Preotul ortodox care și-a spovedit torționarul în pușcărie

Autor 68189 vizualizări


În vremuri în care religia devenise „opiu pentru popor“, Gherasim Iscu (foto), ultimul stareț al Mănăstirii Tismana, lupta împotriva celor care încălcau drepturile Bisericii Ortodoxe. În același timp, episcopul unit Ioan Suciu își canaliza întreg efortul în predici anticomuniste și în acțiuni de menținere a autonomiei Bisericii Greco-Catolice. Amândoi au pierit în temnițele comuniste, persecutați de un sistem care-i voia îngenuncheați în fața lui, nu a lui Dumnezeu.

Despre prigoana creștinilor din perioada comunistă și despre însemnătatea omagierii anul acesta a celor persecutați în închisori am vorbit cu istoricul Adrian Nicolae Petcu și cu purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu.

Era anul 1951, o noapte liniștită de Crăciun, când s-a petrecut minunea. În închisoarea-sanatoriu de la Târgu-Ocna, în Camera 4, zeci de deținuți grav bolnavi erau înghesuiți pe câteva paturi de spital. În Camera 4, de obicei, se murea. Nu forțăm istoria, oricât de brutal ar suna – în sala aceea ajungeau, din „mila“ autorităților, deținuții în agonie.

„Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-i mulțumesc...“, le spunea, cu ultimele puteri, călugărul Gherasim Iscu colegilor săi de cameră.

Gherasim Iscu avea 40 de ani și era grav bolnav de tuberculoză. Anii de detenție din pușcăriile comuniste de la Craiova, Aiud, munca fizică epuizantă din colonia de la Poarta Albă, torturile comandanților îl îngenuncheaseră fizic. Fusese arestat și condamnat, printre altele, pentru credința sa vădită în Dumnezeu.

Totuși, chiar și cu trupul vlăguit, închis într-o celulă, sufletul său rămăsese undeva în afara temniței, liber, pentru că așa ceva nu se poate încătușa. Iată-l, în fața morții, fără niciun fel remușcări, fericit să se jertfească pentru credința sa.

„S-au dus în rai ținându-se de mână“

Pe un alt pat, un deținut bolnav ajuns în stare de epuizare tot din cauza TBC-ului, cerea să fie spovedit: „Eu mă duc! Vă rog, rugați-vă pentru mine! Cred în Dumnezeu!“.

Toată lumea știa cine era suferindul – Vasilescu, o altfel de victimă de la Canal. Supus și el la cazne, Vasilescu acceptase propunerea unui colonel de a trece de partea torționarilor, cu promisiunea că doar așa va ieși din lagărul de muncă. Ajunge însă bolnav, pe patul de moarte, măcinat de regrete, lângă una dintre victimele sale, căreia îi făcuse viața un calvar la Poarta Albă: părintele Gherasim Iscu.

Ceea ce a urmat în Camera 4 a spitalului e o lecție pentru ce înseamnă puterea iertării și virtutea pocăinței. Sprijinit pe umerii a doi deținuți, Gherasim Iscu a pășit spre patul torționarului său. I-a mângâiat brațul și cu o zdreanță i-a șters sudoarea de pe frunte.

„Ești tânăr. Nu ți-ai dat seama ce faci“, i-a spus. „Te iert din toată inima și la fel cu mine și ceilalți creștini. Iar dacă noi te iertăm, cu siguranță că Domnul Hristos, care-i mai bun decât noi, te va ierta și El. Se va găsi și pentru tine un loc în cer“, au fost vorbele preotului Gherasim, rememorate în cartea „Cu Dumnezeu în subterană“, de unul dintre deținuții prezenți în cameră, pastorul Richard Wurmbrand.

În noaptea de după Crăciun, într-un sanatoriu plin cu deținuți bolnavi, unde puține minuni erau posibile, victima își consola călăul. Preotul și-a spovedit torționarul, l-a îmbrățișat, în timp ce acesta și-a mărturisit păcatele. Amândoi au murit la scurt timp, în aceeași noapte. Wurmbrand nota, în cartea sa: „Cred că s-au dus în rai ținându-se de mână“.

Citește mai multe amănunte despre preoții martiri din închisorile comuniste pe adevărul.ro