Autor 2376 vizualizări


Noul prim-secretar a păşit cu dreptul în strategiile de imagine. Dintre toate categoriile de „oameni ai muncii“, Ceauşescu a ales academicienii. Cu reprezentanţii lor a avut prima întâlnire de lucru .

Prima „ieşire în lume" a noului prim-secretar  a fost întrevederea din 7 mai 1965 cu reprezentanţi ai oamenilor de ştiinţă. Însoţit de Chivu Stoica, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraş, Leonte Răutu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Gaston-Marin şi Gogu Rădulescu, Ceauşescu s-a întâlnit cu acade­micieni.

Nici alegerea acestei categorii de „oameni ai muncii" pentru primele „consultări", nici  anturajul său n-au fost întâmplătoare. Ci o bună strategie de imagine în acroşajul persusiv al acestor lideri de opinie. Gardat la cel mai înalt nivel de partid şi de stat, mesajul implicit al noului prim-secretar satisface orgoliul şi speranţele intelectualilor.

Ştiinţa - forţă de producţie 

Speechul ţinut de Ceauşescu, în deschidere, e bun ferment de iluzii. Cu modestie, noul lider  s-a prezentat ca mesager al Biroului Politic. Care stabilise organizarea unui „schimb de păreri cu tovarăşii care lucrează în domeniul cercetării ştiinţifice şi al învăţământului". Pe tema contribuţiei acestora la „activitatea practică de construire a socialismului din ţara noastră".  

După evocarea, mai mult aluzivă decât blamabilă, a momentelor de dezacord între „adevărul partinic" şi „adevărul obiectiv" - menţionat fiind exemplul ciberneticii din anii '50, Ceauşescu şi-a lansat „apelul". Prin academicienii prezenţi la întâlnire, menţiona el, se adresează celor 20.000 de cercetători salarizaţi din România.

Acestora Partidul le cere contribuţii sporite la dezvoltarea economiei naţionale şi la găsirea unor forme eficiente de organizare şi muncă. În aplauzele celor prezenţi, încheie prin ceea ce în propaganda de epocă se numeşte „chemare": „Clasa muncitoare, poporul nostru aşteaptă din partea oamenilor de ştiinţă să-şi sporească aportul la mersul înainte al construcţiei socialiste. Nu poate fi mândrie mai mare decât aceea ca toţi să fim la înălţimea sarcinilor trasate de partidul nostru. Să nu precupeţim nici un efort pentru a ridica patria noastră socialistă pe culmi tot mai înalte ale civilizaţiei, pe culmile socialismului".

Era aceasta „viziune novatoare"? Câtuşi de puţin. Ideile expuse de Ceauşescu repetau piese din clasicul arsenal marxist-stalinist.  Contribuţia savanţilor şi cercetătorilor la progresul economiei era însă o axiomă a lagărului socialist. După imperativul ei, au reacţionat şi interlocutorii lui Ceauşescu. Dintre academicieni au luat cuvântul chimistul Ilie Murgulescu, preşedintele Academiei în acel moment, istoricii Petre Constantinescu-Iaşi şi Andrei Oţetea, histologul Vasile Mârza, fizicianul Horia Hulubei, matematicienii Miron Nicolescu, Tiberiu Popovici şi Grigore Moisil.

Au citat şi ei formula lui Marx „ştiinţa - forţă nemijlocită de producţie" (Ilie Murgulescu), s-au declarat satisfăcuţi de societatea socialistă care „asigură cea mai largă, cea mai complexă dezvoltare a ştiinţei" (Constantinescu-Iaşi) şi „au pus problema" cadrelor („matematica descoperă repede un nespecialist, în istorie e mai greu", observa Oţetea).

Câte speranţe le-a insuflat venirea mai tânărului Ceauşescu la putere, indică discursul lui Grigore Moisil. Fără trecut de comunist ilegalist, dar cu atitudini declarat antifasciste, licenţiat la Sorbona şi fost bursier Rockefeller, matematicianul reprezentase şi regimul de „democraţie populară" ca ambasador al României la Ankara. Condamnarea cumnatei sale, Lena Constante, în „procesul Pătrăşcanu" nu-i perturbase cariera. În epoca intransigenţei, nu era o excepţie însă. Stigmatul unui ginere deţinut politic îl purtase chiar preşedintele

Prezidiului Marii Adunări Naţionale, scriitorul Mihail Sadoveanu. Om de spirit orgolios, Moi­sil are cea mai lungă, aplicată şi... romantică intervenţie. „Propune", printre altele, întâlniri ale cercetătorilor români cu confraţi din străinătate. Chiar şi sub forma excursiilor de grup finanţate de Academie. Apoi, să fie angajaţi mai mulţi cercetători şi  dactilografe, şi cumpărate maşini de multiplicat.

Imaginarul savantului proiectează librării în străinătate care vând cărţi în limba română. Şi vreo 2-300 maşini de calcul (cumpărate „nu acum că nu ştim să le folosim, dar aceasta în viitor"). „Acum, matematica a devenit ştiinţa cea mai scumpă", plusează matematicianul. În România trebuie, deci, înfiinţate o editură, licee şi şcoli profilate pe matematică, o secţie de lingvistică matematică la Facultatea de Filologie, ş.a.m.d. ceauşescu, „egalul" academicienilor.

În firescul exteriorizării sale, Moisil e singular în enunţul unei judecăţi de specialitate: „Ceea ce poate fi periculos în organizare este să transferi ceva specific unei discipline în altă disciplină". Dar încheie „corespunzător" cu învingerea  piedicilor prin „elanul ştiinţific al poporului nostru, bine condus de conducerea noastră".

Dezamăgitor e pentru cititorul de azi conţinutul stenogramelor de la întâlnirile lui Ceauşescu şi aceste elite! Deoarece, în primul rând, nu sunt sensibile diferenţele între „luările de cuvânt" ale demnitarului cu patru clase primare şi discursul savantului. Fenomen explicat de psihologie prin consensul de grup. Într-o colectivitate, postulează o teorie, actele şi declaraţiile se aliniază, nici măcar la nivelul mediei, ci mai curând la nivelul cel mai de jos.  Luaţi la un loc, oamenii se schimbă în toţi atâţia proşti, după expresia poetului Schiller.

N-a fost nevoie, aşadar, de eforturi din partea  lui Ceauşescu ca să discute cu grupuri de oameni de ştiinţă, cultură sau artă. Fără a fi ajuns cu educaţia la nivelul abstracţiilor şi generalizărilor ştiinţei, fără măcar pasiunea lecturilor beletristice, şi-a închipuit lesne „colegialitatea" cu academicienii. Dar, mai întâi, nevasta i-a fost primită, în 1974, în Academie. Iar Nicolae Ceauşescu a devenit membru titular şi preşedinte de onoare al Academiei RSR în 1985. Pe ambiţioşii ce le-au ghicit şi împlinit pofta i-au răsplătit pe măsură.

"Clasa muncitoare, poporul nostru aşteaptă din partea oamenilor de ştiinţă să-şi sporească aportul la mersul înainte al construcţiei socialiste.''
Nicolae Ceauşescu

Modelul ştiinţei sovietice

După sloganul „vom ajunge din urmă şi vom depăşi cele mai avansate state imperialiste", ştiinţa trebuia pusă în slujba intereselor ţării. Conştient de costurile mari ale activităţilor şi echipamentelor, la mijlocul anilor '30, Stalin alocase cercetării ştiinţifice un procent mai mare decât al americanilor. 

Fizicienii şi-au apărat cel mai bine terenul în disputele dintre savanţi şi ideologi şi campaniile de combatere a „cosmopolitismului". Într-o conferinţă publică, susţinută în toamna lui 1931, fizicianul Iakov Frenkel a declarat deschis că materialismul dialectic şi istoric, care impune poziţii de clasă în abordările ontologice şi gnoselogice („adevărul partinic"), nu poate ghida obiectivele şi interpretările cercetării ştiinţifice.

„Ceea ce am  citit în Engels şi Lenin nu mi-a plăcut deloc, s-a mărturisit apoi, curajos, autorităţilor. Nici Engels, nici Lenin nu reprezintă o autoritate pentru fizicieni. (...) Ca cetăţean sovietic, eu personal nu pot simpatiza cu o opinie care este nocivă pentru ştiinţă. Nu poate exista matematică proletară, fizică proletară etc." Dar nu cunoşteau protagoniştii întâlnirii din 7 mai 1965 multe asemenea detalii de „bucătărie" sovietică.

Ceauşescu: indemnizaţia academicienilor - venit ilicit

Fie lui Ceauşescu îi plăcea societatea academicienilor, fie-şi punea enorme speranţe în impulsionarea lor! Căci s-a reîntâlnit cu ei în formula noului Prezidiu al Academiei RSR, condus de matematicianul Miron Nicolescu, în 27 mai 1966.

În discuţiile pe aceeaşi temă a „ştiinţei - forţă de producţie", Ceauşescu e incomparabil mai degajat decât academicienii. Face spirite, critici şi  ironii. Şi totuşi, se-arată  mai rezonabil decât unii dintre ei. „Adaptabilul" istoric Constantin Daicoviciu, spre exemplu, nu s-a sfiit să remarce absenţa „spiritului academic" din Academie „înainte".  Când „cineva credea că le ştie pe toate", critică el, referindu-se la defunctul Dej. Ceauşescu nu s-a lăsat însă sedus.

Viziunea lui Ceauşescu în „înlănţuirea inseparabilă" a ştiinţei cu tehnologia şi introducerea cercetării în planul cincinal e tipic sovietică. Între timp înfiinţase şi Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, ca organism de stat, în componenţa căruia a intrat şi Elena Ceauşescu, la finele lui 1965. Doar la Ministerul Construcţiilor de Maşini se stabilise, le spune Ceauşescu academicienilor, să înfiinţeze şase noi institute de cercetare: unul pentru energetică-electronică, altele pentru utilaj chimic, petrolier, iar pentru camioane, tractoare şi alte maşini se gândeşte la un mare număr de cercetători. După această concepţie, în anii '70 vor fi desfiinţate toate institutele de cercetare fără responsabilitate directă în „baza tehnico-materială".   

La întâlnirea din mai 1966, Ceauşescu a luat academicienii la rost pentru planurile lor de-a înfiinţa noi institute  pentru directori anume. Dar, zice el, prin crearea a zeci şi sute de institute, preşedintele Academiei va deveni un funcţionar de stat mai puternic decât un ministru. Care nu se va ocupa însă de ştiinţă, ci de administraţie.

Indicaţii preţioase

Ca să le fie şi mai clar rostul, le critică astfel „producţia":„Am citit raportul la sesiunea dv. şi nu vă supăraţi că vă spun, dar eu n-am înţeles totuşi care sunt problemele de bază ale cercetării ştiinţifice de care se ocupă Academia. Sunt de acord cu ceea ce au ridicat aici câţiva tovarăşi că trebuie să dăm mai multă libertate, mai multă autonomie secţiilor Academiei, dar nu în sens administrativ, ci în sensul de a dezbate problemele ştiinţifice.

Presupun că în Academie au fost aleşi cei mai buni oameni şi când se întrunesc să dezbată ce s-a realizat în domeniul respectiv, în ramura respectivă a ştiinţei. Eu nu cunosc bine activitatea secţiilor Academiei, dar nici n-am văzut ceva, nici n-a ajuns la mine un material în care să se arate că problemele acestea sunt dezbătute în secţii".

Cu fantezia lui Moisil despre legăturile cu străinătatea şi înzestrarea institutelor româneşti de cercetare, n-a mai vorbit nimeni. De alt­fel, în 1968 Ceauşescu a decis anularea indemnizaţiei academicienilor, artiştilor şi profesorilor emeriţi pe motiv că nu prestează nici o muncă pentru aceste „venituri suplimentare".

"Trebuie să dăm mai multă libertate secţiilor Academiei, dar nu în sens administrativ, ci în sensul de a dezbate problemele ştiinţifice.''
Nicolae Ceauşescu