Autor 9224 vizualizări


Anul 1917 este probabil, una dintre cele mai disecate perioade istorice. Evenimentele Revoluției Ruse sunt astăzi binecunoscute: au fost desfășurate, în detaliu, în cărți de analiză istorică, au fost destructurate în bucăți, bine delimitate în timp, au fost comprimate și restrânse în câte-un episod esențial – acel pas mai aproape de victoria bolșevică. Dincolo de toate aceste întâmplări consemnate rece, analitic, în distanța stiloului vreunui istoric, sunt detaliile reținute la cald, din mijlocul revoluționarilor și de către cei care au condus Revoluția Rusă. Sunt actualitățile de acum un veac trăite de martori. Sunt percepțiile contemporanilor asupra a ceea ce va fi considerat cel mai nefast an al istoriei. Sunt amănuntele esențiale fără de care nu se poate în construirea tabloului socio-politic al Revoluției. Sunt jurnalele din Rusia în pragul bolșevizării.

Louise Bryant a ajuns la Petrograd pe la începutul toamnei lui 1917, imediat după Afacerea Kornilov. S-a cazat la Hotelul Angleterre, alături de soțul ei, John Reed. Ea era jurnalistă și activistă feministă, el – scriitor. Amândoi, americani, interesați pasional de evenimentele din Rusia, cu viziuni politice de stânga. Au scris toată experiența lor în anul revoluționar în două volume: Six Red Months in Russia (Şase luni roşii în Rusia), de Louise Bryant, și Ten Days that Shook the World (Zece zile care au zdruncinat lumea), de John Reed.  

În primele zile la Petrograd, Louise a descoperit că realitățile revoluției erau deja palpabile, de neevitat: „Era ora 4 și nu avea să mai fie lumină pentru multe ore – Petrogradul este mult mai la nord pentru un new-yorkez. În decembrie, când situația a ajuns atât de disperată încât rareori aveam vreun pic de lumină artificială, din cauza faptului că nu exista cărbune care să pună în funcţiune centralele electrice, părea că trăim într-un întuneric continuu. Adesea am cumpărat, din biserici părăsite, candele care trebuiau arse în faţa altarelor sfinţilor, dar care erau duse acasă în clandestinitate pentru a vedea să scrii. Însă în octombrie luminile încă funţionau. Când hamalul a apăsat pe buton, am clipit a durere, sub lumina orbitoare a candelabrelor strălucitoare din cristal de modă veche“. Iar situaţia din capitala Imperiului Rus muribund era cea din întregul teritoriu. Nicăieri nu era mai bine.

Petrogradul, prins între două lumi

Dincolo de pragul Hotelului Angleterre, Petrogradul era şi el orbitor pentru un străin care nu trăise tumultul ultimelor şase luni. Revoluţia schimbase mai mult decât politica și ideologia – schimbase moda, cutumele, orânduirile sociale, totul. „Am mers fără ţintă pe străzi, observând marfa din micile magazine, acum înduioşător de goale. Este ciudat ce rămâne într-un oraş înfometat şi asediat. Nu era suficientă mâncare decât pentru trei zile, nu existau haine groase deloc, însă am trecut de la o vitrină la alta – toate, pline de flori, corsete, lese pentru câini şi peruci!“. Era firesc. Femeile din Rusia revoluţionară nu se mai preocupau nici de talia de viespe, nici de coafurile sofisticate. Îşi tăiau părul scurt şi salvau rublele pentru mâncare. Începuse goana după mâncare.

Decandenţa, opulenţa şi extravaganţa lumii vechi zăceau acum în mizerie, la picioarele proletariatului. Toate căzuseră în desuetudine, orice detaliu al universului burghez apărea într-o lumină demnă de compătimire. Cum erau, de pildă, hamalii aliniaţi în faţa hotelurilor şi palatelor de protocol, cu penele lor de păun la şapcă, cu bretelele lor verzi, aurii şi cărămizii. Aşteptau degeaba, „acum nicio mare personalitate nu mai sosea, şi totuşi ei stăteau acolo“, aşteptau stingheri să vină o vreme în care să-şi găsească un rost pe lume. Ce altceva se mai putea face când nu exista nicio certitudine?

Totul este roşu

„Doar pentru că un om trebuie să-şi câştige traiul fiind chelner, nu-l insulta oferindu-i bacşiş!“, scria pe fluturaşi răspândiţi pe fiecare masă din restaurantele ruseşti. Se schimbase filosofia. Să nu ai bani, să n-ai mâncare, să trăieşti din greu, de pe-o zi pe alta, era o realitate, o obişnuinţă pentru mulţi, dar mila, cerşitul după ajutor ţineau de optica lumii vechi, or, în 1917, avea şi proletarul orgoliul său. Era demn de munca sa. Superioritatea compătimitoare nu era acceptabilă. Iar restaurantele erau cooperative, acolo toţi erau egali.

Petrograd rămăsese, însă, acelaşi oraş impunător, vast, solid, impresionant, cu clădirile sale gigantice, care păreau că strivesc fiinţa umană, cu pieţele şi bulevardele sale largi, în care omul era mic, neînsemnat, doar un element dispensabil ce se agita în furnicar. Umbra lui Petru cel Mare bântuia peste tot. Şi totuşi, aici bătea inima revoluţiei bolşevice, acum era Petrograd Roşu. La fiecare colţ de stradă, în fiecare piaţă şi pe fiecare clădire impunătoare – până şi pe statuia ţarinei Ecaterina cea Mare – erau agăţate steaguri, steaguri roşii. Pe clădiri rămăseseră pete mari, albicioase, în locul fostelor însemne imperiale.


Însă peste această mare roşie, trona, fără teamă de a fi uzurpată, foametea. Ruşii alergau de colo-colo privind, cu ochii adânciţi în cap şi pântecele goale, imaginea primelor momente ale democraţiei populare: „În Petrograd, unul dintre lucrurile care-ţi îngheaţă sângele în vene este imaginea cozilor lungi de oameni îmbrăcaţi sumar, aştepând, în frigul amarnic, să cumpere pâine, lapte, zahăr sau tutun. Încep să stea acolo, de la 4 dimineaţa, când încă este întuneric. De multe ori, după ce stau la coadă ore în şir, proviziile se terminau. Adesea, numai un sfert de livră de pâine era permisă, pentru două zile; varza era, de asemenea, un aliment de bază“, nota Louise Bryant.

Și apoi, dans!

Situaţia era gravă în Rusia. Colapsul părea inevitabil. Criza alimentelor provocată de sărăcie, de război, de reglementarea autocratică a vechiului regim, îi revoltase pe oameni, dar îi şi întărise în acelaşi timp. „Ruşii acceptă greutăţile fără să se plângă. (...) Săptămâni la rând, transportul în comun nu a funcţionat. Oamenii mergeau distanţe lungi fără să crâcnească, iar viaţa în oraş a continuat ca de obicei. Ar fi înfuriat la culme New York-ul, mai ales dacă s-ar fi întâmplat aşa cum a fost în Petrograd, ca în timp ce transportul era oprit, lumina şi apa să fie de asemenea sistate, fiind aproape imposibil să faci rost de combustibil pentru încălzire“, continua jurnalista americancă.

Poporul rus avea, însă, această ambiție de a nu ceda în fața greutăților, a traiului rău, de a nu cădea în mizerie și nepăsare. Înainte de a fi Petrograd Roșu, orașul fusese Sankt Petersburg, capitala europeană a baletului, a celei mai rafinate arte a dansului, în care se născuseră atâtea capodopere. În continuare, teatrele reușeau să funcționeaze și se deschideau pentru public de două-trei ori pe săptămână. Nevsky Prospekt, marele bulevard al Petrogradului, seara, era la fel de zgomotos ca altădată: „Cafenelele nu aveau ce servi în afară de ceai slab și senvișuri, dar erau mereu pline. O varietate mare de costume făceau imaginea mult mai interesantă. Nu există, de fapt, o «modă» în Rusia. Femeile și bărbații poartă ce le place. La o masă putea sta un soldat, cu pălăria de blană trasă pe-o ureche, în fața lui, un membru al Gărzilor Roșii în haine ponosite, lângă un cazac în uniformă aurie cu negru, cu cercei în urechi, cu lanțuri argintii la gât, sau un om din Divizia Sălbatică, recrutat din unul dintre cele mai sălbatice triburi din Caucaz, purtând pelerina lui sumbră“, observa, atent, Louise. Carevasăzică, oamenii se adunau în jurul mesei pentru că aveau aceleași idei, nu mai exista segregaționism din punct de vedere al statutului în societate. Femeile, mai subtile, mai orgolioase, mai înțepate, făceau din vestimentația lor o declarație politică în public: cele cuprinse de avântul revoluționar nu se preocupau câtuși de puțin de hainele lor și arătau mai degrabă ponosit, celelalte, reacționarele – cum puteau fi considerate de contemporani adverşi –, dimpotrivă, nu ieșeau din casă decât foarte cochete, găsind tot felul de trucuri de înfrumusețare, în ciuda vicisitudinilor sociale.

Trei zile până la ruptura cu trecutul

În plan politic, primul eveniment dramatic al anului a fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea, după Revoluția din februarie. De aici, mașinăria bolșevică a mers tot înainte, cu pedala pe accelerație. Pe 12 martie 1917, pe la amiază, James L. Houghteling, care era atașat special la Ambasada Americană din Petrograd, tocmai ajungea în capitala Rusiei, de la Moscova. Agitaţiile deja începuseră.„Când am ajuns în fața gării, am știut instinctiv că revoluția începuse. Nicio mașină nu se vedea, niciun mijloc de transport în comun în acea piață care de obicei e aglomerată; numai oameni care stăteau uimiți pe marginea drumului și patrulele de cazaci călărind placid pe drumul acoperit de zăpadă. Un muncitor a venit și mi-a explicat, și apoi mi-a arătat prin gesturi, că au avut loc împușcături. (...) Peste tot am văzut soldați în discuții aprinse; unii erau înarmați cu puști și baionete, alții, nu. (...) M-am pomenit în apropierea unui grup mai agitat de certăreți și curând mă uitam la țeava puștilor pe care o parte le ațintise către cealaltă. Cât mă odihneam la colțul cu Kirochnaia, am privit niște ofițeri încercând în van să formeze un batalion; unii dintre soldați refuzau, alții își dădeau puștile unor băieți de pe stradă și plecau“, scria Houghteling în jurnalul său rusesc, A diary of the Russian revolution (Un jurnal al revoluţiei ruse).


Imaginea acelei zile e completată de câteva rânduri puse pe hârtie de țarul Nicolae al II-lea în jurnalul său: „Dezordinile au început acum câteva zile în Petrograd; din păcate, chiar și soldații au început să ia parte la ele. N-am petrecut mult timp ascultând rapoartele“. Sfârșitul părea să fie aproape și țarul părea să nu mai dea semne de opoziție.

Situațiile acestea în care soldații se amestecau cu civilii, într-o puzderie de arme de toate felurile, care înghițeau Petersburgul, au continuat și în zilele următoare. Pe 13 martie, Houghteling, a fost întâmpinat de dimineață de o imagine neplăcută: „Revoluționarii păzesc clădirile de parcă ar fi o comoară. Varia, bucătarul, spune că aici (n.r. – în clădirea în care locuia) trăiesc câțiva generali care sunt pe lista neagră a Revoluției, mai ales Gen. Stroukov, care deține o fabrică și își tratează muncitorii foarte rău. Se crede că se ascunde în apartamentul lui și pariul este că nu va ieși în viață de acolo“. Nu se ştie care a fost, în acea zi, soarta generalului Aleksandr Stroukov, însă prin tot oraşul avea loc o vânătoare de burghezi, de moşieri, de capitalişti asupritori ai proletariatului.

Pe 14 martie, ciocnirile dintre revoluționari și poliție au continuat, teroarea s-a instaurat mai abitir pe străzi: „Am auzit un zvon de la departamentul de informații, adică bucătarul Varia, că poliția a deschis focul asupra trecătorilor de pe acoperișul acestei clădiri. Erau soldați peste tot și uitându-ne cu grijă prin perdelele de dantelă puteam urmări în siguranță echipajele care treceau încoace și încolo prin curte“. Houghteling a reușit să ajungă la ambasadă în acea zi, unde a aflat că se zvonea că revoluția putea fi considerată un succes, având în vedere că întregul Petrograd fusese cucerit de revoluționari. Zvonurile aveau să se adeverească în curând.

Zvonurile, până la lăsarea nopții

După trei zile de revolte intense, a venit ziua de joi, ziua „reconstrucției“, după cum a fost numită de revoluționari. Țarul Nicolae al II-lea scria, succint, în jurnal: „Mi se cere abdicarea. Ruzski a transmis aceasta la Cartierul General, iar Alexeev a trimis-o către toți comandanții-supremi. La ora 2:00 au fost primite toate răspunsurile de la ei. În esență, pentru a salva Rusia și pentru a păstra armata liniștită pe front, acest pas trebuie făcut. Am fost de acord. De la Cartierul General a fost trimisă o schiță a manifestului. Seara, Guchkov și Shulgin au sosit de la Petrograd, am discutat cu ei chestiunea și le-am dat manifestul semnat și modificat. La 1:00 dimineața am plecat din Pskov, cu inima grea din cauza lucrurilor întâmplate. În jurul meu e numai trădare, lașitate și înșelăciune“.

La Ambasada americană, vestea abdicării venea fragmentar, numai zvonuri și cârpeli de informații. Houghteling a mers, pentru a verifica informațiile, la Dumă, unde s-a întâlnit cu Schidlovski. Răspunsul său a fost clar: „«Ei bine, încercăm să formăm un cabinet. Am propus să-l detronăm pe Țar și să-l punem pe tron pe moștenitorul său și, ca regent, pe cea mai apropiată rudă a sa.» «Am auzit că asta deja s-a făcut.» «Nu încă, dar acesta este programul nostru»; apoi a adăugat «bineînțeles, nu noi suntem stăpâni pe situație. Poporul și soldații domină, așa că trebuie să avem mare grij㻓.

Situația nici nu s-a calmat, nici nu s-a lămurit. În acea zi au continuat atacurile spontane, nejustificate, intuitive, au continuat șicanele politice și informaţiile trunchiate s-au înmulțit. „Zvonurile zilei sunt că Sturmer a murit de inimă; că socialiștii câștigă și au respins cabinetul pe care-l acceptaseră azi noapte; că steagul rus a fost retras și că steagul roșu l-a înlocuit pe clădirea Dumei; că Țareviciul este foarte bolnav, iar familia regală nu se va alătura Țarului până când copilul nu se va simți mai bine. Abdicarea Țarului este încă înconjurată de nesiguranță“, scria diplomatul american a doua zi după abdicarea țarului.  

Abia spre seară au apărut buletinele de știri care anunțau abdicarea Țarului. Nu se adeveriseră asigurările date de Schidlovski: „Nikolai Romanov a renunțat la tron în favoarea fiului său, Alexei, cu Marele Duce Mihail ca regent. Marele Duce Mihail a renunțat în favoarea poporului“, scria „Russkaia Volia“. Noaptea i-a prins pe toți proprietarii de magazine de pe Nevsky Prospekt dând jos de pe firmele lor vulturul bicefal și stema Romanovilor. În dimineața următoare, pojghița de gheață formată pe Neva era acoperită de toate însemnele monarhiei ruse răpuse. Se terminase.

Căderea Palatului de Iarnă. Sfârşitul

Revoluția a mers, însă, mai departe. Încă nu fuseseră parcurși toți pașii. S-a definitivat abia în octombrie. Dacă până atunci a fost tolerată o dublă putere, liderii comunişti au considerat că sosise momentul oportun pentru a înlătura definitiv guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski. Lovitura de graţie, fatală, a fost dată în seara zilei de 24 octombrie, când s-a declanşat insurecţia. Între participanţii direcţi la evenimente a fost John Reed, scriitorul american cu simpatii de stânga, soţul Louisei Bryant. A fost martor la asedierea Palatului de Iarnă, episodul cel mai puternic – de altfel, fatal – din anul 1917: a fost povestit de martori, a apărut în filme de propagandă şi a rămas o referinţă fundamentală pentru ideea de preluare cu forţa, dar abilă, a puterii.

„Către cetăţenii Rusiei! Guvernul Provizoriu a fost înlăturat. Puterea de stat a trecut în mâinile organului Sovietului deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd, al Comitetului Militar Revoluţionar, care stă în fruntea proletariatului şi garnizoanei din Petrograd. Cauza pentru care poporul a luptat: pacea democratică imediată, abolirea drepturilor moşierilor asupra pământului, controlul forţei de muncă asupra producţiei, crearea unui guvern sovietic – această cauză a fost atinsă în mod sigur. Trăiască Revoluţia muncitorilor, soldaţilor şi a ţărănimii!“ Acest anunţ apărea pe sute de broşuri răspândite la căderea serii peste Petrograd, imediat după cucerirea Palatului de Iarnă.

Tabloul asaltului asupra Palatului a rămas emblematic în cronici. Reed a ajuns acolo imediat după ce insurecţia a luat sfârşit. „Aici era întuneric absolut şi nimic nu se mişca, în afara soldaţilor şi a Gărzilor Roşii. Soldaţii stăteau în fiecare uşă, vorbind în şoaptă şi trăgând cu ochiul spre Podul Poliţiei. La colţuri, patrulele opreau toţi trecătorii – iar alcătuirea acestor patrule era interesantă, căci la comanda trupelor regulate era invariabil un membru al Gărzilor Roşii. Focurile încetaseră. Ca un râu negru, năpădind strada, fără cântec sau urale, ne-am revărsat prin Arcul Roşu, unde omul din faţa mea a spus şoptit: «Aveţi grijă, camarazi! Nu vă încredeţi în ei. Vor trage, sigur!»“. Sute de oameni, soldaţi şi Gărzi Roşii, au dat buzna în Palat, cadeţii aflaţi în interior s-au predat, au aruncat puştile la picioare. Toată splendoarea ce se găsea în palat era de acum în mâinile proletariatului: unul a tras la subsoară un ceas de bronz, altul şi-a agăţat de pălărie o pană de struţ – era doar începutul jafului. Câteva voci s-au ridicat din mulţime să potolească mania de a pleca din Palat cu câte-o amintire personală: „Camarazi! Nu atingeţi nimic! Nu luaţi nimic! Proprietatea Poporului! Disciplină revoluţionară!“. N-or fi luat până la urmă, dar cu siguranţă au distrus tot ce le-a picat în mână. Erau la putere.

O fustă ponosită şi o jachetă de iarnă peticită

Discursul – ca şi amintirile – sovieticilor în timpul lui 1917 era, întrucâtva, uniform. Toţi – Lenin, Troţki, Stalin, Kollontai et comp – vorbeau în aceeaşi manieră despre lupta proletariatului, despre cucerirea viitorului şi înlăturarea decadenţei burghezo-moşiereşti, despre democraţia populară.


Celebra luptătoare sovietică, Alexandra Kollontai, îşi amintea, de pildă, de bravele femei ale Revoluţiei din Octombrie, pe care le elogia în articolul „Women Fighters in the Days of the Great October Revolution“ („Femeile luptător în zilele marii revoluţii din octombrie“), publicat în noiembrie 1927, în revista „The Women’s Journal“ (rusă: „Zhensky zhurnal“): „Cine se uită în trecut le vede, aceste mase de eroine anonime, pe care octombrie le-a găsit în oraşe înformetate, în sate sărăcite, devastate de război. O eşarfă pe cap (foarte rar, încă, o rochie roşie), o fustă ponosită, o jachetă de iarnă peticită... Tinere şi bătrâne, femei muncitor şi soţii de soldaţi, ţărănci şi casnice din rândurile orăşenilor săraci. Mai rar, mult mai rar în acele zile, funcţionare şi femei cu o profesie, femei educate şi culturalizate. Dar erau, de asemenea, femei din rândurile intelighenţiei printre cele care ţineau sus Steagul Roşu al victoriei din octombrie – învăţătoare, funcţionare, tinere studente în licee şi universităţi, femei doctor. Au mărşăluit cu veselie, cu altruism, în mod conştient. Au mers oriunde au fost trimise. Au muncit cu plăcere, cu credinţa că se întâmpla ceva important şi că noi toţi suntem mici zimţi în clasa revoluţionară. La sate, ţărăncile (ai căror soţi fuseseră trimişi pe front) au luat pământul de la moşieri şi au alungat aristocraţia din cuiburile în care se cocoţaseră de secole“. Emanciparea femeii a însemnat, atunci, politizarea femeii. Pentru Kollontai, aceasta era victoria: ieşirea femeilor din umbra bărbaţilor, participarea activă la problemele sociale. Nu le vedea, desigur, pe celelalte, care nu s-au alăturat voios revoluţiei – acelea erau pur şi simplu parte a lumii burghezo-moşiereşti, care părea o masă amorfă, care nu ar fi fost compusă din personaje individuale, şi care odată înlăturată, trebuia ştearsă din anale.

Luciditatea, partidul şi Lenin

Nadejda Krupskaia, soţia liderului bolşevic V.I. Lenin, a fost apropiată de organizatorii revoluţiei şi reţine în memorii şi câteva detalii de culise. În volumul Reminiscences of Lenin, scris în 1933 şi publicat în 1970, descrie evoluţia evenimentelor din octombrie şi a celor premergătoare acestora: „Acapararea puterii în octombrie a fost gândită cu grijă şi pregătită de Partidul proletariatului – Partidul Bolşevic. Revolta din iulie a pornit spontan, dar Partidul, păstrându-şi mintea limpede, a considerat că e prematur. Adevărul trebuia confruntat şi adevărul era că masele nu erau pregătite pentru o revoltă. Comitetul Central a decis, aşadar, să o amâne. Nu era uşor să opreşti insurgenţii al căror sânge clocotea a luptă. Dar bolşevicii şi-au făcut datoria, oricât de dureros a fost, căci ei au apreciat importanţa vitală a alegerii momentului potrivit pentru o insurecţie. Vreo două luni mai târziu, situaţia s-a schimbat, iar Ilici, care a fost nevoit să se ascundă în Finlanda, a scris o scrisoare Comitetului Central şi comitetelor din Petrograd şi Moscova, în perioada 12-14 septembrie, în care a spus: «După ce au obţinut majoritatea în Sovietele deputaţilor muncitorilor şi soldaţilor din ambele capitale, bolşevicii pot şi trebuie să ia puterea în mâinile lor». A arătat apoi de ce puterea trebuie ocupată chiar în acel moment şi nu altul. Capitularea Petrogradului ar fi redus şansele de succes. «Pentru a avea succes, insurecţia nu trebuie să se bazeze pe o conspiraţie sau pe un partid, ci pe clasa avansată. Acesta e primul punct. Insurecţia trebuie să se bazeze pe creşterea revoluţionară a poporului. Al doilea punct. Insurecţia trebuie să se bazeze pe momentul atât de crucial al istoriei al revoluţiei crescânde, când activitatea rândurilor poporului avansat e la intensitate mare, iar ezitările din rândurile inamicului şi din rândurile prietenilor slabi, cu inima îndoită, şovăielnici sunt puternice. Al treilea punct“.

În finalul scrisorii, Lenin dădea ultimele indicaţii, „pentru a trata insurecţia în manieră marxistă, anume ca pe o artă“: organizarea detaşamentelor de insurgenţi şi a conducerilor lor, capturarea punctelor strategice, ocuparea Fortăreaţei Petru şi Paul, arestarea guvernului, anihilarea detaşamentelor de cadeţi şi a Diviziei Sălbatice, ocuparea sistemului de telegrafie şi telefonie şi alte asemenea detalii strategie. Acestea fiind stabilite, istoria şi-a continuat cursul după cum au consemnat istoricii şi după cum a planificat Lenin. Octombrie 1917 a fost sfârşitul revoluţiei şi începutul războiului. Aceea este, însă, o nouă istorie.


""