Autor 16939 vizualizări


Idealurile revoluției de la 1848 din Europa și-au găsit ecou și în spațiul românesc. Transilvania era parte a Imperiului Habsburgic, iar Moldova și Țara Românească se aflau între protectoratul rusesc și suzeranitate otomană. De aceea românii au văzut în Revoluția pașoptistă posibilitatea eliberării de sub jugul străin și a înfăptuirii Unirii atât de mult sperată.

 

Revoluția în Moldova

În Moldova, revoluția a avut un caracter moderat, fără mișcări violente de amploare. Aceasta  izbucnește în 27 martie 1848, când la Hotelul Pitsburg din Iași este convocată o adunare de către intelectualii progresiști și de către boierii cu vederi liberale (printre care se numărau și Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, E.C. Epureanu, P. Cazimir). Participă 1.000 de oameni din toate categoriile sociale. A doua zi, noul comitet ales de adunare a redactat o petiție care cuprindea 35 de puncte și care a fost denumită „Petițiunea Proclamațiune”. Aceasta cerea îmbunătățirea situației țăranilor, desfințarea cenzurii, asigurarea libertăților personale, reorganizarea sistemului de învățământ pentru ca el să fie mai accesibil populației.

Cu toate că petiția era moderată și conținea  și un punct care susținea respectarea Regulamentului Organic, domnitorul Mihail Sturdza o respinge. Mișcarea este înăbușită cu ajutorul armatei și 13 conducători ai revoluției sunt arestați și trimiși în Turcia. Șase dintre ei reușesc să evadeze la Galați și fug în Transilvania. Un alt grup, din care făceau parte Al. I. Cuza,   V. Alecsansdri și Mihail Kogălniceanu se retrag în Basarabia. Un grup rămâne la Iași, unde îți continuă activitatea.

De la Brașov, revoluționarii moldoveni redactează în 12 mai un program-„Prințipiile noastre pentru reformarea patriei” în care propuneau desfințarea privilegilor boierești și împropietărirea țăranilor fără răscumpărare.

Pe 20 mai, în Bucovina, la Cernăuți are loc Adunarea Națională a Reprezentanților Tuturor Stărilor și Regiunilor Bucovinene care aprobă un program de 12 doleanțe. Revoluționarii cereau mai ales autonomia Bucovinei, organizarea învățământului în limba română, libertatea religioasă și lichidarea completă a șerbiei prin desfințarea clăcii și a dijmei.

Revoluția continuă apoi pe două căi:la Iași unde rămăsese un grup revoluționar și la Cernăuți, unde se aflau revoluționarii fugiți. Cei din urmă s-au declarat constituiți într-un partid național și au luptat pentru susținerea cauzei românești de către opinia publică internațională. Kogălniceanu redactează un nou program revoluționar-„Dorințele Partidei Naționale din Moldova”-la cererea Comitetului revoluționar moldovenesc de la Cernăuți. Documentul a fost apoi dezvoltat într-un „Proiect de Constituție pentru Moldova”. Ambele programe avea lipsuri și nu au putut fi aplicate pentru că, în fond, revoluția în Moldova fusese înfrântă încă de la început.

 

Revoluția în Transilvania

Revoluția a avut un caracter prepoderent național din cauza faptului că românii din Ardeal se aflau sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. În imperiu revoluția izbucnește în 13 martie 1848 la Viena. Ungurii ignoră drepturile românilor, croaților, sașilor și secuilor și luptă pentru un stat național maghiar care să cuprindă și aceste popoare. În acest context, românii aveau să rămână în continuare în afara legii, cu statutul de tolerați. De aceea, mai mulți intelectuali români printre care Aron Pumnul și Simion Bărnuțiu redactează manifeste care devin documente programatice. La sfârșitul lui martie și pe toată durata lunii aprilie 1848 liderii politici Simion Bănuțiu, Avram Iancu, Al. Papiu-Ilarian și Ioan Buteanu organizează acțiuni care au ca scop respingerea intenților de anexare a Transilvaniei la Ungaria, dar și recunoașterea națiunii române din Transivania de către autoritățiile maghiare. Pe de altă parte se duce o luptă pentru unirea cu țara.

Punctul cel mai important al revoluției este reprezentat de Adunarea de la Cluj din 3-5 mai/15-17 mai 1848. La adunarea prezidată de episcopii Andrei Șaguna și Ioan Lumen au participat 40.000 de oameni, printre care și revoluționari moldoveni. A fost citit programul revoluționar-„Petițiunea Națională”-care cuprindea 16 puncte. Printre cerințe se numărau:reprezentarea românilor transilvăneni în Dietă, folosirea limbii române în activitatea politică și de stat, desfințarea iobăgiei fără despăgubire, diferite libertăți de la cea a presei până la cele personale și amânarea discutării în Dietă a încorporării Transilvaniei în Ungaria până la convocarea unei adunări la care românii să fie reprezentați proporțional.

Se organizează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de Avram Iancu. Aceasta reușește două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud și la Mărișel. Nicolae Bălcescu a încercat aplanarea conflictelor româno-maghiare pentru că Imperiului Habsburgic putea să înfrângă mai ușor revoluțiile separate, lucru dovedit ulterior.

Cele hotărâte la Adunărea de la Blaj au fost discutate în cadrul Dietei de la Cluj din 17-29 mai 1848. Fără să țină cont de revendicările Adunării, Dieta votează în 18 mai unirea Transilvaniei cu Ungaria, decizie promulgată de împărat în 29 mai 1848.

În august au loc măceluri operate de nemești în apropierea Blajului, care duc la o răscoală a românilor împotriva fărădelegilor nobililor maghiari. În acest context are loc A Treia Adunare de la Blaj în 3 septembrie și o adunare populară la Orlat în 28 septembrie. La Orlat se hotărâște înarmarea populației românești pentru apărare, iar la Blaj se redactează un „Memoriu al poporului român din Transilvania” care stabilea detașarea românilor de revoluția maghiară și apropierea de Viena cu scopul unirii politice a tuturor românilor din imperiu.

În toamna lui 1848 maghiarii încep în forță o nouă luptă împotriva puterii imperiale. Armata ungurească a lui Bem ocupă toată Transilvania, cu excepția Munților Apuseni și a Albei Iulia, apărate de Avram Iancu. La 13 februarie 1849 o delegație a românilor din Tansilvania, Bucovina și Banat, condusă de Andrei Șaguna înaintează împăratului Franz Iosef o petiție de unire politică a românilor din imperiu. Împăratul promulgă „Constituția din 8 martie” prin care se restabilește autonomia Transivaniei, Bucovina este separată de Galiția și transformat în ducat autonom supus împăratului. Documentul recunoaște națiunea română, dar nu recunoaște provincile românești.

Franz Iosef hotărăște să înfrângă revoluția maghiară și de aceea cere ajutor țarului Rusiei. Conducătorul revoluționar maghiar, Kossuth acceptă un pact cu românii în ultimul ceas. Le dă românilor dreptul de a folosi limba română în administrație, justiție, învățământ și abolește niște servituți feudale. În schimb, românii trebuiau să îi ajute în lupta împotriva armatelor imperiale. Dar pactul dintre cele două părți era tardiv. La 13 august maghiarii capitulează la Șiria și revoluția este înfrântă. Acesta este și sfârșitul mișcării revoluționare a românilor din Ardeal.

 

Revoluția în Țara Românească

Organizarea revoluției în Țara Românească a revenit cercului revoluționar „Frăția”. La 10 mai ia ființă Comitetul Revoluționar din Țara Românească format din intelectuali și boieri liberali. Acesta înfințează Comisia executivă cu trei membri:Nicolae Bălcescu, Al. G. Golescu, și Ion Ghica. Comisia adoptă programul revoluției care cuprinde 22 de puncte. Printre cerințe se află eliberarea și împropietărirea clăcașilor prin despăgubire. Ion Ghica este trimis la Constantinopol pentru a cere Porții să accepte programul în schimbul recunoașterii suzeranității otomane.

Revoluția începe în 9 iunie la Islaz. Liderii Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell și Ștefan Golescu au dat citire programului care se va intitula „Proclamația de la Islaz”. Se decide ca  Guvernul provizoriu format în 7 iunie, să pornească în fruntea mulțimii în marș spre București. În 11 iunie revoluția iese triumfătoare în capitală. Domnitorul, Gh.Bibescu este forțat să semneze programul revoluției. Înțelegând că această situație nu îi este favorabilă, abdică și fuge la Brașov.

Proclamația de la Islaz cerea:autonomie legislativă și administrativă, convocarea unei adunări constituante din reprezentanții tuturor stărilor, egalitatea politică și eliberarea clăcașilor prin despăgubire.

Modalitatea de împropietărire și de eliberare a țăranilor demostrează cât de puțin cunoșteau în realitate situația revoluționarii:nu știau greul pe care-l ducea acestă clasă socială. Ei au vrut să preîntâmpine opoziția din partea marilor latifundiari. Dar aceștia nu numai că nu au sprijinit revoluția, dar au și organizat comploturi pentru a înlătura guvernul provizoriu, care însă nu au reușit.

Revoluționarii înțeleg că guvernul nu poate rezista fără susținerea principalelor categorii sociale:boierimea și țărănimea. De aceea încearcă să rezolve problema agrară. În 9 iulie este înfințată o Comisie a propietății în care atât moșierii, cât și țăranii clăcași sunt reprezentanți egal. Dar revoluția era în declin și crearea comisiei se realizează prea târziu. Lucrările acesteia nu au putut decât să convină asupra problemei împropietăririi cu despăgubire. În felul acesta rolul revoluției era pus sub semnul întrebării.

În timp, răsculații au demonstrat că nu știau cum să folosească puterea nouă pe care o dețineau. Țăranii au rămas în afara revoluției. Majoritatea conducătorilor erau boieri și nu au luptat pentru emanciparea lor. Ion Heliade Rădulescu, autorul Proclamației de la Islaz era antițărănist, Ion Ghica credea că sorta țării poate fi hotărâtă doar pe baza capitulației cu Poarta și că puterea trebuie să aparțină boierilor. Pe de altă parte existau și revoluționari ca A.G. Golescu, Nicolae Bălcescu și Ion Ghica, care promovau ideile revoluției. Golescu susținea că boierii trebuiau să renunțe la 9 pogoane de pământ, în numele lor ar fi fost trecute în niște registre aurite;Bălcescu era foarte apropiat de popor, iar Ghica avea un simț practic, foarte eficient pentru revoluție.

La 28 iunie trupele ruse intră în Moldova și în aceeași zi guvernul revoluționar părăsește capitala cu destinația Rucăr. La 15 iulie guvernul provizoriu își anunța demisia. Revoluționarii încearcă să salveze ceea ce înfăptuiseră până atunci și duc tratative cu puterile internaționale. Amenințate cu intervenția otomană și rusă, Principatele încearcă să găsească sprijin în exterior, dar acest lucru nu se înfăptuiește.

La 19 iulie trupele turcești conduse de Suleimna Pașa trec Dunărea pe la Giurgiu. Au loc tratative între reperezentații guvernului provizoriu și comandantul turc. Se hotărăște ca guvernul să fie înlocuit cu o locotenență domnească din trei persoane șisupunerea programul revoluționarilor atenției sultanului. Nemulțumită de aceste decizii, Rusia intervine și cere numirea unui comandant mai dur. Acestă dorință este concretizată în persoana lui Fuad Pașa care începe reprimarea revoluției. Nemulțumită, populația din Bucureti organizează un protest, unde ard Regulamentul Organic. La 13 septembrie trupele otomane intră în București și reprimă revoluția, odată cu înăbușirea ultimei rezistențe armate, cea de pe Dealul Spiri a pompierilor locotenentului Pavel Zăgănescu. Proclamația lui Fuad Pașa anunță restaurarea regimului regulamentar. Între timp, în 15 septembrie, în Muntenia intrau și trupele rusești. Revoluția lua sfârșit.

 

Deși revoluțiile au fost înăbușite în spațiul românesc, au reprezentat primul strigăt de eliberare al românilor. De asemenea, au constituit și unul dintre punctele care au dus la obținerea independenței și a Unirii sub numele de România Mare.