Preşedintele Truman despre generalul MacArthur: un trişor şi un îngâmfat

Autor 1986 vizualizări


În după-amiaza zilei de 12 aprilie 1945, vice-preşedintele Harry Truman stătea în biroul purtătorului de cuvânt al Camerei Reprezentanţilor a SUA, Sam Rayburn – care a deţinut funcţia timp de 17 ani şi a fost considerat cel mai eficient om în acest post –, bea whiskey şi discuta politică. Conversaţia a fost întreruptă de un apel telefonic prin care Truman era chemat de urgenţă la Casa Albă.

Toată lumea ştia că sănătatea preşedintelui american Roosevelt era instabilă. În drum spre Casa Albă, Truman avea cele mai negre gânduri. Odată ajuns, a fost condus în grabă spre biroul lui Eleanor Roosevelt de la etajul al doilea, unde Prima Doamnă îl aştepta. „Harry, preşedintele este mort”, a declarat ea când Truman intra pe uşă. „Este ceva ce pot face pentru tine?”, a răspuns el, şocat. „Este ceva ce noi putem face pentru tine? Tu eşti cel în necaz acum”, a replicat Eleanor.

În acea seară, în jurul orei 19.00, Truman a fost învestit în funcţia de preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Mai târziu, el declara jurnaliştilor:“Băieţi, dacă vă rugaţi vreodată, rugaţi-vă pentru mine. Nu ştiu dacă pe voi, tovarăşi, a căzut vreodată o claie de fân, dar când mi-au spus ieri ce s-a întâmplat, am simţit că luna, stelele şi toate planetele au căzut în capul meu.”

Câteva luni mai târziu, Truman s-a întâlnit cu câţiva prieteni apropiaţi şi consilieri şi împreună au făcut o scurtă excursie cu yachtul prezidenţial pe râul Potomac.

Casa Albă
Washington

17 iunie 1945

Astăzi am fost pe râul Potomac pentru a discuta planuri, probleme şi decizii. L-am luat pe Charlie Rose, om care gândeşte drept, om onest care îmi spune adevărul, aşa încât să înţeleg ce vrea să spună;Matt Donnelly, un irlandez abil care ridică miza şi îmi arată erorile, este onest, corect şi „diplomatic” cu mine;judecătorul Fred Vinson, persoană francă, care cunoaşte Congresul şi cum gândesc ei, un on de încredere, judecătorul Rosenman, unul dintre cei mai buni din Washington, o minte ascuţită şi o peniţă lucidă, un om loial lui Roosevelt şi la fel de loial lui Truman;Steve Early, un observator fin, un înţelept politic şi nu numai, a fost mâna mea dreaptă, absolut loial şi de încredere, la fel poate fi spus şi despre Rosenman.

Am discutat despre relaţiile publice din Germania, Italia, Franţa, Olanda, Belgia, Anglia şi Rusia. Alimentele, combistibilul şi transporturile şi ce trebuie făcut în privinţa asta. Războiul japonez şi relaţiile cu China, Rusia şi Anglia vis-a-vis de acest subiect, Comandantul Suprem şi ce este de făcut cu „prima doamnă”, ofiţerul superior de cinci stele McArthur [n.r., Truman a scris greşit numele generalului MacArthur]. El este mai rău decât familiile Cabot şi Lodge – ei măcar au vorbit între ei înainte să îi spună lui Dumnezeu ce să facă. Mc [sic] îi spune direct lui Dumnezeu. E mare păcat că trebuie să avem astfel de persoane îngâmfate în poziţii-cheie. Nu văd de ce naiba Roosevelt nu a dispus ca Wainwright să se întoarcă acasă şi nu l-a lăsat pe McArthur să fie un martir, bănuiesc că se temea de Axa Sabotage Press-McCormick-Patterson. Am fi avut un adevarat general şi un om de luptă dacă îl aveam pe Wainwright şi nu un actor şi un trişor cu avem acum.

Nu văd cum o ţară care poate da oameni precum Robert E. Lee, John Pershing, Eisenhower, Bradley, în acelaşi timp poate produce oameni precum Custer, Patton şi McArthur.

Trebuie să decid strategia japoneză – vom invada Japonia corespunzător sau o vom bombarda şi bloca? Aceasta este cea mai grea decizie de până acum. Dar o voi lua după ce am toate informaţiile.”

"Thoughts Of A President, 1945, " EyeWitness to History www.eyewitnesstohistory.com (1999).

""