Primul Război din Indochina: Vietnamul postbelic intră în lupta pentru independență (I)

Autor 2517 vizualizări


Războiul din Vietnam a fost probabil conflictul regional care a durat cel mai mult în timpul Războiului Rece. A fost un război izbucnit pentru obținerea independenței, dar transformat de liderii politici mondiali într-o luptă ideologică între democrație și comunism. Primul Război din Indochina s-a purtat în mod oficial între Franța, care nu dorea să renunțe la coloniile din această regiune și Vietnam, un stat mic și sărac, dar cu o populație numeroasă și tenace.     

Marile puteri și problema decolonizării

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, principalele Puteri Aliate (Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, China și Uniunea Sovietică) și-au arătat în urma înfrângerii Axei, adevărata supremație pe plan internațional. Supremația lor însă, nu a fost dovedită și în cadrul soluționării pe cale pașnică a problemei decolonizării care a survenit, iar tendințele lor de extindere a sferelor de influență (în special ale S.U.A. și U.R.S.S. care vor concura pentru obținerea controlului direct sau indirect asupra spațiilor deținute de vechea Axă) vor continua să producă o serie de conflicte armate în diferite regiuni ale lumii (chiar și în Peninsula Indochina unde americanii și sovieticii păreau să nu aibă încă vreo legătură geopolitică directă).

Președintele american, Franklin Delano Roosevelt, considera colonialismul ca fiind răul principal al producerii războiului în Pacific, motiv pentru care el a susținut ca după încheierea păcii, statele din Peninsula Indochina să intre sub protecția internațională și să le fie acordată treptat independența. Nu luase însă în calcul faptul că Franța nu era dispusă să renunțe atât de ușor la coloniile din această regiune. Când succesorul lui Roosevelt, Harry Truman, a conștientizat acest impediment, Statele Unite s-au văzut puse în fața unei mari dileme. Pe de o parte, istoria, tradițiile și interesele americane au arătat dintotdeauna susținerea cu entuziasm a politicii de autodeterminare a coloniilor și în general a popoarelor aflate sub dominație străină – este practic imaginea de ansamblu a spiritului democratic american care a părut și încă pare atât de seducătoare în Occident.

Pe de altă parte, în contextul răcirii relațiilor cu Uniunea Sovietică și extinderea comunismului, Truman se temea să lanseze critici anticoloniale la adresa Franței și Marii Britanii, fiind principalii săi aliați din Europa și nedorind să îi îndepărteze prin neacordarea sprijinului material și diplomatic de care aveau nevoie. Astfel, S.U.A. a încercat să militeze pentru o atitudine de neutralitate, chiar dacă în realitate, aceasta nu a fost deloc imparțială. În noul context internațional atât de incert, statul care a întreprins cele mai ample acțiuni diplomatice și militare din această regiune a Asiei de Sud-Est a fost Vietnamul, al cărui spirit naționalist, animat cu fervoare de Ho Chi Minh și ideologia comunistă (pe numele său adevărat, Nguyen Tat Thanh, sau sub preferatul său pseudonim, Nguyen Ai Quoc, adică Nguyen patriotul), va juca un rol esențial în cadrul Războiului din Vietnam. Ho Chi Minh, încă din timpul celor două războaie mondiale, nu a ezitat să arate că își merita pseudonimul de patriot:simţind de tânăr greutăţile unei vieţi independente, a călătorit în întreaga lume, inclusiv în Statele Unite unde a fost indignat de felul anost în care erau trataţi afro-americanii, în Marea Britanie şi chiar în Franţa, unde îşi îmbunătățise abilităţile politice.

Cu toate acestea, nu a putut să înțeleagă contradicțiile statelor liberale, care promovau o varietate de idealuri și libertăți pe care chiar acestea le încălcau în propriile colonii, astfel că Ho Chi Minh a fost mai degrabă atras de doctrina marxistă care a schimbat efectiv destinul Vietnamului. În 1945, liderul vietnamez i-a adresat președintelui american Harry Truman câteva scrisori în care cerea recunoașterea independenței și cooperarea cu Statele Unite, dar liderul american nu a răspuns niciodată acestor scrisori, rămânând chiar documente clasificate până în 1972. Neimplicarea președintelui american în soluționarea diferendelor între cele două state va reprezenta momentul declanșator al conflictului și va preconiza numeroasele greșeli pe care Statele Unite le vor întreprinde față de Vietnam. 

Un război între două forțe inegale

Analizând raportul dintre acțiunile și afirmațiile sale, Harry Truman rămâne unul dintre cei mai controversaţi preşedinţi americani. Ignorarea apelurilor pacifiste ale vietnamezilor intră într-o stranie contradicţie cu ceea ce afirmase imediat după ce obținuse funcţia:

„Nimic nu este mai important pentru viitoarea pace mondială decât cooperarea continuă a naţiunilor care au trebuit să adune forţa necesară pentru înfrângerea conspiraţiei puterilor Axei, ce urmărea dominarea lumii. Dacă aceste mari state au responsabilitatea specială de a impune pacea, responsabilitatea lor este bazată pe obligaţia ce revine tuturor statelor, mari şi mici, de a nu folosi forţa în relaţiile internaţionale decât pentru a apăra legea.” (Discurs adresat sesiunii reunite a Congresului, 16 aprilie 1945, Public Papers of the Presidents of the United States, Harry S. Truman, Vol. 1945. Washington D.C.:U.S. Government Printing Office, 1961 apud Henry Kissinger, Diplomația. Traducere de Mircea Ștefancu și Radu Paraschivescu. București:Editura Bic All, 2007, p. 374) 

Având în vedere faptul că discursul se bazează pe câteva din principiile Cartei ONU, argumentele președintelui american par destul de solide, însă rămâne destul de neclar motivul pentru care sancțiunile nu s-au îndreptat spre Franța, care încălca flagrant nu doar noile reglementări internaționale, dar și dreptul de autodeterminare al vietnamezilor. Neimplicarea statului american în detensionarea relațiilor franco-vietnameze avea să coste scump (atât în vieți omenești, cât și în resurse financiare) noua situație din Peninsula Indochina, iar din decembrie 1946, guvernul de la Hanoi, sub directiva lui Ho Chi Minh, va iniția operațiuni militare împotriva Saigonului, aflat sub control francez. 

Armata vietnameză, denumită Vietminh și aflată sub comanda lui Vo Nguyen Giap, era cu mult inferioară celei franceze, fiind formată mai degrabă din revoluționari, decât din soldați, ceea ce este o mare diferență, ținând cont de faptul că aceștia erau simpli agricultori, țărani și chiar femei fără experiență militară, dar beneficiind în schimb de sprijinul Uniunii Sovietice și mai ales de cel al Chinei, prin trimiterea de consilieri militari. Punctul forte al Vietminh era războiul de gherilă, astfel încât strategii militari chinezi îi vor învăța pe vietnamezi aplicarea corectă a acestei tactici în trei stagii:prin amplasarea de baze militare în locuri inaccesibile inamicului, lansarea de atacuri selective asupra instalațiilor militare inamice și culminând cu o ofensivă generală asupra orașelor-centre pentru obținerea controlului asupra acestora.

Armata franceză era de departe mult mai bine pregătită, beneficiind de sprijin financiar și militar masiv din partea Statelor Unite, care concomitent cu izbucnirea Războiului din Coreea, au autorizat un ajutor militar în valoare de până la 119 milioane de dolari, urmând ca în 1952, suma să crească până la 300 de milioane de dolari. 

După cum se poate observa, deși oficial a fost un război între Franța și Vietnam, conflictul era de fapt mult mai amplu, cele două tabere având în spatele lor niște state gigant care contribuiau ideologic, financiar și mai ales militar la menținerea unor tensiuni ce însemnau mai degrabă o uzură a principalelor state beligerante. Armata Vietminh era extrem de abilă în războiul de gherilă, de multe ori, orașe controlate ziua de francezi, cădeau noaptea în mâinile vietnamezilor iar sentimentul naționalist contribuia decisiv la menținerea moralului poate mult prea ridicat al soldaților, fiind foarte determinați în acțiunile lor:

„Dacă inamicul ne atacă de deasupra, noi îl vom ataca de dedesubt. Dacă ne atacă în nord, noi vom răspunde în centrul sau în sudul Vietnamului, sau în Cambodgia şi Laos. Dacă inamicul pătrunde într-una din bazele noastre teritoriale, noi îl vom lovi imediat puternic în pântec şi spate, ...îi vom reteza picioarele [şi] distruge drumurile.” (Truong Chinh, articol în Inner Life, conţinut în Cuoc Khang Chien Than Thanh cua Nhan Dan Viet-Nam [The Sacred War of the Vietnamese People], vol. 1, Hanoi:Su That, 1958, p. 239 apud  William J. Duiker, Sacred War. Nationalism and Revolution in a Divided Vietnam. New York:McGraw-Hill, Inc., 1995, p. 67) 

Paradoxul unei victorii incerte

Perseverența și tenacitatea specifică poporului vietnamez și în general caracteristică popoarelor din Extremul Orient, au avut un rol esențial în Războiul din Vietnam deoarece aceste elemente au fost în ansamblu singurele rămase neatinse de efectele devastatoare ale armelor Vestului. La fel de bine însă, am putea afirma că motivația pe care vietnamezii o aveau în luptă nu era întotdeauna de origine culturală. Regimul și ideologia socialistă aveau de asemena o puternică influență, mai ales atunci când nesupunerea se putea concretiza cu pedepse foarte severe. Manipularea ideologică era de altfel deosebit de eficientă în cadrul unui popor sărac, format în cea mai mare parte din agricultori speriați că într-o zi ar putea pierde și puținul pe care îl aveau dacă nu luptă. Investițiile militare americane acordate Franței s-au dovedit destul de radicale, transfomând junglele într-un adevărat infern:celebrele bazooka și grenadele cu napalm, un amestec gelificat de săruri de aluminiu și derivați petrolieri, erau adevărate arme de distrugere în masă, care nu își prea aveau locul într-un conflict regional împotriva unor oameni care, deși erau dispuși și capabili să ucidă inamicul cu sânge rece și prin tortură, în realitate Vietminh era mai mult o armată improvizată decât una de asalt. Aceștia erau uimiți și în același timp terifiați de efectele apocaliptice ale acestor arme:„O flacără intensă care pare să se răspândească pe sute de metri, seamănă teroare în rândurile luptătorilor. Este napalm, focul care cade din cer.” (William J. Duiker, Sacred War. Nationalism and Revolution in a Divided Vietnam. New York:McGraw-Hill, Inc., 1995, p. 74) 

Războiul franco-vietnamez a luat sfârșit în 1954, paradoxal, prin înfrângerea forțelor franceze în urma bătăliei de la Dien Bien Phu. Victoria Vietnamului a fost însă doar aparentă sau cel puțin parțială deoarece în cadrul Conferinței de pace de la Geneva, Statele Unite au jucat din nou un rol esențial în dinamica regiunii indochineze. Pentru noua administrație Eisenhower, Vietnamul era punctul cheie pentru stabilizarea situației în zonă, astfel că împărțirea acestuia de-a lungul Paralelei de 17º latitudine nordică într-un stat comunist în nord și unul aflat sub o nouă influență, cea americană, în sud, a părut cea mai viabilă soluție. Mulți au condamnat și încâ este condamnată implicarea atât de evidentă a americanilor în politica internă a vietnamezilor (păreri care veneau în special din partea blocului socialist), dar scopul S.U.A. era acela de a opri cu orice preț extinderea comunismului. Dacă s-ar fi acceptat unirea nordului și sudului și s-ar fi organizat alegeri, cu siguranță majoritatea ar fi votat în favoarea lui Ho Chi Minh, liderul comunist care ar fi preluat imediat puterea. Astfel că au preferat să se bazeze măcar pe partea sudică, ceva mai occidentalizată sau cel puțin mai obișnuită cu Occidentul.

Filmare din 16 ianuarie 1947 care ilustrează inspecția unor oficiali francezi în problema rebeliunii din Indochina:https://en.wikipedia.org/wiki/First_Indochina_War

Bibliografie:

Atlas de istorie a lumii. Traducere din limba italiană de Marina Loghin. Bucureşti:Editura Enciclopedia Rao, 2009.

DUIKER, Wiliam J.:Sacred War. Nationalism and Revolution in a Divided Vietnam. New York:McGraw-Hill, Inc., 1995.

KISSINGER, Henry:Diplomația. Traducere de Mircea Ștefancu și Radu Paraschivescu. București:Editura Bic All, 2007.

MCMAHON, Robert J.:The Limits of Empire. The United States and Southeast Asia Since World War II. New York:Columbia University Press, 1999.

STOESSINGER, John J.:Why Nations Go To War. Ediţia VIII. Boston:Bedford/St. Martin’s, 2001.

Surse fotografii:

https://en.wikipedia.org/wiki/Ho_Chi_Minh

http://indochine54.free.fr/

https://en.wikipedia.org/wiki/First_Indochina_War

http://www.snipview.com/q/First_Indochina_War