinului german.

Personalitatea lui Hötzendorff a jucat un rol important. El credea cu pasiune în nevoia Imperiului de a-și păstra statutul de mare putere. Dacă Austro-Ungaria ar fi acceptat această ultimă insultă, atunci monarhia ar fi devenit ”o piesă de muzeu mâncată de viermi”.De aceea, Serbia trebuia pedepsită rapid și crunt. Hötzendorff spunea că:

”Din acest motiv, și nu ca răzbunare pentru asasinat, Austro-Ungaria trebuie să scoată sabia împotriva Serbiei... Nu e vorba de un duel cavaleresc cu «săraca, micuța Serbie», cum îi place ei să se numească, nici o pedeapsă pentru asasinat. E vorba de importanța practică a prestigiului de Mare Putere... Monarhia a fost luată de gât și trebuie să aleagă între a se lăsa să fie strangulată și a face un ultim efort pentru prevenirea distrugerii sale.”

În schmb, Contele Berchtold a fost numit de un istoric ”cea mai incompetentă persoană chemată să ocupe o funcție de responsabilitate în timp de criză”. Comportamentul lui Berchtold a fost diferit înainte și după 5 iulie. Înainte de promisiunea Germaniei, Contele a ezitat în a lua măsuri militare contra Serbiei, temându-se că nu va beneficia de concursul Kaiserului. După promisiunea pe care și-a asumat-o Wilhelm, Berchtold s-a pronunțat pentru rezolvarea problemei sârbe odată pentru totdeauna. El este cel care schițează ultimatumul dur ce avea să fie dat Serbiei;simțindu-se protejat de germani, Berchtold credea că putea lovi Serbia fără a se teme de intervenția rușilor.

Se pare că atunci când Berchtold a trimis textul ultimatumului la Berlin, Kaiserul nu a cerut să-l citească în forma sa exactă. Dacă l-ar fi văzut, și-ar fi dat seama ce încercau austriecii să facă. S-a trezit apoi în fața faptului împlinit:termenii ultimatumului erau necruțători, iar Serbia avea 48 de ore pentru a răspunde, altfel avea să ”suporte consecințele.”

Apelul disperat al sârbilor către Țar

Disperat, Prințul regent al Serbiei a apelat la Țar, scriindu-i următoarele:

”Suntem incapabili de a ne apăra singuri și rugăm pe Majestatea Voastră să vină în ajutorul nostru cât mai repede cu putință. Binevoința mult apreciată pe care Majestatea Voastră ne-a arătat-o atât de des ne oferă credința frmă că încă odată apelul nostru către inima Voastră slavă nobilă va fi luat în considerare.”

Miniștri sârbi au discutat intens termenii ultimatumului și, în cele din urmă, au acceptat aproape toate cerințele Austriei și au compus un răspuns conciliant. Chiar înainte de termenul final de la ora 18.00, din ziua de 25 iulie, un ministru sârb, Nikola Pashich, a ajuns la ambasada austriacă din Belgrad cu răspunsul oficial. Ambasadorul austriac, baronul W. Giesl, avea instrucțiuni clare să rupă relațiile diplomatice cu Serbia dacă aceasta nu accepta toate punctele ultimatumului. Aruncând o privire pe răspunsul primit și văzând adnotările aduse de sârbi unor cerințe, a trimis imediat o notă lui Pashich informându-l că Austro-Ungaria a rupt relațiile diplomatice cu Serbia. Apoi, toți angajații ambasade austriece s-au urcat în trenul care a plecat din Belgrad la 18.30!

28 iulie

Veștile au ajuns la Împărat două ore mai târziu. Berchtold l-a convins să dea ordinul pentru mobilizare parțială. Pe 28 iulie Austro-Ungaria declara oficial război Serbiei, iar în ziua următoare a început bombardarea Belgradului. Între timp, Kaiserul se afla în croazieră. Nu s-a uitat peste răspunsul Serbiei decât în dimineața zilei de 28, cu câteva ore înainte de declarația de război. După ce a citit răspunsul, a notat pe margine următoarele cuvinte:

”O performanță genială pentru un termen limită de doar 48 de ore. E mai mult decât oricine s-ar fi putut aștepta! Un mare succes moral pentru Viena;dar, cu el, orice motiv de război dispare, iar Giesl ar fi trebuit să rămână cuminte la Belgrad. După un asemenea lucru, nu aș fi ordonat niciodată mobilizarea.”

Secretarului său de stat, von Jagow, Wilhelm i-a dat următoarea instrucțiune:”Propun să spunem Austriei așa:Serbia a fost forțată să se retragă într-o manieră foarte umilitoare și vă oferim felicitările noastre;în mod natural, ca rezultat, orice motiv pentru război a dispărut.” Câteva ore mai târziu, după ce austriecii au început atacul împotriva Serbiei, Wilhelm a fost pus față în față cu teribilele consecințe ale promisiunii făcute.

Războiul care începe pe 28 iulie a fost unul local, între Serbia și Austro-Ungaria. Austriecii se bazau pe faptul că el va rămâne așa, că rușii nu vor interveni. La urma urmei, credea Berchtold, Țarul însuși trăia cu frica de a fi asasinat și trebuia să dea dovadă de empatie vis-a-vis de tragedia asasinării unui prinț. În plus, chiar dacă această presupunere ar fi fost greșită, un atac rapid și decisiv contra Serbiei urma să-l pună pe Țar în fața unui fait accompli. Dar mai mult decât atât, Contele era sigur că promisiunea de sprijin dată de Kaiser avea să-i intimideze pe ruși.

Poziția Rusiei:”Austria caută un pretext pentru a înghiți Serbia;dar în acest caz, Rusia va merge la război contra Austriei”

În Rusia, personajele-cheie au fost Țarul Nicolae al II-lea, ministrul de externe Sergei Sazonov și ministrul de război Vladimir Sukhomlinov. În materie de politică externă, Țarul dădea dovadă de apatie și indiferență. Sazonov era un tip foarte emoțional, pe care ambasadorul german la Petersburg îl descrie ca fiind plin de ”un patriotism la limita șovinismului”. Sukhomlinov era cel responsabil cu pregătirile pentru război, însă era o persoană foarte tradiționalistă, disprețuind ideea de ”război modern”. Opinia publică în Rusia era de partea sârbilor, organizându-se manifestații publice de simpatie față de aceștia. Aflând de ultimatum, Sazonov ar fi spus doar:”C'est la guerre européene”. Ulterior, în fața ambasadorului imperiului austro-ungar ar fi spus:”faptul este că voi vreți război și nu mai puteți da înapoi. O să dați foc întregii Europe.Înverșunat împotriva austriecilor și înfuriat din cauza ultimatumului umilitor, el a exclamat:”Austria caută un pretext pentru a înghiți Serbia;dar în acest caz, Rusia va merge la război contra Austriei.”

Telegramele Wilhelm-Nicolae

Sukhomlinov era convins că dacă Austria invada Serbia, asta ar fi dus la un război austro-rus și, de aici, la unul germano-rus. După cum spunea unul din asistenții săi, ”nu trimiți un asemenea ultimatum decât atunci când ai tunurile încărcate”. Modul în care rușii au perceput intențiile austriecilor au dus la singurul pas logic:mobilizarea. Rușii au văzut mobilizarea parțială a Austriei ca fiind direcționată împotriva ei, astfel că au ordonat la rândul lor mobilizare parțială, sperând că astfel îi vor intimida pe austrieci să nu mai atace Serbia. În acest context tulbure, Kaiserul s-a decis să joace rolul mediatorului între Austria și Rusia, încurajat în acest sens și de Sir Edward Grey, ministrul de externe britanic. Astfel, Wilhelm trimite o scrisoare vărului său, Țarul, în care spune că se străduiește să-i tempereze pe austrieci și îl roagă să-l ajute în acest sens. Nicolae i-a răspuns spunând:

 ”un război rușinos a fost declarat împotriva unei țări slabe. [...] Pentru a evita o asemenea calamitate precum un război european, în numele vechii noastre prietenii te rog să faci tot ce poți pentru a-ți opri aliații din a merge prea departe.”

Nicolae îi mai scrie apoi:”

[...] Măsurile militare intrate acum în vigoare au fost decise acum cinci zile din motive de apărare având în vedere pregătirile Austriei. Sper din toată inima că aceste măsuri nu vor interfera cu rolul tău de mediator pe care îl apreciez atât de mult. Avem nevoia de presiunea voastră asupra Austriei pentru a ajunge la o înțelegere.”

Această ultimă notă, primită de Wilhelm pe 30 iulie, l-a făcut să noteze următoarele:

Conform acesteia, Țarul ne-a păcălit pur și simplu cu apelul lui de ajutor și ne-a înșelat... Atunci și eu trebuie să ordon mobilizarea...Speranța că nu voi lăsa măsurile de mobilizare să-mi deranjeze rolul de mediator e copilărească, și are ca scop doar ademenirea noastră... Consider acțiunile mele de mediere încheiate.”

Kaiserul a crezut că Țarul s-a folosit de eforturile de mediere ale Germaniei pentru a obține un avans de cinci zile în propria acțiune de mobilizare, pe la spatele lui Wilhelm. În aceeași zi, pe 30 iulie, la ora 13.00, Kaiserul a primit o telegramă de la britanici, în care Sir Grey spunea (sau avertiza) că începutul unui război ar fi fost cea mai mare catastrofă pe care o văzuse lumea vreodată. El credea că Anglia combina amenințările cu inducerea lor în eroare (că vor intra și ei în război) pentru a-i despărți pe germani de austrieci și pentru a pune asupra lor responsabilitatea pentru război. Astfel, el a dat vina pe englezi, văzând în ei liderii unui complot de a ataca și distruge Germania (ceilalți membri ai complotului fiind, în mod evident, Rusia și Franța). Kaiserul era convins că acest complot al britanicilor de a extermina Germania era cât se poate de real, de aceea întreaga lume trebuie să se unească contra ”acestei națiuni de negustori, urâtă, mincinoasă și lipsită de conștiință;dacă e să sângerăm până la moarte, Anglia trebuie să piardă cel puțin India”.

Gestul fatal al Germaniei

Astfel,   Kaiserul ia decizia de a ataca primul. Pe 31 iulie a dat un ultimatum de 12 ore Rusiei cerând demobilizarea. Când rușii au refuzat, Wilhelm a decretat mobilizarea totală. Din acest moment, militarii încep să domine scena și iese la iveală rigiditatea fatală a programelor militare. Aceste programe fuseseră demult puse la punct în eventualitatea izbucnirii unui război. Această rigiditate a programelor și planificare minuțioasă este valabilă cu precădere în cazul Germaniei, dar nu numai.

Pe 29 iulie, după bombardarea Belgradului de către austrieci, Țarul dă ordinul pentru mobilizare totală. După ce primește telegrama de la Wilhelm în care acesta îl ruga să nu ia măsurile militare ce ar fi dus la o calamitate, retrage ordinul și dă unul nou, pentru mobilizare parțială, spre disperarea generalilor săi. Aceștia însă s-au decis să încerce să-l convingă pe Țar să revină la prima decizie:Sazonov reușește acest lucru în doar o oră. În Austria, totul era pregătit pentru transformarea mobilizării parțiale într-una totală. După ce ultimatumul dat Rusiei expiră, pe 1 august Kaiserul scria:”Lumea va fi cuprinsă în cel mai teribil dintre războaie, al cărui ultims scop este ruinarea Germaniei. Anglia, Franța și Rusia au conspirat pentru anihilarea noastră....”.

Cu puțin timp înainte de decretarea mobilizării generale, la ora 17.00, Kaiserul a mărturisit unui ofițer austriac că ”Îi urăsc pe slavi. Știu că e un păcat. Nu ar trebui să urăm pe nimeni. Dar nu mă pot abține să nu-i urăsc. ”

Problema mașinăriei de război germane

Problema era că războiul Germaniei nu puteafi purtat împotriva Rusiei. Planul pe care se baza întregul sistem de război al Germaniei, Planul Schlieffen, avea la bază un atac german împotriva Franței prin Belgia, aceasta fiind cea mai promițătoare primă lovitură în cazul izbucnirii unui război european general. Faptul că acest plan nici nu lua în considerare neutralitatea Belgiei nu i-a oprit pe generalii armatei imperiale... Prins între dorința de a lansa o campanie militară devastatoare contra Rusiei și planul Statului Major de a invada Belgia și Franța, Kaiserul s-a văzut cuprins de frica unui război pe două fronturi. Între timp, în urma decretului de mobilizare, mașinăria de război germană se pusese în mișcare... vizând frontiera vestică.

În acel moment crucial, cineva a venit cu ideea oferirii autonomiei Alsaciei pentru a-i convinge pe francezi să rămână neutri. Astfel, nici englezii nu s-ar fi implicat. Cu această oportunitate, Kaiserul l-a contactat pe Moltke, șeful statului major, anunțându-l că ”Acum putem merge la război doar contra Rusiei.” Acesta îi răspunde însă că pur și simplu nu se poate:deplasarea a milioane de soldați într-o altă direcție decât cea stabilită nu poate fi improvizată, astfel că se va produce un haos total, iar armata germană va fi dezorganizată în fața rușilor. ”Aceste aranjamente au necesitat o muncă laborioasă de un an de zile și, odată făcute, nu pot fi schimbate”. Cu toate acestea, cercetările au arătat că în arhivele armatei germane exista un plan privind mobilizarea spre est.

Într-un ultim efort, Kaiserul a trimis o telegramă regelui englez, informându-l că ”din motive tehnice”, mobilizarea nu poate fi revocată și că, dacă Franța și Anglia vor rămâne neutre, își va angaja trupele în altă parte.  În același timp, a dat ordin trupelor germane să se oprească în fața frontierei cu Luxemburg.  Englezii au refuzat oferta;oricum, mesajul către trupele de la frontieră a ajuns prea târziu, germanii intrând în Luxemburg. Între timp, ambasadorul german de la Sankt Petersburg i-a prezentat lui Sazonov declarația de război. Conform mărturiei ambasadorului francez, și el de față, Sazonov ar fi exclamat ”Blestemele națiunilor vor fi aruncate asupra voastră”. Cu o seară înainte, amiralul Tirpitz se întreba de ce Germania declară război Rusiei dacă nu e plănuită o invazie imediată a acesteia, întreaga strategie  de război a Germaniei vizând Franța...

Concluziile:dincolo de cauzele profunde, deciziile liderilor au dus la izbucnirea războiului

Stoessinger ajunge la concluzia că după luarea deciziei de a merge la război, liderii politici au fost presați de șefii statelor majore și de generalii supuși presiunii impuse de orarele de neclintit ale armatei. Pentru ei, fiecare oră pierdută era o tragedie. El spune că toți participanții și-au construit imagini mai mult sau mai puțin distorsionate asupra lor înșiși și asupra celorlalți. Se vedeau pe sine ca fiind onorabili, virtuoși, iar pe adversar ca diabolic și agresiv. Wilhelm este un foarte bun exemplu:înainte de punctul culminant al crizei, a încercat în mod rațional să medieze conflictul. Dar când Țarul decide mobilizarea, Kaiserul e cuprins de o paranoie cumplită ce-l face să-i vadă pe ruși și pe englezi ca urmărind distrugerea țării lui. De aceea, decide să atace primul...

Stoessinger vorbește despre mediocritatea personajelor implicate, despre faptul că personalitățile tuturor liderilor și generalilor din această poveste erau marcate de aroganță, stupiditate chiar, neglijență sau slăbiciune. Toți s-au lăsat conduși de tendința de a-și prezerva egoul și nu pacea.

Și astfel, lăsând la o parte toate cauzele ce duseseră la crearea acelei stări extrem de tensionate dintre marile puteri europene, liderii politici și militari sunt cei responsabili pentru decizia concretă de a face război.

""