Preşedintele finlandez Urho Kekkonen despre Ceauşescu, în 1969: „Impresia mea este că dragostea de sine şi pofta lui de putere nu cunosc limite”

Autor 10609 vizualizări


Aducem în prim-plan un demnitar finlandez, pe Urho Kekkonen;în două rânduri prim-ministru şi preşedinte al Finlandei din 1956 până în 1982. Celor mai mulţi dintre români numele său nu le spune, poate, nimic;dar jurnalul intim pe care acesta l-a ţinut conţine referiri interesante la diferite întâlniri cu oficiali români, pe tărâm finlandez sau românesc. Aceasta, într-o perioadă în care România era vehement anti-sovietică, iar finlandezii încercau să evite orice acţiune neprietenoasă faţă de Rusia. Maurer, Mănescu, Ceauşescu sunt personaje în jurnalul lui Kekkonen, din care redăm mai jos cele mai interesante fragmente, aşezându-le în context. O observaţie:cultul personalităţii lui Ceauşescu era evident încă din 1969, chiar dacă era departe de a atinge practicile exacerbate de mai târziu.

Personalitatea preşedintelui Urho Kekkonen a marcat istoria Finlandei în a doua jumătate a secolului al XX-lea. După două mandate de prim-ministru (1950-1953 şi 1954-1956), Kekkonen a devenit preşedinte al ţării în urma alegerilor din 1956 şi va continua să exercite această funcţie până în 1982, fiind reales în mai multe rânduri. După Al Doilea Război Mondial, ţara sa se confrunta cu numeroase pericole şi riscuri, în primul rând venite din partea Moscovei. Pentru a menaja Uniunea Sovietică şi interesele sale, Finlanda a refuzat Planul Marshall şi a optat pentru o neutralitate prietenoasă faţă de sovietici, încercând să evite cu atenţie orice gest sau iniţiativă ce ar fi stârnit suspiciuni sau neîncredere din partea marelui vecin de la răsărit. Această politică fusese iniţiată de predecesorul său, Juho Paasikivi, iar Kekkonen a continuat-o cu multă înţelepciune, transformând Finlanda într-un model de prosperitate construită prin mijloace proprii, prin muncă şi seriozitate, eschivând tutela oricărei mari puteri.

Jurnalul lui Kekkonen cuprinde mai multe referiri la România

Numeroase reproşuri i-au fost aduse lui Kekkonen atât în timpul mandatelor, cât şi după moarte, legate de modul autoritar în care îşi exercita conducerea sau de relaţiile (prea) apropiate avute cu Moscova şi de care se folosea uneori în cadrul luptelor politice interne. Cu toate acestea, Kekkonen a fost şi a rămas un patriot, care a ţinut mult la independenţa ţării sale şi la modul de viaţă finlandez, pe care le-a apărat prin singurele mijloace pe care o ţară mică le avea la dispoziţie în faţa unei mari puteri cu intenţii nu foarte prietenoase:prudenţă, înţelepciune, asigurări de loialitate[1]. Finlanda şi-a sacrificat o parte din libertatea sa în relaţia cu Moscova pentru a-şi salva modul de viaţă, identitatea şi mai ales viitorul.

De-a lungul vieţii sale, Kekkonen a ţinut un jurnal intim în care a consemnat cu minuţiozitate impresii şi concluzii, gânduri, analize. Numeroase personalităţi politice finlandeze şi străine îşi găsesc portretul în paginile acestui jurnal şi, de asemenea, numeroase evenimente politice din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea sunt descrise şi analizate cu pătrunzime de Urho Kekkonen. Jurnalul său a fost publicat în Finlanda şi cuprinde referiri interesante cu privire la întâlnirile sale cu oficiali români, precum şi legate de vizita sa în România, din 1969. Din păcate, până la acest moment nu există o traducere în limba română a acestui fascinant volum. Pe această cale, autorul ţine să mulţumească istoricului finlandez Vesa Vares, care i-a pus la dispoziţie traduceri din mai multe pasaje ale volumului, în special cele referitoare la România.

Kekkonen despre Maurer:„Vorbea fără inhibiţii. Îi acuza pe ruşi şi spunea că nu îi agreează”

Kekkonen l-a cunoscut pe Ion Gheorghe Maurer în aprilie 1968, când premierul român a efectuat o vizită la Helsinki, ce a rămas cunoscută din pricina unei controverse legată de un gest întreprins de Maurer. Oaspetele român a depus o jerbă de flori la mormântul mareşalului Mannerheim, cel care luptase eroic contra sovieticilor în Al Doilea Război Mondial. Gestul a stârnit multă nemulţumire nu doar sovieticilor, care au ţinut să protesteze oficial, ci chiar şi comuniştilor finlandezi, fiind considerat neprietenesc, mai ales că venea din partea premierului unei ţări socialiste[2].

Kekkonen era destul de bine informat cu privire la problemele din relaţiile româno-sovietice şi, după cum se exprima istoricul finlandez Vesa Vares, admira orice ţară care încerca să-şi apere independenţa în faţa sovieticilor;însă, pe de altă parte, fiind un om chibzuit şi cu simţul măsurii, nici nu se poate spune că agrea în mod deosebit provocări inutile adresate Moscovei. Într-o oarecare măsură, se pare că preşedintele Kekkonen ar fi avut tendinţa să vadă în opoziţia românească faţă de Moscova doar o provocare fără rost.

Jurnalul să personal evidenţiază faptul că Maurer i-a făcut lui Kekkonen o impresie mult mai bună decât Ceauşescu, pe care avea să-l cunoască mai târziu. Maurer nu s-a ferit să vorbească despre opoziţia României faţă de Moscova, şi nici despre părerea proastă pe care el o avea despre sovietici, după cum nota Kekkonen în jurnalul său. Preşedintele finlandez a avut ocazia să discute pe îndelete cu Maurer în cadrul unui dejun oferit oaspeţilor români, la care a participat şi ministrul de externe Corneliu Mănescu.

Ceea ce l-a surprins pe Kekkonen în mod deosebit a fost cantitatea de băuturi alcoolice consumată de Maurer, nu mai puţin de şase sau şapte pahare de brandy şi sherry. Cu toate acestea, impresia nu era neapărat negativă. Kekkonen nota:„Vorbea [Maurer] fără inhibiţii. Îi acuza pe ruşi şi spunea că nu îi agreează. L-a lăudat pe Hruşciov că era înţelept, dar chiar şi el avea prea multă imaginaţie. «A trebuit să-i spun lui Hruşciov că drumurile noastre se vor despărţi». Era foarte critic la adresa lui Suslov. «Mi-a plăcut Hruşciov mai mult decât Brejnev şi îmi place Kosîghin mai mult decât Brejnev! Hruşciov era un lider adevărat, dar Brejnev are capul sec. Kosîghin e un om înţelept, dar rece şi dur. Podgornîi e prost»”. Maurer a mai spus că, pe de altă parte, Hruşciov merita o statuie pentru că scosese trupele sovietice din România, dar în final, nici el nu-i înţelesese pe români. Kekkonen nota în jurnal că ministrul de externe Corneliu Mănescu era un om mult mai rezervat decât Maurer şi deseori căuta chiar să-l strunească pe premier, să-l împiedice să vorbească prea liber, dar Maurer se amuza pe seama eforturilor sale. Cu toate acestea, amândoi au insistat, cu multă convingere, asupra faptului că sunt comunişti devotaţi şi că iubeau, de altfel, Uniunea Sovietică.

Kekkonen s-a simţit un pic stânjenit de libertatea de exprimare a lui Maurer şi, deşi în principiu aprecia eforturile României de a-şi apăra independenţa, găsea totuşi ciudată maniera în care Maurer vorbea despre sovietici. Preşedintele Finlandei era un om mult mai reţinut în exprimări. Când a fost informat asupra deciziei oaspeţilor români de a vizita mormântul lui Mannerheim, Kekkonen a fost puţin surprins şi n-a încercat să-i încurajeze, deşi, evident, nu se putea opune. Asemenea manifestări cu caracter „neprietenesc” faţă de Uniunea Sovietică nu erau neapărat pe placul finlandezilor, care se vedeau practic prinşi la mijloc în disputa româno-sovietică.

„Ceauşescu este un om lipsit de farmec, un om serios, fără simţul umorului”

Preşedintele finlandez a întors vizita în septembrie 1969, când a sosit la Bucureşti pentru câteva, vizitând obiective precum mănăstirile din nordul Moldovei sau Delta Dunării. Discuţiile sale cu Ceauşescu s-au concentrat asupra situaţiei internaţionale şi a relaţiilor bilaterale[3], însă se pare că Ceauşescu nu a reuşit să-i facă o impresie prea bună oaspetelui finlandez, care mărturisea în jurnalul său că, pe parcursul întregii vizite, a simţit că nu poate stabili un contact real cu oficialii români. Iată ce consemna Kekkonen despre întâlnirea cu Ceauşescu:„Ceauşescu este un om lipsit de farmec, un om serios, fără simţul umorului. Nu înţeleg cum poate un om atât de încruntat să fie liderul atât de popular al unei naţiuni. Impresia mea este că dragostea de sine şi pofta lui de putere nu cunosc limite şi că el încurajează adulaţia pe care o primeşte de la oameni. Am spus odată că Ceauşescu seamănă cu Ahti Karjalainen, dar are de zece ori mai puţin farmec.” Ahti Karjalainen era ministru de externe al Finlandei şi avea reputaţia de a fi o personalitate foarte anostă.

La finalul vizitei sale, Kekkonen a sesizat faptul că românii insistau să includă în comunicatul final referiri cu caracter anti-sovietic:„De data aceasta – nota preşedintele finlandez – liderii români n-au mai criticat Uniunea Sovietică în atâtea cuvinte, dar se putea vedea de departe ostilitatea deschisă. Au încercat să ne ispitească, să ne înşele să introducem nuanţe anti-sovietice de orice fel în comunicat, dar noi n-am acceptat.”

Între vizita lui Maurer la Helsinki, în aprilie 1968, şi vizita lui Kekkonen la Bucureşti, în septembrie 1969, se petrecuse un eveniment cu impact major inclusiv în relaţiile româno-sovietice:intervenţia din Cehoslovacia, ceea ce poate explica reţinerea constatată de Kekkonen. Cu toate acestea, poziţia ostilă Uniunii Sovietice nu s-a atenuat, ci doar formele ei de manifestare au devenit mai prudente. În vara lui 1971, când a fost rândul lui Ceauşescu să viziteze Finlanda, aceleaşi probleme au apărut în privinţa redactării unui comunicat comun. De această dată însemnările lui Kekkonen sunt scurte, menţionând în trecere vizita lui Ceauşescu şi fără a se referi la discuţiile purtate. Menţiunile din jurnal se limitează la problemele comunicatului comun şi la o afirmaţie pe care ar fi făcut-o Corneliu Mănescu la plecare, către Kekkonen:„sunteţi un om inteligent”. La ce s-ar fi referit Mănescu, autorul jurnalului n-a consemnat.

Vehemenţa anti-sovietică a românilor nu convenea finlandezilor

În jurnalul preşedintelui finlandez mai apar două referiri la Ceauşescu. În 1973, Kekkonen scrie că Nicolae Ceauşescu l-a rugat să intervină, aşa cum făcuseră mai multe state, pe lângă autorităţile din Chile, pentru a împiedica execuţia liderului comunist Luis Corvalan, ceea ce Finlanda a făcut. În aprilie 1974, Kekkonen scria despre întâlnirea premierului finlandez Kalevi Sorsa cu omologul său polonez. Acesta din urmă l-ar fi criticat foarte dur pe Ceauşescu, vorbind în termeni urâţi despre el şi numindu-l chiar „nebun”. Lângă acestea, Kekkonen se mulţumeşte să noteze:„Sunt foarte aproape de o astfel de părere despre Ceauşescu.”

Dincolo de lipsa de carismă a lui Ceauşesu, însemnările lui Kekkonen sunt, în primul rând, reflexia unor perspective şi personalităţi diferite. Vehemenţa anti-sovietică a românilor nu convenea finlandezilor, deoarece atrăgea asupra Finlandei priviri rău-voitoare din partea Moscovei, fără ca prin aceasta să se obţină un avantaj cât de mic, unul care să justifice riscul. Sunt interesante observaţiile lui Kekkonen despre cultul personalităţii lui Ceauşescu, mai ales datorită faptului că la acel moment, în 1969, acesta nu era foarte dezvoltat, în sensul că era încă departe de a atinge practicile ridicole şi exacerbate de mai târziu. Aceste observaţii sunt cu atât mai interesante cu cât aceea fusese prima întâlnire dintre cei doi. Cât despre lipsa de umor al lui Ceauşescu, aceasta a fost relatată de mulţi

 

NOTE


[1]Asupra politicii interne și externe a lui Urho Kekkonen, vezi:Silviu Miloiu, O istorie a Europei nordice şi baltice, vol. II De la războiul rece la era globalizării, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005.

[2]Neagu Udroiu, „Scandal româno-sovietic la mormântul Mareșalului”, în Historia, 20 decembrie 2011.

[3]Discuțiile purtate de cei doi lideri politici au fost consemnate în:Stenograma discuţiilor purtate de Nicolae Ceauşescu, preşedintele Consiliului de Stat al RS România, cu Urho Kekkonen, preşedintele Republicii Finlanda (23 septembrie 1969), în ANIC, fond CC al PCR – secţia Relaţii Externe, dosar nr. 52/1969.

""