⬆

Prima Cruciadă: Antiohia, asediată pe rând de creștini și de musulmani

Autor: David Linus Neagu

În toamna anului 1097, cruciații au ajuns în fața Antiohiei, unul dintre cele mai importante și mai fortificate orașe din Siria și Palestina. Prinții cruciați și-au dispus trupele astfel încât să înconjoare orașul, pregătindu-se pentru un asediu de lungă durată, care avea să reprezinte cea mai grea încercare prin care aveau să treacă latinii.

Totodată, acest episod avea să scoată la iveală mai multe aspecte care pot explica succesul Primei Cruciade: lipsa de coeziune din rândul liderilor musulmani și incapacitatea acestora de a oferi un răspuns pe măsură expediției latine; crearea unei reputații de barbari sângeroși, ca urmare a luptelor purtate în nordul Siriei, care avea să înlesnească drumul frâncilor spre Ierusalim, în contextul în care emirii locali au preferat să încheie tratate, în loc să se lupte cu ei.

Asediul Antiohiei a durat din octombrie 1097 până în iunie 1098. Din punct de vedere numeric, cruciații îi depășeau pe apărătorii orașului, care numărau aproximativ 5.000 de ostași și se aflau sub comanda lui Yaghi Siyan, însă chiar dacă au lansat mai multe atacuri asupra orașului, nu au reușit să îi străpungă apărarea, deoarece una dintre porți era localizată în partea muntoasă a metropolei, iar prinții nu au reușit să își dispună trupe acolo.

Doi emiri locali, Ridwan de Alep și Duqaq din Damasc, au trimis separat întăriri, însă cruciații au reușit să respingă aceste atacuri. Chiar dacă numărul ridicat al ostașilor le-a oferit frâncilor un avantaj militar, acesta a ridicat și probleme legate de aprovizionare. La puțin timp după începutul asediului, cruciații și-au terminat proviziile și au fost nevoiți să lanseze expediții pentru căutarea hranei care i-au purtat din ce în ce mai adânc în teritoriul inamic. Treptat, tabăra creștină a fost lovită de foamete și de epidemii, care au provocat un număr ridicat de victime, astfel că din ce în ce mai mulți cruciați au ales să dezerteze.

Ajutoare pentru cruciați

Odată cu sosirea primăverii, soarta asediului a început să încline în favoarea frâncilor. Aceștia au început să primească provizii din Cilicia și Edessa, dar și din Europa, prin intermediul a două porturi pe care le cuceriseră: Sfântul Simeon și Latakia. În luna martie, o mică flotă engleză a ancorat în portul Sfântul Simeon și a adus alimente, materiale de construcție necesare mașinilor de asediu și meșteșugari. Cu ajutorul resurselor primite, latinii au început să construiască un turn de asediu în fața uneia dintre porți, pentru a supraveghea și mai bine garnizoana musulmană.

Pe măsură ce lațul în jurul orașului se strângea din ce în ce mai mult, au apărut și primele dispute între prinți cu privire la guvernarea orașului, în eventualitatea în care acesta ar fi fost cucerit. Bohémond de Tarento și Raymond de Toulouse erau cei doi concurenți care își adjudecau Antiohia. Primul dintre ei dorea să transforme orașul în capitala unui principat latin, iar cel din urmă a declarat că dorea să i-l înapoieze lui Alexios, cu toate că, cel mai probabil, și el dorea să îl guverneze sub forma unui fief personal. În luna iunie s-a ivit ocazia de a ocupa Antiohia.

În tabăra latină au început să sosească vești care anunțau sosirea unei armate mari conduse de atabegul de Mosul, Kerbogha. El se oprise pe drum pentru a asedia Edessa, oferindu-le prinților un repaus de câteva zile în care să reușească să străpungă apărarea musulmană. Aceștia au ajuns la o înțelegere: cine reușea să pătrundă în oraș urma să fie considerat stăpânul său. În acest moment, Bohémond și-a prezentat planul pe care, cel mai probabil, îl pregătise de câteva săptămâni. El cultivase o legătură cu un anume Firuz, un creștin armean care comanda unul dintre turnuri și care acceptase să îl ajute. Chiar dacă întreg planul se baza pe cooperarea lui Firuz, prinții nu mai puteau aștepta: Kerbogha se afla la doar câteva zile de Antiohia.

Abandonați de două ori

În noaptea de 2-3 iunie, Bohémond și-a urcat un contingent de soldați în turnul controlat de Firuz, iar aceștia au deschis o poartă a orașului. Prințul normand a intrat alături de trupe și a ordonat să sune din goarne pentru a anunța un atac general asupra Antiohiei. Garnizoana musulmană a fost luată prin surprindere, iar unii creștini locali au deschis celelalte porți, astfel încât cruciații au intrat în oraș.

Majoritatea ostașilor din garnizoană au fost uciși, doar un număr mic reușind să se refugieze în citadelă, iar Yaghi Siyan a fugit din oraș, dar a murit de mâna unui localnic. În ziua următoare, trupele creștine au comis un masacru al populației musulmane, printre victime numărându-se, uneori, și creștinii orientali. La finalul zilei de 3 iunie, frâncii controlau majoritatea Antiohiei, cu excepția citadelei.

Scene de luptă din timpul asediului Antiohiei, realizate după vitraliile bazilicii gotice Saint-Denis din Paris

Latinii nu au avut timp să se bucure de victoria obținută, deoarece pe 5 iunie au început să apară trupele conduse de Kerbogha, efectivul acestora ridicându-se la aproximativ 40.000 de ostași, dublu față de numărul creștinilor. La două zile după ce a sosit, atabegul de Mosul a lansat un atac asupra Antiohiei, însă acesta a fost respins, astfel că a ordonat încercuirea orașului.

Inițial, cruciații au sperat că în ajutorul lor va veni împăratul bizantin, care pornise în urma lor pentru a cuceri orașele de pe coasta sudică a Asiei Mici. Însă pe 2 iunie, Ștefan de Blois, temându-se că tabăra creștină va fi nimicită de Kerbogha, a părăsit cruciada și a pornit spre Europa. La câteva zile s-a întâlnit cu Alexios I la Philomelion și l-a avertizat că latinii nu aveau nicio șansă de supraviețuire și că, cel mai probabil, deja fuseseră uciși de atabegul din Mosul.

Când a aflat această veste, bazileul a hotărât să se retragă la Constantinopol, pentru a nu pune în pericol securitatea sa și a imperiului. Cruciații au considerat că Alexios i-a abandonat, astfel că nu mai avea niciun drept să revendice Antiohia sau alte orașe bizantine pe care aceștia le-au cucerit.

Cu Lancea înainte!

Începând cu data de 10 iunie, Kerbogha a lansat mai multe atacuri împotriva orașului, însă, după patru zile de luptă, a hotărât să blocheze toate porțile orașului și să înceapă un asediu de lungă durată. Legăturile frâncilor cu exteriorul au fost tăiate, iar o lipsă severă de alimente a produs victime printre cruciați, scăzându-le moralul. Însă pe 14 iunie, un preot mărunt, Petru Bartolomeu, a declarat că a avut o viziune în care Sfântul Apostol Andrei l-a informat că în bazilica Sfântul Petru era îngropată Sfânta Lance cu care fusese împunsă coasta lui Iisus Hristos.

Latinii au început să sape în incinta bisericii și după câteva ore au dezgropat relicva. Această descoperire i-a încurajat pe cruciați, care au considerat că în acest fel Dumnezeu Și-a exprimat, din nou, susținerea față de cauza pentru care luptau.

Sfânta Lance nu a fost însă de ajuns pentru a salva Prima Cruciadă. La data de 24 iunie, prinții latini au trimis o solie în tabăra lui Kerbogha, sperând că vor putea să negocieze predarea orașului în schimbul unui salvconduct care le garanta libertatea de a-și continua drumul spre Ierusalim, însă fără succes. Astfel, nu le mai rămânea decât să înfrunte trupele atabegului din Mosul. Bohémond de Tarento a pregătit un plan de atac ce prevedea un asalt asupra ostașilor care păzeau porțile orașului.

În ciuda disproporției numerice, frâncii aveau un avantaj: luptau pentru o cauză care îi determinase până acum să depășească toate obstacolele întâlnite. Singurul motiv care a determinat trupele musulmane să rămână unite sub comanda lui Kerbogha era frica față de el, însă aceasta nu avea să fie de-ajuns în cazul unei confruntări cu oastea cruciată.

Victorioasa minune

La data de 28 iunie 1098, trupele cruciate au ieșit din Antiohia prin Poarta Podului, la comanda lor aflându-se Bohémond. Pe zidurile cetății, dar și printre ostași se aflau preoți care se rugau, iar Sfânta Lance a fost purtată în luptă de către Raymond de Aguilers, un diacon latin și autorul uneia dintre istoriile Primei Cruciade.

Garnizoana musulmană din citadelă l-a avertizat pe Kerbogha că latinii au început atacul, însă acesta a ezitat să-și arunce trupele în luptă. Este greu de explicat decizia atabegului de Mosul. Probabil că a dorit să utilizeze la maximum avantajul numeric aflat în favoarea sa și să aștepte ca, mai întâi, latinii să își desfășoare trupele în afara orașului, după care să lanseze atacul. Această decizie s-a dovedit a fi fatală. Cruciații au început să câștige teren împotriva trupelor musulmane din jurul orașului, iar când Kerbogha a realizat acest lucru, a dat ordinul ca oștile sale să înainteze rapid spre Antiohia.

Înaintarea a fost realizată în mod dezordonat, iar moralul trupelor a început să scadă rapid când s-au întâlnit cu fugarii care rupseseră rândurile în timpul confruntării cu frâncii. În acel moment, Kerbogha nu a reușit să își adune oamenii, care au început, treptat, să abandoneze lupta, în contextul în care trupele musulmane ce se revărsau spre oraș nu reușeau să îi învingă pe latini. Cu toate că nu și-a pierdut întreaga armată, atabegul de Mosul a realizat că nu putea câștiga această bătălie și a fugit, abandonându-și tabăra.

Pentru cruciați, victoria era o minune. Ulterior, cronicarii au povestit cum, alături de latini, au luptat și cete de martiri, conduși de sfinți militari, precum Sfântul Gheorghe și Sfântul Dimitrie.