Autor 24184 vizualizări


Primul Război Mondial, cunoscut în istorie şi sub numele de Marele Război, a fost unul dintre cele mai mari conflicte militare ale umanităţii, surclasat în anvergură doar de Al Doilea Război Mondial. Pornit din cauza atentatului de la Sarajevo, într-un moment de maximă tensiune în relaţiile diplomatice europene, războiul a angrenat aproape toate statele europene, coloniile acestora, dar şi state precum SUA şi Japonia. Sute de milioane de oameni au fost afectaţi direct, o bună parte dintre aceştia fiind civili.

A fost primul război derulat nu doar pe uscat, dar şi în aer, în apă şi, mai ales, pe sub apă.Civilii şi aşezările civile au devenit ţinte, unele fiind distruse complet, războiul devenind astfel unul total, în care regulile au fost ocolite frecvent.

Inovaţiile militare şi folosirea lor pe scară largă au contribuit din plin la pierderi de vieţi de neimaginat până în acel moment, pierderi determinate, pe de altă parte, şi de tactica învechită folosită de comandamentele militare ale statelor implicate. Dacă la începutul războiului, infanteria pe biciclete şi baloanele de observaţie erau o imagine comună a tuturor armatelor, în 1918 avionul, submarinul şi tancul făceau legea în bătălie.

Celebru a rămas Frontul de Vest, un front brăzdat la propriu de zeci de mii de kilometri de tranşee şi tuneluri – există nenumărate cărţi, documentare şi filme despre luptele de aici şi milioanele de morţi ale taberelor implicate. Mai puţin cunoscute sunt fronturile din Africa, Estul Europei, Caucaz şi Extremul Orient.

Începând din acest număr, „Historia” vă propune o incursiune treptată în istoria militară a Primului Război Mondial, mai ales în ce priveşte „fronturile uitate”. Ne vom perinda prin Serbia, Galiţia, coloniile germane din Africa, Orientul Apropiat şi Îndepărtat, Caucaz, vom naviga şi lupta la bordul flotelor şi, bineînţeles, vom încerca să înţelegem viaţa şi moartea în cumplitele tranşee din nordul Franţei şi frontul italian.

Începem în forţă, cu primul front şi primele bătălii ale Marelui Masacru Mondial – frontul din Serbia în vara fierbinte a anului 1914.

Alinierea! La atac!

 

La 28 iunie, asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand a creat premisele începerii Primului Război Mondial. După ce Criza din Iulie[1]a spulberat orice şansă de a nu se ajunge la un conflict militar, Austro-Ungaria, sprijinită de Germania, a trimis Serbiei un ultimatum şi s-a pregătit de război.

Ultimatumul austro-ungar, înmânat Serbiei la 23 iulie, expira în 25 iulie, la miezul nopţii. Condiţiile fuseseră astfel elaborate încât să fie imposibil Serbiei de a accepta ultimatumul, fără a-şi încălca grav suveranitatea şi mai ales mândria naţională.

 

Pregătiri generale

În 24 iulie, armata sârbă a primit ordin de mobilizare, iar Austro-Ungaria şi-a retras personalul ambasadei, rupînd astfel relaţiile diplomatice cu ţara vecină. În 25 iulie, împăratul Franz Joseph[2]a semnat ordinul de mobilizare a armatei imperiale, atacul urmând a fi efectuat în 28 iulie. În 28 iulie, la ora 11:00 am, Austro-Ungaria a înmânat Serbiei declaraţia de război, monitoarele imperiale de pe Dunăre bombardând capitala Belgrad. Cu toată graba de a purta un război, Austro-Ungaria nu era însă pregătită pentru luptă.

La 30 iulie, Rusia a ordonat mobilizarea generală. În faţa acestui gest, Germania era pregătită să renunţe la ideea unui război şi să negocieze un aranjament care să fie avantajos tuturor părţilor. Situaţia era însă fără ieşire, ambele părţi se pregăteau de confruntare, astfel încât Imperiul German a declarat război Rusiei la data de 1 august.

Odată cu intrarea Rusiei în război, Austria s-a văzut angrenată automat pe două fronturi, trebuind să disloce o parte din efectivele militare înspre Galiţia. Frontul sârbesc a devenit automat front secundar.

Graniţele Serbiei înspre Austro-Ungaria erau în mare parte graniţe naturale, formate din râuri, pe lângă care erau numeroase mlaştini. În centrul ţării se găseau munţi greu de trecut de o armată invadatoare, iar pe aproximativ două treimi din front se găseau păduri. Infrastructura rutieră şi feroviară din Serbia era rudimentară, transporturile devenind astfel foarte anevoioase pentru imperiali. Iarna putea fi foarte rece, pe când o vară toridă ar fi condamnat întreaga ţară la o secetă cumplită, subsolul carstic al Serbiei favorizând seceta.

 

Armatele combatante

Austro-Ungaria:Armata a II-a în Syrmia[3]şi Banat, Armata a V-a în centrul şi estul Bosniei[4]şi Armata a VI-a în nord-estul Bosniei. Comandantul suprem era, bineînţeles, împăratul Franz Joseph, iar comandantul efectiv, Generalfeldmarschall-ul Franz Conrad von Hötzendorf.

Armata austro-ungară era formată din soldaţi şi ofiţeri de cel puţin 11 naţionalităţi, care vorbeau tot atâtea limbi. Armata imperiului dualist consta din cinci structuri militare distincte:

1. Infanteria şi cavaleria armatei chezaro-crăieşti regulate (Kaiserliches und Königliches Gemeinsames Heer), la care se adăuga Marina de Război (Kriegsmarine).

2. Infanteria austriacă (Landwehr)[5].

3. Infanteria (Honvédség) şi cavaleria (Huszár) a Armatei Regale Maghiare[6]. În aceste prime trei structuri intrau bărbaţii cu vârste cuprinse între 18 şi 33 de ani.

4. Armata Teritorială Austriacă Chezaro-Crăiască (K-u-K Landsturm).

5. Armata Teritorială Maghiară (Magyar királyi Népfelkelő). Ultimele două structuri încorporau bărbaţii între 34 şi 55 de ani.

Pe lângă acestea, mai exista Armata Aerului, formată din Luftschiffertruppe (baloane, dirijabile) şi Fliegertruppe (aviaţia de vânătoare), plus Corpul Aerian al Marinei (Seefliegerkorps).

În iulie 1914, Austro-Ungaria avea 1.800.000 de soldaţi mobilizaţi, gata de luptă. Dintre cadrele armatei imperiale, 44% erau slavi – sârbi, croaţi, bosnieci[7], sloveni, ruteni, polonezi, cehi slovaci;28% erau austrieci;18% erau maghiari;8% români;2% alţii[8]. Limba de comandă era germana, iar în „jumătatea” maghiară era maghiara. În general, ofiţerii cunoşteau ambele limbi oficiale şi puteau cunoaşte, de asemenea, limba unei alte etnii din Imperiu, mai ales dacă făceau parte din aceea. Cunoştinţe de maghiară şi germană puteau avea şi tinerii care studiaseră în şcoli înalte din Imperiu. Marea masă a soldaţilor, mai ales cei proveniţi din zonele rurale, vorbeau limba sau dialectul propriu şi existau şanse să nu cunoască deloc germana sau maghiara. Comunicarea, mai ales în situaţii de criză, devenea astfel anevoioasă sau chiar imposibilă. Loialităţile erau şi ele împărţite, mulţi ne-germani şi ne-maghiari fiind înclinaţi să se ataşeze de ideea independenţei provinciilor de provenienţă (cehi, slovaci) sau să se îndrepte spre statele naţionale din jurul Imperiului (români, sârbi, italieni). Pe măsura derulării războiului, aceste probleme se vor acutiza.

Armata imperială era numeroasă şi avea armament modern, comandanţi cu studii serioase în domeniu, un corp ofiţeresc bine pregătit şi motivat. Economia Imperiului îi permitea să susţină un război, iar demografia îi permitea să înlocuiască anual pierderile de efective din anul precedent. Planurile ofensive elaborate împotriva vecinilor fuseseră trasate cu atenţie, tactica era modernă, totul ducea spre o concluzie clară de victorie rapidă împotriva oricărui inamic. Ceea ce austro-ungarii nu luaseră în calcul erau infrastructura dezastruoasă din ţările vecine – Serbia, Muntenegru, România, Rusia – şi voinţa de luptă a micilor naţiuni. Totodată, armata austriacă nu mai participase la un război din 1866. Cu toate că vechile lecţii tactice erau arhicunoscute, se pare că Marele Comandament nu studiase temeinic şi nu a informat armata şi corpul ofiţeresc asupra ultimelor concluzii, desprinse din războiul britanicilor împotriva burilor[9], a Războiului Ruso-Japonez[10], a Războiului Italo-Otoman[11]şi mai ales a Războaielor Balcanice[12].

Foto: Uniformele armatei austro-ungare (carte poştală de epocă)

Armata sârbă (Srpska Vojska)era mult redusă numeric faţă de armata austriacă, Belgradul putând concentra abia 420.000 de soldaţi în cinci armate până la 30 iulie 1914. Armata era împărţită în trei „linii” – în prima linie intrau tinerii între 21 şi 31 de ani, care erau dotaţi şi cu uniforme relativ noi, în celebra culoare feldgrau[13]. A doua linie, Armata Naţională – Narodna Vojska – era formată din bărbaţi cu vârsta între 32 şi 37 de ani, care purtau vechile uniforme albastre. În a treia linie erau bărbaţii între 38 şi 45 de ani, îmbrăcaţi pur şi simpu în straie populare.

Armata teritorială (Poskania Odbrana), formată din tineri între 18 şi 20 de ani şi bărbaţi între 46 şi 50 de ani, se ocupa de garnizoanele fortificaţiilor şi de menţinerea liniilor de comunicaţii şi a altor servicii în cadrul armatei. Pe lângă aceste trupe, Serbia dispunea şi de miliţii (cetnici), grăniceri, aviaţie şi trupe de jandarmerie (poliţie rurală). Cu o demografie redusă, Serbia nu era capabilă să înlocuiască anual pierderile din anul trecut.

Comandant suprem al trupelor sârbe era prinţul Alexandru, iar comandantul efectiv, mareşalul Radomir Putnik, erou al războaielor balcanice. Palatul regal din Belgrad era păzit de Garda Regală.

Spiritul combativ al sârbilor este o chestiune arhicunoscută şi deja legendară, asupra căreia nu are rost să insistăm. Mentalitatea războinică şi îndoctrinarea naţionalistă împotriva austro-ungarilor era dublată de o extraordinară experienţă combativă recentă, Serbia având la activ războiul împotriva Bulgariei (1885) şi mai ales cele două războaie balcanice – 1912-1913. Artileria era de producţie recentă, iar artileriştii sârbi erau adevăraţi profesionişti. Armamentul individual era însă mai învechit, lipsind în număr important chiar în prima linie[14], iar muniţiile erau foarte puţine, stocurile nefiind încă refăcute după Al Doilea Război Balcanic.

Cei 420.000 de soldaţi sârbi trebuiau să apere 550 de kilometri de graniţă cu Austro-Ungaria, graniţă formată însă în bună parte din râuri şi mlaştini. Buna cunoaştere a terenului le dădea sârbilor un avantaj în plus. Armata sârbă a fost împărţită în trei armate principale, care aveau ordinul de a apăra nordul Serbiei cu Belgradul şi o parte a frontierei estice, înspre Bosnia, armate grupate în spatele liniei Palanka-Arandelovac-Lazarevac. În est se afla Armata I, cu patru divizii de infanterie şi una de cavalerie. În vest se afla Armata a II-a, cu patru divizii de infanterie, iar ca rezervă, în spatele grănicerilor de pe Dunăre, se găseau două divizii de infanterie şi una de cavalerie. În nord-vest se găsea Armata a III-a, cu două divizii de infanterie;o divizie de infanterie era rezervă la Valjevo;miliţiile erau adunate în întreaga ţară. În sud se găsea o altă armată, cunoscută sub denumirea de Grupul Uzice.

 

Muntenegru

O scurtă privire pe harta Europei a anului 1914 ar fi considerat Muntenegru o „cantitate neglijabilă”, teritoriul redus şi populaţia foarte mică – undeva pe la 400.000 de locuitori – neconstituind avantaje în caz de război. Micul regat balcanic era condus de regele Nikola I[15], care era şi comandantul armatei muntenegrene (Crnagorska Vojska). Al doilea comandant era prinţul moştenitor Danilo. Armata fusese oficial modernizată recent, prin reforma din 1906, de la gherile montane organizate în sistem tribal, pe clanuri.

Noua organizare formase o primă linie, formată din tineri între 18 şi 19 ani, care serveau un termen de 12 luni, şi restul bărbaţilor cu vârste între 20 şi 53 de ani. În a doua linie erau rezerviştii – Narodna Vojska – cu vârste între 53 şi 62 de ani! Pe lângă armată mai exista şi jandarmeria. Garda regală număra doar 100 de oameni. Artileria număra circa 100 de tunuri italiene, armele individuale erau ruseşti, disciplina nu era strălucită, dar sute de ani de războaie împotriva otomanilor şi altor invadatori formaseră un spirit combativ demn de laudă.

Armata muntenegreană nu dispunea de cavalerie, aviaţie şi forţă navală. În iulie 1914, prin tratatul defensiv încheiat cu Serbia, armata muntenegreană a intrat sub comandă directă sârbească. La sfârşitul lunii iulie, 35.000 de muntenegreni fuseseră mobilizaţi, buni cunoscători ai terenului şi capabili să dea peste cap atacurile austro-ungare dinspre Bosnia. O mică unitate era de pază pe graniţa cu Albania, iar 2/3 din efective erau concentrate în zona Plevlje, pentru a sprijini trupele sârbe în planificata campanie înspre Sarajevo.

Foto: Uniformele infanteriei sârbe

Primele ostilităţi

Comandantul armatelor din Bosnia, Oskar Potiorek[16], şi-a adunat trupele în zona Drinei şi s-a pregătit de un asalt general asupra Serbiei, pentru a-i captura capitala şi a încheia conflictul înainte ca Rusia să atace în Galiţia. Iniţiativa a fost însă preluată de sârbi şi muntenegreni:în 7 august, trupele sârbe şi cele muntenegrene au atacat în sud-estul Bosniei, iar artileria aliată a lovit portul Cattaro/Kotor.

În 9 august, austro-ungarii au atacat pe direcţia Mitrovica-Sabac, iar în data de 12 au forţat Drina. Avansul iniţial al imperialilor a fost rapid, dată fiind opoziţia slabă a sârbilor, care se retrăgeau permanent. Avansul rapid al trupelor uşoare de infanterie şi cavalerie a avut însă marele neajuns că întreaga aprovizionare a rămas mult în urma trupelor din prima linie.

Un alt neajuns era lipsa informaţiilor despre locaţia trupelor sârbe. Serviciile de informaţii imperiale nu reuşiseră să obţină informaţii valide, iar observaţia aeriană nu adusese nicio clarificare, trupele sârbe neputând fi văzute din cauza pădurilor din faţa liniilor austriece. În acelaşi timp, Potiorek a trimis alte trupe să cureţe Bosnia de trupele muntenegrene invadatoare.

Planul austro-ungar era ca Armata a V-a, împreună cu unităţi din Armata a II-a[17], să atragă inamicul în luptă, cei 80.000 de soldaţi care trecuseră Drina având rolul de a cauza pierderi cât mai mari sârbilor. În acest timp, Armata a VI-a avea ordinul să pătrundă adânc în Serbia şi să obţină o victorie rapidă şi clară.

Trecerea Drinei a fost făcută în condiţii anevoioase, iar avansul plănuit a se face pe şase coloane nu a putut fi realizat, din cauza întârzierii aducerii podurilor necesare.

Din data de 11, flotila de Dunăre şi bateriile de artilerie de uscat au început să bombardeze cursul inferior al Savei. A doua zi, dimineaţă devreme, un puternic baraj de artilerie austriac a făcut posibilă trecerea Savei la Klenak[18]şi ocuparea oraşului Šabac, punct strategic în nord-vestul Serbiei, un cap de pod necesar în campania ulterioară. Sârbii nu au opus mare rezistenţă aici, după o luptă uşoară retrăgându-se treptat. Austro-ungarii au ocupat Mitrovica şi Jarak, fiind nevoiţi să suporte atacurile sporadice ale miliţiilor sârbe, care îi aşteptau ascunse în smârcuri şi cucuruz.

Pentru a-şi asigura poziţia, austro-ungarii au început să construiască fortificaţii – tranşee, cuiburi de mitralieră, locaţii de artilerie – la sud de Šabac, având ordinul de a ţine oraşul cu orice preţ.

Sârbilor nu le-a trebuit mult să se reorganizeze – în data de 14, trupele care se retrăseseră cu două zile înainte, laolaltă cu corpul de armată de la Valjevo, se pregăteau să atace poziţiile austriece din faţa oraşului Šabac, o parte din trupe ocupând poziţii pe Muntele Cer, aflat la sud-vest de oraş. Muntele era o excelentă poziţie strategică, dominând atât frontul nordic, înspre Šabac, cât şi cel sudic, care urma să se deschidă în curând.

Austro-ungarii se aflau şi ei în mişcare în zona Lesnica, o parte din trupe, fără să ştie, atacând exact în direcţia poziţiilor ascunse ale miliţiilor sârbe de pe versantul muntelui. Luptele au început şi s-au derulat destul de intens, artileria sârbă bombardând drumul de acces, cauzând astfel pierderi şi întârzieri importante imperialilor. S-a ajuns la lupte crunte corp la corp, cu pierderi de ambele părţi, dar, cu toată rezistenţa îndârjită a sârbilor, înspre seară austro-ungarii au avansat. La adăpostul unui baraj de artilerie foarte bine direcţionat, trupele sârbe s-au retras şi au cedat din nou teren în faţa inamicului. Pierderile austro-ungare au fost uriaşe.

În zona Šabac, sârbii atacaseră încă de dimineaţă, dinspre est şi sud, poziţiile austro-ungare, apropiindu-se de oraş, situaţia devenind periculoasă pentru trupele imperiale aflate acolo. A fost nevoie de intervenţia rezervelor şi a artileriei monitoarelor de pe Dunăre pentru a stăvili iureşul sârbesc. Dându-şi seama probabil că atacurile sârbeşti nu erau o diversiune, ci o adevărată ofensivă de recucerire a Šabac-ului, comandamentul austro-ungar a dispus trimiterea imediată de trupe în oraş, trupe care au înclinat imediat balanţa în favoarea imperialilor. În ciuda grabei şi a necesităţii prezenţei efectivelor în prima linie, o bună parte din trupele austro-ungare au rămas să însoţească vehiculele care transportau bagajele, proviziile şi muniţiile, acestea fiind în permanent pericol de a fi atacate de miliţiile sârbe şi de populaţia civilă. Flotila de pe Dunăre continua să bombardeze Belgradul, Smederovo, Veliko Gradišteşi alte localităţi riverane. O încercare de trecere a Dunării, mai ales înspre Belgrad, ar fi fost sinucidere curată pentru austro-ungari.

Frontul muntenegrean

Trupele muntenegrene s-au concentrat la Čajničeşi Čelebić, cu o rezervă la Boljanic (Pljevlja). În data de 15 iulie, atacul austro-ungar împotriva trupelor de la Čajničea întâlnit o opoziţie mai mult decât slabă, la Čelebićimperialii fiind însă opriţi în loc. Pe lângă stilul de luptă de gherilă adoptat de muntenegreni, austro-ungarii au avut probabil cele mai mari probleme din partea terenului foarte accidentat şi a infrastructurii rutiere aproape inexistente.

În data de 17, austro-ungarii au demarat atacul asupra trupelor de la Boljanic, care nu au putut să opună rezistenţă, astfel încât muntenegrenii au fost nevoiţi să se retragă din Herţegovina, retragere încheiată la data de 2 septembrie.

Tot în 15 august, nave din flotila imperială cu baza în portul Kotor – crucişătoarele Kaiser Karl VI, Szigetvárşi Zenta – au bombardat portul Antivari (astăzi, Bar), ţintind fortificaţiile şi staţia radio[19].

A doua zi, în faţa portului şi-au făcut apariţia nave franceze din flota mediteraneană, dintre care unele transportau arme şi muniţii pentru Muntenegru şi Serbia, conform înţelegerilor dintre cele două ţări şi Antantă. În scurta luptă care a urmat, crucişătorul Zenta a fost scufundat, supravieţuitorii fiind salvaţi de bărcile franceze şi devenind automat prizonieri de război, celelalte nave austro-ungare retrăgându-se în portul militar Kotor.

Entuziaşti după mica victoria obţinută, francezii au încercat să forţeze intrarea în golful care adăposteşte portul Kotor, în 21 august şi 1 septembrie, fără vreun dram de succes însă. Golful era/este o fortăreaţă naturală, care nu putea fi cucerită cu un atac de pe mare, chiar dacă acesta ar fi fost efectuat de artileria navelor în tandem cu debarcări de trupe. Un atac de pe uscat era de asemenea imposibil. Francezii au abandonat orice încercare ulterioară de a cuceri/ocupa portul Kotor.

Foto: Tabără a armatei sârbe

Bătălia de pe Jadar:16-19 august 1914

Episodul final al luptelor de pe frontul sârbesc în vara anului 1914 a avut loc pe râul Jadar, care marca pe o scurtă porţiune graniţa dintre Serbia şi Imperiu, înspre Bosnia de partea vestică, şi Lesnica şi Muntele Cer, de partea estică.

După luptele neconcludente de până atunci, comandamentul austro-ungar a decis să pornească o ofensivă care să zdrobească rezistenţa sârbă şi să încheie conflictul cât mai repede. Obiectivul principal al ofensivei era cucerirea poziţiilor strategice de pe Muntele Cer. Această direcţie de atac a fost dublată de o încercare de spargere a frontului la est de Sabac, încercare eşuată, sârbii opunând o rezistenţă serioasă.

Succese limitate a obţinut armata austro-ungară în partea de sud a Serbiei, la Krupanj, şi apoi pe direcţia Ljubovija-Pecka-Valjevo, trupele sârbe retrăgându-se spre înălţimile propice defensivei de la Zavlaka şi înspre Belacrkva.

Devreme în zorii zilei de 18 august, trupele sârbe au atacat armatele imperiale, bătălii mari având loc la Zavlaka, Tekeris şi Šabac, printre altele. Impactul acestor asalturi a fost atât de mare, încât comandamentul austro-ungar a ordonat tuturor trupelor aflate în luptă să se retragă în Bosnia. Ordinele lui Potiorek erau infirmate de ordinele primite de la Comandamentul General din Viena şi debandada s-a instalat pentru scurtă vreme în rândurile trupei, retragerea având loc până la urmă fără incidente şi fără atacuri din partea trupelor sârbe.

Alte lupte au avut loc la Višegrad şi Priboj, în 20-21 august, dar frontul principal a fost tot la Šabac. Oraşul nu fusese evacuat de către austro-ungari, care doreau să-l păstreze drept cap de pod pentru o viitoare invazie a Serbiei. Planul lor contravenea însă flagrant intenţiilor sârbeşti – trupele sârbe au atacat în forţă poziţiile austro-ungare de aici în data de 21 august, cu un asalt general a doua zi. Sârbii au reuşit să mute luptele în interiorul oraşului, artileria lor lovind atât oraşul, cât şi podul care îl deservea. După lupte grele, oraşul a ajuns din nou în mâinile sârbilor, pe data de 24 august. Campania de vară se încheiase.

 

Pierderi uriaşe pentru sârbi, dar moral ridicat

În prima lună de război, Serbia suferise mari pierderi de vieţi omeneşti[20]şi de materiale de război, folosind foarte multă muniţie, care nu putea fi înlocuită. Prizonierii de război austro-ungari luaţi în număr mare de către sârbi trebuiau internaţi în lagăre, hrăniţi etc. Ajutorul aliaţilor întârzia să se materializeze, dar sârbii aveau moralul ridicat.

La începutul lunii septembrie începea campania de toamnă, cu un îndrăzneţ atac sârbesc asupra Bosniei. Despre această campanie, într-un articol viitor...

 

 


Bibliografie:

Österreich-Ungarns letz­ter Krieg 1914–1918, vol. 1, Viena, 1930

Peter Jung, The Austro-Hungarian Forces in World War I, vol 1, 2003

Nigel Thoms, Dusan Babac, Armies in the Balkans 1914-18, 2001

 


[1]Nume dat eforturilor diplomatice ale unor state europene pentru a se evita războiul.

[2]Împărat din 1848.

[3]Teritoriu la nord-vest de Belgrad, purtând numele oraşului antic Sirmium, peste care se suprapune astăzi Sremska Mitrovica.

[4]Bosnia şi Herţegovina fuseseră ocupate de austro-ungari cu acceptul Conferinţei de Pace de la Berlin din 1878, cu dreptul de a administra acest teritoriu. În 1908, Viena a anexat Bosnia şi Herţegovina, spre marea furie a Serbiei.

[5]Din mai 1917 i se schimbă denumirea în Schützen.

[6]Magyar király Honvédseg.

[7]O bună parte dintre bosnieci erau musulmani, foarte fideli Imperiului. Alături de aceştia se mai găseau în trupele recrutate din Bosnia croaţi, fideli la rândul lor Vienei, şi sârbi, pe a căror loialitate faţă de Coroană nu se putea însă conta pe deplin.

[8]Evrei, armeni, italieni etc.

[9]1899-1902.

[10]1904-1905.

[11]1911-1912.

[12]1912-1913.

[13]Un amestec de gri cu verde, uneori kaki sau verde mai închis, unele nuanţe de feldgrau putând să dea şi înspre maro.

[14]În iulie 1914, Belgradul a comandat 120.000 de puşti din Rusia, însă acestea nu au ajuns la timp pentru campania din vara acestui an.

[15]Nicolae I Mirkov Petrovich-Nyegosh, prinţ al Muntenegrului între 1860 şi 1910, rege între 1910 şi 1918. S-a refugiat în Italia şi Franţa după ocuparea ţării sale de austro-ungari. A încercat să negocieze o pace separată, atrăgându-şi astfel oprobriul public şi fiind înlăturat de pe tronul propriei ţări. După război, Muntenegru s-a alipit Regatului Sârbo-Croato-Sloven, fostul său rege murind în exil în 1921.

[16]Sloven de origine, se afla în maşina arhiducelui Franz Ferdinand când acesta a fost asasinat. A fost înlocuit de la comanda armatelor din Balcani în decembrie 1914, ca urmare a dezastrului militar suferit în faţa sârbilor.

[17]Odată cu mobilizarea generală a Rusiei şi intrarea ei în război, Armata a II-a a trebuit mutată de urgenţă în Galiţia, pentru a se alătura trupelor cantonate în provincie şi mai ales la Przemysl, principala fortăreaţă a zonei. Din pricina problemelor de pe frontul sârbesc, câteva unităţi din Armata a II-a au rămas în Bosnia.

[18]Pe malul austro-ungar, vizavi de Sabac.

[19]În 1904, omul de ştiinţă Guglielmo Marconi a realizat de aici prima legătură radio între oraş şi oraşul Bari, din Italia.

[20]Pe lângă pierderile militare, mulţi civili fuseseră victime colaterale ale luptelor. Totodată, mulţi civili fuseseră executaţi de trupele austro-ungare.