Prăpădul pe care l-a făcut Armata Roșie. Studiu de caz Judetul Argeș în anii 1944 -1947

Autor 8244 vizualizări


Al Doilea Rãzboi Mondial a început în 1939 din dorinţa marilor puteri de a reîmpãrţi sferele de influenţã. Criza de soluţii politice şi militare a devenit evidentã încã din anii marii crize de supraproducţie (1929-1933) şi s-a trecut la sporirea comenzilor de armament din ce în ce mai performant.

Dezarmarea nu era decât un motiv interesant pentru a înşela presa şi grupãrile pacifiste. Orice declaraţie pompoasă poate să ţină prima pagină. Se conturau mai multe blocuri cu interese contrare, dar cu unele afinitãţi pentru o colaborare vremelnicã. Europa era dominatã de Axa Berlin-Roma, pretenţiile mari nu erau justificate de resursele disponibile. Antanta cordialã era  subminatã de prezenţa la conducere a generalilor bãtrâni cu idei învechite. Rãmânea redutabilã prin flota britanicã, dar nu mai putea sã dicteze asupra uscatului. Japonia fãcea parte din celebra Axã, dar ducea o politicã pe cont propriu în zona Pacificului şi Extremului Orient. Militarii aveau o concepţie strategicã eronatã prin implicarea adâncã în China, ţarã care nu poate fi cuceritã în totalitate de o armatã cu efective reduse. Complicaţiile cu Uniunea Sovieticã demonstrau vulnerabilitatea infanteriei nipone la atacurile cu tancuri şi lipsa unui orizont logic.

Marina era interesatã de resusele din coloniile britanice şi olandeze, mult mai simplu de cucerit şi utilizat. Regimul militarist de la Tokyo nu era interesat sã-şi ajute partenerii europeni împotriva URSS. Aceasta ducea o politicã de extindere conform ideologiei comuniste şi a rãspîndit flãcãrile rãzboiului în toatã lumea prin încurajarea lui Adolf Hitler sã atace Polonia. Duşmanul de moarte era aprovizionat cu petrol, cauciuc, metale strategice şi cereale. Ideea lui Stalin era simplã. Statele capitaliste erau încurajate sã se slãbeascã reciproc pentru a favoriza rãspândirea ideilor utopice formulate de Marx şi Engels în secolul al XIX-lea. SUA avea interese pe mare pentru a putea sã controleze comerţul mondial şi, în 1939, avea cea mai puternicã flotã, avantajul sporind pe mãsurã ce Royal Navy pierdea unitãţi în luptele cu marina germanã. Aceste blocuri s-au angajat într-o confruntare în care nu existau decât învingãtori sau învinşi. Superioritatea resurselor şi-a spus cuvântul şi Naţiunile Unite au câştigat în  1945, dar fericirea visatã de mulţi filosofi şi politicieni a rãmas doar în paginile cãrţilor. România, pe care marile puteri o angrenaserã în ostilitãţi, a fost “eliberatã” de trupele sovietice aduse în camioane sau pe tancuri americane. Dictatorul Iosif Vissarionovici Stalin primise binecuvântarea preşedintelui  F. D. Roosevelt încã din 1943 de a ocupa Europa de Est deoarece americanii nu dispuneau de suficiente mijloace motorizate şi nici nu erau interesaţi de o zonã sãracã în resurse. Puţinul petrol, cerealele şi alte materii prime nu erau în vizorul industriei  de dincolo de ocean. Se putea oferi un pion la schimb strategic.

             România a fost atrasã în Al Doilea Rãzboi Mondial în 1940 când armatele URSS-ului au ocupat Basarabia, Bucovina şi Herţa. Agresiunile de micã amploare, de tatonare a dispozitivului defensiv românesc, au continuat pânã la declanşarea atacului german din 22 iunie 1941. Participarea trupelor române la campania din rãsãrit n-a putut sã împiedice revenirea Armatei Roşii în 1944. Ruperea frontului din zona Iaşi în luna august a dus la hotãrârea regelui Mihai I de a declanşa înlocuirea mareşalului Ion Antonescu şi de a trece  de partea aliaţilor. Teoretic, România nu mai devenea un teatru de rãzboi, dar acest calcul se potrivea doar dacã se discuta cu un partener înţelegãtor. Schimbarea de orientare politico-militarã a dus la prãbuşirea  frontului german, trupele sovietice au putut sã înainteze fulgerãtor prin teritoriul românesc şi  doar  problemele logistice au frânat ofensiva.  Populaţia şi armata au primit indicaţii de la Bucureşti sã-i întâmpine pe soldaţii sovietici ca pe nişte aliaţi, dar trupele lui Iosif Vissarionovici Stalin aveau alte ordine precise. Teroarea s-a generalizat de a lungul principalelor artere şi nimeni nu mai era în siguranţã. Valul distrugãtor a ajuns în judeţul Argeş la începutul lunii septembrie 1944  şi comportamentul soldaţilor roşii a fost la fel de brutal. Oficial, niciun document internaţional nu reglementa relaţiile României cu forţele Naţiunilor Unite şi totul era posibil. Oricum, Stalin nu acorda o prea mare importanţă hârtiilor atunci când era în poziţie de forţă.

Trupele sovietice au sosit dinspre Bucureşti în ziua de 4 septembrie 1944 şi au fost întâmpinate la ora 1030 de autoritãţile locale. Primirea festivă n-a impresionat şi nici n-a îmbunat. Instinctele brutale s-au dezlănţuit rapid şi crimele au început. Un sublocotenent român a fost împuşcat mortal de un soldat rus pe strada Exerciţiu. Farmacistul Boroş, sãtul de jafurile fără de sfârşit, se rãzbunã  cu o armă pe un soldat sovietic, rana fiindu-i acestuia fatalã. Orice împotrivire era scump plãtitã. Valul a ajuns în plasa Titeşti (acum în judeţul Vâlcea) în ziua de 6 septembrie 1944. Femeile erau ţinte favorite pentru soldăţimea abrutizată de alcool şi de rãzboi. O localnică din Perişani, satul Spin (aşezare destul de izolată), a fost împuşcatã dupã ce a fost batjocoritã de nu mai puţin de opt soldaţi. Doar pãdurea mai era un refugiu sigur din calea trupei dezlãnţuite, chiar dacã toamna aducea deja o vreme rãcoroasã1. Propaganda comunistã pãtrunsese adânc în minţile ostaşilor şi preoţii au fost obligaţi sã se ascundã2. Bãrbaţii care încercau sã-şi apere avutul şi consoarta erau împuşcaţi fãrã cruţare. Aşa s-a întâmplat în cazul locuitorului Dinu Ştefan Bolovan din Titeşti3. Barbaria se manifesta în cele mai dure forme şi doar armamentul amintea de secolul al XX-lea.

Întoarcerea armelor împotriva Germaniei la 23 august 1944 a surprins multe unităţi ale Wehrmacht-ului printre trupele române. Orice rezistenţă era condamnată din start eşecului din cauza distanţelor mari până la bazele sigure de pe teritoriul Ungariei sau Transilvaniei. Foştii aliaţi au avut 5048 de morţi şi 56.455 prizonieri. Conform dreptului războiului modern, România era responsabilă de soarta captivilor, dar Moscova nu respacta nicio regulă. Toate materialele capturate de români au fost considerate trofee de război şi confiscate. Prizonierii au fost ceruţi şi apoi expediaţi în Uniunea Sovietică. 

Detaşamentele de escortă erau extrem de brutale cu prinşii. Erau unităţi de escortă ale celebrului NKVD şi noţiunile dreptului internaţional nu existau. Creierul le era împănat cu citate din Iosif Stalin sau Ilya Ehrenburg. Ura împotriva celorlalţi era caracteristica dominantă. Nici detaşamentele Armatei Roşii nu aveau un comportament deosebit. Cinci militari germani din lagărul de la Caracal erau transportaţi în toamna anului 1944 spre URSS, dar un sublocotenent fanatic a considerat că duşmanii poporului nu merită să mai trăiască. A avut loc o judecată sumară în limba rusă şi s-au auzit cinci focuri de armă. După cum raportau autorităţile militare române forurilor superioare, captivii au fost acuzaţi de tentativă de evadare. Evenimentele s-au petrecut pe raza localităţii Pădureţi (comuna  Lunca Corbului). Cei cinci erau:Guter (Gunther?) Daria (plutonier major din Regimentul 5 pionieri), Hoet Gutler (fruntaş din Regimentul 202 apărare antiaeriană), Johann Maier (soldat din Regimentul 84 AA), Harman (Hermann ?) Tuhlt (soldat din Regimentul 156) şi Hlumut (Helmuth?) Culek (soldat din Regimentul 27 pionieri). Se observă că victimele erau oameni de rând şi aparţineau unor unităţi specializate, puţin implicate în posibile crime pe teritoriul sovietic. Nu se făceau deosebiri şi doar pistolul avea dreptate. Faptele pot fi incluse în categoria crimelor de război şi explică de ce luptele de pe frontul antisovietic au fost deosebit de sângeroase. Ofiţerul român care comanda escorta n-a intervenit de teamă. Noul aliat nu prea făcea deosebiri între prieteni şi duşmani.

Toate armatele s-au caracterizat prin brutalitãţi, dar la sovietici jaful era ridicat la rang de lege. Se acţiona dupã reguli aproape militare. Se începea cu cârciumile golite complet de bãuturã4 şi apoi se trecea la locuinţe. Se luau toate bunurile casnice uşor de transportat, dar banii erau preferaţi. Nici alcoolul nu era uitat. Doar din comuna Albota au luat de la învãţãtorul Anatole Alboteanu suma de 1.200.000 de lei, iar preotul I. Popescu a fost deposedat de 600. 000 de  lei5. Nici generalul Referindaru n-a fost respectat şi a rãmas fãrã 450.000 de lei. Militarii armatei noului model n-au vrut să rămână datori. Au oferit la schimb o bãtaie bunã6.

Cum trupa roşie a fost aproape în permanenţã privatã de o hranã gustoasã şi consistentã, soldaţii sovietici depuneau serioase  eforturi pentru completarea stocurilor cu produse proaspete în lungul şi obsedantul drum spre Berlin. Numai din comunele Albota, Cerbu şi Gãvana s-au luat pe 8 septembrie peste 70 de cai, multe oi, porci, fãinã, furaje şi cãruţele necesare transportului7. Situaţia era identicã şi la Curtea de Argeş unde mitraliera se dovedea cel mai harnic strângãtor. Numai pânã la 9 septembrie s-au dat cinci tone de fãinã şi au fost luaţi pânã şi caii pompierilor8. Nu trebuie sã se uite cã zona era deficitarã în cereale şi orice pierdere putea sã însemne foamete. Jafuri au fost semnalate şi în comunele Budeasa, Valea Ursului, Richiţele, Bãbana, Bãrbãteşti, Cocu şi Slãtioare. Comuna Prundu, deja grav afectatã de bombardamentele americane ce vizaseră podul de peste Argeş, a fost supusã contribuţiilor de rãzboi, dar locuitorii au fost îngroziţi de prãpãdul lãsat de sovietici în urmã. Lanurile de porumb, plantã ce stãtea de câteva secole la baza alimentaţiei ţãranului român, a fost nimicitã în mare mãsurã de caii trupelor şi de tancurile aflate în trecere9. Nici plasa Curtea de Argeş n-a fost ocolită de valul militar. Zona nu se remarca prin recoltele generoase de cereale, grâul şi porumbul fiind adus de la şes prin schimb de produse. Soldaţii sovietici aveau argumente convingătoare şi colectele au fost substanţiale. Într-o lună au luat calea frontului 16, 152 t cartofi, 305, 246 t cereale, 11, 943 t diferite alimente, 493, 900 t furaje, 378 oi, 2.019 ouă, 3.517 păsări, 117 porci şi 153 bovine. Au fost confiscate şi 62 de cabaline, utile la obţinerea noii recolte prin tractarea plugurilor. Băutura, un tradiţional întăritor al luptătorilor estici, nu putea să lipsească din inventar şi 42.100 de litri au fost deturnaţi de la menirea obişnuită:schimbul de produse. Pagubele produse de invadatori se ridicau până la 12 octombrie 1944 la 159.659.760 lei. Nu erau incluse în statistică decât bunurile luate cu forţa armelor automate. Multe obiecte n-au mai fost declarate de frică şi, oricum, autorităţile nu aveau nicio putere pentru limitarea dezastrului.

Conducerea Armatei Roşii a sesizat pericolul rãmânerii fãrã alimente dacã jaful continua în acelaşi ritm şi mareşalul Malinovski a încercat sã stabileascã o formã de colaborare cu autoritãţile locale. Pe 9 septembrie se afla la Piteşti cã doar colonelul Ivan Stefanovici Sidorov poate sã aprobe îndeplinirea cererilor venite din partea trupelor în tranzit10, dar, după cum s-a văzut, mãsura avea o implicaţie redusã pentru cã lipseau legãturile cu localitãţile.

Tehnica de telecomunicaţii era vizatã în mod deosebit de autoritãţile sovietice. Centralele telefonice din Rociu, Morãreşti, Merişani, Curtea de Argeş, Jiblea şi Stoiceni erau deja demontate pe data de 6 septembrie11. Guvernul de la Bucureşti pierduse astfel controlul asupra ţãrii, dar nici prefectul de Argeş nu mai cunoştea situaţia realã din teritoriu12. Era o mãsura de forţã menitã sã permitã  preluarea controlului în provincie de cãtre elemente favorabile puterii sovietice. Cãpitanul Lescenko nu era totuşi mulţumit de controlul asupra mijloacelor de informare şi a cerut la 1 octombrie predarea tuturor aparatelor de radio aflate în posesia populaţiei şi ordinele comandamentului sovietic «sunt lege şi trebuiesc executate de toţi, fãrã  întârziere şi echivoc»13. Trupele roşii, voit sau nu, au contribuit la ştergerea istoriei judeţului Argeş prin incendierea arhivei depozitate la Merişani. Trebuia sã aparã un om nou, total rupt de trecutul naţional. Prefectul a reuşit în ultimul moment sã salveze ceea ce nu cãzuse încã pradã flãcãrilor14. Populaţia era lipsitã total de apãrare pentru cã jandarmii şi guarzii erau slab înarmaţi. Orice urmă firavă de rezistenţã era pedepsitã pe loc cu rafale de arme automate. Un paznic din comuna Ştefãneşti (judeţul Muscel) a fost ucis în noaptea de 10/11 septembrie 194415. Alţi jandarmi au fost dezarmaţi şi lipsiţi de obiectele personale.

Aceste câteva mãrturii documentare vin sã infirme teza mareşalului sovietic Rokossovski conform cãreia soldatul comunist era pãtruns de un înalt spirit umanitar16. Dacã ne raportãm la informaţiile despre precedentele invazii ruseşti, putem sã constatãm cã armele şi ideologia s-au schimbat, dar obiceiurile au rãmas.

Trupele sovietice, bine înarmate, inventau tot felul de distracţii pe seama românilor. O metodă era vânătoarea de oameni cu maşina. În ziua de 1 octombrie 1944, la orele 16,  un automobil al armatei sovietice cu trei soldaţi şi două rusoaice se deplasa prin localitatea Budeasa Mare. Probabil cei cinci se aflau sub influenţa alcoolului şi au făcut un pariu dacă pot călca un biet biciclist. Au văzut un nefericit şi au încercat. Maşina şi-a atins ţinta şi apoi a dispărut într-o trombă de praf. Oamenii au sărit să-l ajute pe accidentat, dar nu mai era nimic de făcut. Dumitru P. Stan din Valea Mărului a murit pe loc. 

Anchetatorii români s-au deplasat la faţa locului şi, după observaţii minuţioase, au constatat că situaţia era mult mai gravă decât părea la o primă vedere. Accidentul nu era accident. Victima nu fusese sub influenţa băuturilor alcoolice şi se retrăsese chiar lângă gardul casei cu numărul  251. Prudenţa nu-i servise la nimic.

Cum mersul războiului pentru victoria revoluţiei mondiale era mai important decât viaţa unui om nepătruns încă de valorile comuniste, ancheta a rămas fără rezultat. Era un ţăran în minus.

Valul devastator din toamna lui 1944 a contribuit la instaurarea unei perioade de sãrãcie fãrã precedent  în istoria românilor şi foametea din 1945-1947 a putut sã facã ravagii. Românii au fost obligaţi sã livreze oficial mari cantitãţi de animale şi produse alimentare, dar sã hrãneascã şi Armata Roşie de ocupaţie. Abia în 1958 ultima  eliberare ruseascã a luat sfârşit, dar efectele au continuat pânã-n zilele noastre.

Trupele sovietice rămân în judeţ

     Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 a permis celor două puteri agresive să dinamiteze Europa Sistemului Versailles şi România a devenit o ţintă favorită din cauza resurselor semnificative de petrol. Contraofensiva româno-germană din 22 iunie 1941 n-a făcut decât să amâne invazia sovietică planificată pentru vara anului 1941 şi în septembrie 1944 trupele roşii străbăteau deja aşezările judeţului Argeş. Se aplica o politică sistematică de jefuire, folosindu-se drept acoperire expresia „căutare de trofee”. Convenţia de Armistiţiu a permis exploatarea la sânge a populaţiei româneşti.

      Chiar dacă ostilităţile s-au încheiat în luna mai 1945, noii aliaţi au uitat să plece spre cazărmile de bază. Comandamentul Armatei 26 a preluat spre folosinţă clădirea Tribunalului Argeş (32 de camere) în perioada 6 iulie – 30 august 1945. Atitudinea cuceritorilor ar putea fi uşor comparată cu cea a celebrilor vandali. Chiar dacă în clădire stăteau ofiţeri, geamurile au fost sparte, un tablou cu Iisus Hristos distrus şi jaluzelele rupte. Căldura verii n-a ferit uşile sobelor de furia sovieticilor, multe însă dispărând fără urmă. Pagubele produse în mai puţin de două luni au fost estimate la suma de 2.083.409 lei. Chiria a fost apreciată la 1.200.000 lei, iar taxele pentru lumină şi apă au fost achitate de Prefectura Argeş1. Şi cifrele nu reprezintă decât efortul făcut pentru o singură unitate de comandament. Cetăţenii sovietici luau masa la restaurantul Andreescu cu doar 800 lei pe zi, ceea ce ducea la pierderi zilnice de 20.000-30.000 de lei1a. Trebuie remarcat faptul că propaganda politică deşănţată n-a schimbat pasiunea oamenilor pentru un trai decent şi orice oportunitate era exploatată din plin. Plăcerile interzise oamenilor de rând în Uniunea Sovietică se mai găseau încă în România în curs de comunizare.

Soldaţii sovietici aveau misiuni clare pe lângã cele de rutinã privind instrucţia militară şi îndoctrinarea ideologică. Comuna Topoloveni era vizitată pe 22 septembrie 1947 de ostaşi din departamentul topografic. Se poate presupune că erau interesaţi de un nod rutier de unde continuau drumurile spre Piteşti şi Câmpulung. Alţi militari au vizitat în aceeaşi lună aşezarea Mihăeşti de unde au luat datele privind numărul de locuitori şi averea acestora (AN, DJ Argeş, fond Legiunea de Jandarmi Muscel, dos. 12/1948, f. 55). Hărţile topografice sovietice ale statelor vecine erau exacte şi la nivelul anului 1939, dar autorităţile de la Moscova doreau perfecţiunea pentru a valorifica la maximum puterea de foc a artileriei. Astfel de informaţii sunt importante pentru stabilirea potenţialului alimentar al unei regiuni în caz de război. Zvonurile privind declanşarea unui nou conflict cu lumea capitalistă îngrozeau populaţia românească.

       Sovieticii, profitând de poziţia de forţă, au impus grele condiţii economice în contul despăgubirilor de război. Numai în contul articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu au fost predate, în perioada 22 iunie – 6 noiembrie 1945, 121 de bovine2. Articolul 11 aducea pentru al doilea an o cotă de 1.000 de bovine şi 2.000 de ovine. Vitele strânse din judeţul Argeş urmau să aibă cel puţin 340 kg în viu, vârsta sub şapte ani şi glandele de lapte sănătoase. Taurii pentru reproducţie urmau să aibă în medie 380 kg şi cel mult şase ani, iar boii nu puteau să fie mai uşori de 370 kg3. Greutatea indicată de specialiştii sovietici era însă greu de îndeplinit în condiţiile unei secete prelungite. Autorităţile au urmărit cu rigurozitate maximă modul în care cetăţenii executau obligaţiile impuse de Moscova. Orice persoană care întârzia predarea cotelor era urmărită în justiţie pentru sabotaj. În această situaţie s-a aflat locotenent-colonelul Ion Gogulescu, ce a predat la Hârtieşti (judeţul Muscel) un bou, un junc, 1.400 kg fân, 10 kg untură, 7, 7 kg unt şi un porc4. Cum între instituţiile din cele două judeţe învecinate era o proastă comunicare, ofiţerul a fost acuzat de sabotaj. Abia la 2 iunie 1946 s-a hotărât renunţarea la urmărirea în justiţie5.

Uniunea Sovietică a aspirat deosebit de eficient produsele agricole existente pe piaţa românească şi, în condiţiile unei secete extrem de severe, au început să crească preţurile şi să bântuie spectrul foametei. Dacă în noiembrie 1945 o masă la cantină costa 350 de lei, în ianuarie 1946 se ajungea la 374, dar în februarie şi martie se atingeau cotele de 701 şi 817 lei6. În ianuarie 1946, Oficiul Economic judeţean considera că „populaţia oraşului Piteşti este ameninţată să rămână fără pâine“7. Seceta din 1946 a agravat situaţia alimentară. Un ou ajunsese în ianuarie 1947 la 5.000 de lei, un litru de lapte se vindea cu acelaşi preţ, dar carnea era un produs de lux (18.000 sau 20.000 lei/kg), iar untul era de neatins (70.000 lei/kg). Reprezentanţii P.N.P. din Piteşti considerau că de vină pentru această situaţie sunt sătenii din localităţile învecinate. „Speculând fără neruşinare şi în mod făţiş, aceştia nu contribuie decât la jefuirea funcţionarilor, pensionarilor şi tuturor celor cu venituri fixe, la o adevărată operă de asasinare a bătrânilor, a copiilor noştri, cari, lipsiţi de alimente, mâine nu vor fi decât elemente debilitate, pradă cu cea mai mare uşurinţă bolilor şi urmărilor lor.“ Se cereau „stârpirea şi afişarea delincvenţilor spre a fi cunoscuţi şi de public“8. Era, evident, o analiză unilaterală şi fără studierea cauzelor reale. Ţăranii se aflau într-o situaţie disperată, inflaţia şi impozitele aducându-i la sapă de lemn. Bolile şi foametea făceau ravagii, mortalitatea sporind la valori greu de închipuit pentru ani de pace. 

    Starea de spirit a populaţiei era „agitată datorită greutăţilor zilnice de neînlocuit ivite prin scumpirea excesivă a articolelor de primă necesitate şi a speculei“9. Orice mărire de salarii atrăgea imediat o scumpire a mărfurilor. Nici situaţia jandarmilor şi militarilor nu era foarte bună. Nu existau suficiente haine10, iar încălţămintea era complet uzată. Apropierea celebrelor „alegeri libere“ din 19 noiembrie 1946 a adus o creştere consistentă a salariului şi se promitea un sprijin total pentru Guvernul Groza11. Situaţia a revenit la normal după victorie. Subofiţerii au ajuns să umble cu picioarele goale sau cu bocanci rupţi. Nici salariile nu mai erau distribuite la timp12. Erau şi insuficiente pentru că în primăvara lui 1947 preţurile la toate produsele au explodat. Se vorbea, în taină, că Guvernul a măsluit alegerile, dar astfel de discuţii erau riscante într-o epocă în care delaţiunea începea să fie la mare modă.

      Orice stat totalitar se caracterizeazã prin instaurarea unui regim de supraveghere a duşmanilor obiectivi şi guvernul Petru Groza nu putea sã facã excepţie de la legile istoriei. Biroul Siguranţei din Piteşti avea ca principalã misiune urmãrirea legionarilor şi a simpatizanţilor mişcãrii. La 4 august 1945 se întocmea un raport despre patru profesori, dar doar Voinea Constantin (Liceul industrial de bãieţi) era considerat periculos şi s-a propus internarea în lagãr. Nu era însã de gãsit. Alte persoane (Ciungan Titus Liviu, Ciocan Haralambie şi Grigorescu Vasile) nu sãvârşiserã abuzuri în timpul regimului Antonescu şi nu colaboraserã cu legionarii13. Anchetele poliţieneşti pătrundeau şi la ore. Profesorul Ciocan Haralambie de la Liceul I. C. Brãtianu a fost supravegheat pentru cã la ore a vorbit despre penitenciarele model din SUA. Concluzia anchetei era cã nu se aduseseră critici la adresa formei de guvernãmânt din România şi nici la adresa administratorului Penitenciarului Argeş. Se reconfirma faptul cã profesorul Ciocan nu fãcuse parte din partide ostile comunismului14. Trebuie observat cã turnãtorii erau infiltraţi deja în şcoli şi manipulau informaţiile din rapoarte în funcţie de interesele particulare.

       Orice regim totalitar se caracterizeazã prin folosirea propagandei şi controlul asupra mijloacelor de informare în masã15. Regimul comunist din România nu putea sã facã excepţie de la modelul oferit de Uniunea Sovieticã. Încã din1944 s-a publicat ordonanţa generalului Dumitru Carlaonţ conform cãreia toate aparatele de radio urmau sã fie predate forţelor de ordine pânã la 10 decembrie, în caz contrar pedeapsa fiind cuprinsã între 6 luni şi 4 ani16. O comisie specialã pentru scoaterea din uz a cãrţilor fostului regim a gãsit într-un depozit doar 133 de exemplare din volumul Cutreierând Basarabia desrobitã a scriitorului Lascarov Moldovanu, volumele fiind scoase de la difuzare17. Încã din 23 ianuarie 1945 un ordin al Diviziunii Presei interne preciza cã nu mai apar publicaţii fãrã autorizaţie specialã18. Serviciul de cenzurã a fost reorganizat şi la 30 aprilie 1945 responsabil pentru Argeş era Nicolae M. Niţu19. De la 31 mai 1947 Teohari Georgescu, ministru de interne în guvernul Groza, a ordonat sã nu se mai cumpere gazete sau reviste fãrã ordin personal sub motiv cã „situaţia finanţelor locale este foarte grea”20. Era un nou pas în preluarea controlului asupra gândirii. Publicaţiile argeşene erau strâns supravegheate de autoritãţi. Se trimiteau la Bucureşti liste cu tot ceea ce ieşea de sub tipar. În 1945 apãreau ziarele şi revistele Ţãrãnismul Argeşului, Presa, Voinţa Poporului, Lumina pentru toţi, Buletinul Eparhial, Gândul nostru şi Pãstorul Ortodox21. publicaţiile opoziţiei erau atent supravegheate şi despre Ţãrãnismul Argeşului se raporta cã are un tiraj de 5.000 de exemplare sãptãmânal, 3.000 de abonaţi şi un consum de anual de hârtie de 6.000 kg. Nu erau omişi nici conducãtorii publicaţiei, avocaţii Th. Simionescu şi M. Piţigoi22.

       Imaginea urbei de pe Argeş era afectatã în anii 1945-1947 de clãdirile lovite de raidurile de bombardament ale aviaţiei americane din 1944. Unele case erau dezolante. Pe bulevardul Elisabeta la numãrul 42 se aflau clãdiri ale Ministerului Educaţiei Naţionale. Construcţia din curte şi magaziile fuseserã grav avariate de o bombã de mare calibru, iar casa de la stradã avea acoperişul avariat, tencuiala cãzutã şi crãpatã şi scara principalã distrusã. Comisia de salubritate propunea dărâmarea clãdirilor din curte şi repararea celei de la stradã23. Pe acelaşi bulevard, la numãrul 40, bombele distruseseră un şopron, avariaserã grav o clãdire din centru şi casa dinspre stradã afectatã de suflu şi cu etajul abandonat24. Toate clãdirile ruinate se aflau în plin centru. O casã de pe strada Tudor Vladimirescu cu nr. 111, proprietatea lui Constantin Chinie, era insalubrã şi în 1948, iar comisia specialã a propus dãrâmarea la 15 aprilie25. Primarul a cerut douã autocamionete pentru refacerea oraşului la 11 iulie 1946, dar resursele erau îndreptate spre alte destinaţii26. Case, biserici şi şcoli aşteptau reparaţiile necesare pentru a nu ajunge în stadiul de ruină. Lipsa banilor a dus la imposibilitatea executãrii reparaţiilor la instalaţiile vitale ale oraşului. Primarul constata cu îngrijorare la 10 iulie 1946 cã motorul de la instalaţia de pompare a apei potabile era stricat şi cã n-a fost înlocuit, iar populaţia suferă de apã27. Canicula instalatã în varã şi lipsa apei au favorizat provocarea de incendii. Forţele de intervenţie au fost surprinse de valul de foc din august 1946. Pe 15 august, s-a aprins locuinţa numiţilor Gh. R. Voicu şi Ion I. Florea din Papuceşti28. Douã zile mai târziu dispãrea în flãcãri acoperişul casei din proprietatea Ioanei Cãlin (str. Mircea Vodã, nr. 8)29. A doua zi era sinistratã vãduva Filofteia St. Cãlin de pe strada Matei Basarab, nr. 230. Chiar dacã avea trei copii minori în grijã, n-a primit nici un ajutor de la autoritãţile locale şi cele locale pentru cã nu existau fonduri31. O scuzã folositã în toate timpurile pentru a masca destinaţiile greşite ale sumelor de bani. Primãria gãsea fonduri pentru a asigura solemnitatea depunerii jurãmântului ostaşilor din contingentul 1946 şi, mai ales, pentru decernarea medaliei sovietice Victoria contra Germaniei, care trebuie fãcutã cu tot fastul cuvenit32.

    Populaţia oraşului Piteşti s-a aflat, între anii 1944 şi 1947, sub povara ocupaţiei sovietice şi autorităţile locale, la indicaţiile Guvernului Groza, au îndeplinit orbeşte condiţiile de armistiţiu. Indicaţiile de la Bucureşti erau clare. Broşura Ajutorul URSS pentru România obţinut de guvernul Groza era expediatã pentru popularizare în ianuarie 1946. Citirea atentã a rândurilor demonstreazã preocuparea regimului de a masca situaţia gravã în loc sã rezolve cauzele reale ale problemelor economice şi sociale. Foametea a fost astfel învinsã. Cea mai apãsãtoare dintre grijile noastre ne-a fost ridicatã de pe suflet…Niciun bob de grâu, nici un pumn de mãlai, nici un fel de cereale nu vor mai ieşi din ţarã pânã la recolta anului viitor. În schimb, vor intra în ţarã 300.000 tone de grâu şi porumb. Se afirma şi cã soldaţii sovietici nu sunt hrãniţi din resursele alimentare româneşti33. Foametea şi bolile au profitat pentru a ridica tributul de vieţi omeneşti. A fost cea mai neagră perioadă din istoria contemporană a urbei de pe Argeş.

Prefectura Argeş primea de la Bucureşti nenumărate ordine cu măsuri privind diminuarea efectelor secetei şi trecerii trupelor sovietice. Conform teoriei că nu trebuie să se facă împrumuturi la duşmanii capitalişti, Ministerul  Finanţelor a trimis în teritoriu o circulară privind strângerea de la populaţie a pieselor de 200 de lei din argint pentru refacerea stocurilor de metale preţioase. Se recomanda anunţarea sătenilor prin afişare şi batere de tobe deoarece ziarele şi radioul nu aveau un impact suficient de mare34. Colectarea monedelor din argint n-a părut o măsură deosebită în ianuarie-februarie 1945, dar mai târziu populaţia s-a văzut lipsită de un important instrument de plată în condiţiile înfloririi bursei negre. Prefectul trebuia să execute fără să comenteze ordinele de la Centru, chiar dacă erau în total dezacord cu realitatea. Telegrama Ministerului Afacerilor Interne nr. 34232/1946 subliniază modul de gândire bazat doar pe forţă al miniştrilor comunişti şi prezintă un pur limbaj de lemn (…Pentru executarea acestei operaţiuni, trebuiesc mobilizate forţele politice ale organizaţiunilor care colaborează în guvern şi întreg aparatul de stat, într-o muncă de conştiinţă şi răspundere de zi şi noapte. În timpurile grele pe care le trece ţara, datorită secetei, care în unele regiuni bântuie de doi ani consecutivi, aparatul administrativ, poliţia şi însuşi jandarmeria, trebuie să facă dovada că se găsesc în slujba poporului. Numai în felul acesta, se poate înlătura catastrofa care ameninţă regiunile deficitare şi în acelaşi timp, să dea lovitura de graţie reacţiunii, care în lupta sa contra poporului şi a regimului democraţiei, caută să speculeze lipsurile de care guvernul nu poate să fie făcut răspunzător, decât dacă nu se iau la timp toate măsurile dictate de situaţia grea în care se zbat regiunile bântuite de secetă. Cine nu vrea, sau nu se simte în stare să înlăture greutăţile inerente operaţiunilor de colectare a cerealelor, nu poate să rămână în posturi de răspundere şi trebuie să lase locul elementelor constituite şi capabile. Fiecare răspunde cu situaţia sa de modul cum îşi îndeplineşte obligaţiunile ce-i revin35. Dacă autorităţile locale au trimis situaţii privind realitatea din teren, interpretările de la Bucureşti au fost la fel de greşite. Un singur exemplu este grăitor în acest sens. Camera de Comerţ şi Industrie din Piteşti a întocmit un raport privind producţia agricolă pe anul 1945. Cifrele sunt destul de impresionante la o primă constatare. Câmpurile au dat 87.032 t de cereale, 6.710 t de nutreţuri cultivate, 9.894 t de fân natural, 13.638 t de legume şi cartofi. Se adăugau fructe şi vin. Consumul obişnuit al judeţului depăşea însă cu mult aceste cifre. Judeţul Argeş avea nevoie de 25.000 t de grâu, 110.000 t porumb, 3.000 t alte cereale, 18.000 t de cartofi, varză şi alte legume şi 400 t de grăsimi animale şi vegetale în afara celor produse pe plan local36. Nu trebuie să uităm că populaţia din mediul rural şi din cartierele mărginaşe ale oraşelor consuma cu mult sub cerinţele naturale ale organismului. Este evident că judeţul Argeş începea dezastruos anul 1946, dar guvernanţii au considerat că nu este o zonă calamitată şi l-au supus colectărilor forţate şi benevole. Rezultatul final a fost răspândirea foametei şi a mizeriei, avangarda mortalităţii ridicate, de care guvernul comunist în frunte cu dr. Petru Groza se face vinovat. Dezinformarea a fost perfectă şi astăzi judeţul Argeş în noile graniţe figurează printre zonele necalamitate. Dacă în 1947 oamenii au supravieţuit unui nou val de foamete, guvernanţii s-au gândit să refacă stocul de metale preţioase, chiar dacă doctrina marxistă acordă aurului un loc secundar. Prefectura Argeş primea ordinul telegrafic nr. 24.908 din 27 august 1947 prin care cetăţenii urmau să predea contra cost Băncii Naţionale aurul sub orice formă, medaliile jubiliare, bijuteriile făcute din monede străine emise după 1800, monedele din aur româneşti sau străine, precum şi valuta forte (dolari, franci elveţieni etc). Se excludeau pe moment salbele din monede austriece, mahmudelele şi icoşarii şi bijuteriile din aur. Brutalitatea regimului se vedea din pedepsele anunţate pentru contravenienţi:confiscarea aurului nedeclarat, amendă penală egală cu de cinci ori valoarea obiectelor preţioase şi închisoare de la 5 la 25 de ani. Ordinul era conceput extrem de absurd deoarece oamenii erau obligaţi să predea aurul până pe 30 august 194737, deci măsura avea drept scop stabilirea unui cadru de pedepsire a celor cu oarecare posibilităţi materiale. Trebuie să se ţină cont că mecanismul birocratic se urneşte relativ greu şi posibilităţile de informare în mediul rural erau destul de reduse.

Ideile partidelor extremiste, idei utopice, nu atrag decât elemente izolate din rândurile elitei şi ale plebei. Spiritul poporului rămâne departe de vârtejul dăunător al politicii. Arsenalul statal are însă arme pentru orice situaţie dificilă. Masele trebuie să fie câştigate prin propagandă38. 

Efectele devastatoarei secete din anii 1945 – 1947 au fost amplificate de politica brutală şi iraţională a Moscovei de exploatare a noilor colonii primite prin bunăvoinţa occidentalilor şi preluate prin forţa armelor. Documentele din arhive confirmă existenţa spectrului foametei ideologice încă din 1945 şi se poate spune că a fost un Holodomor şi în România. Noul regim nu aducea nimic nou în afară de exportul de ideologie utopică, condamnată la eşec încă din Antichitate de către marele gânditor Aristotel39, şi brutalitate. Foametea din 1945 – 1947 a fost o foamete artificială, provocată de incompetenţa autorităţilor comuniste de la Bucureşti şi de jaful ordonat de la Kremlin.

Note. Oraşul Piteşti şi judeţul Argeş în toamna anului 1944 

1. AN, DJ AG, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 486/1943-1945, f. 57. Nici femeile funcţionarilor refugiaţi la Merişani din cauza bombardamentelor n-au scãpat de furia sovieticã (ibidem, f. 52). Noaptea de 6 septembrie a fost un coşmar pentru locuitorii oraşului Piteşti. Soldaţii sovietici beţi au luat aşezarea cu asalt şi nefericitele prinse au fost siluite. Trebuia să se frângă mândria capitaliştilor prin orice mijloace. N-a existat altã soluţie decât fuga disperată pe câmp. Comuna Suseni cunoscuse deja astfel de evenimente pe 4 septembrie (Aurel Sergiu Marinescu, Armata Roşie în România, vol. 1, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, p. 173). Scene asemănătoare s-au întâmplat şi în actuala comună Bradu unde păsările erau strânse cu armele automate. 

2. AN, DJ AG, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 486/1943-1945, f. 57. 

3. ibidem, f. 58.

4. ibdem, f. 45. Numai în Piteşti au fost devastate magazinele de bãuturi  Velişcu şi Transilvania şi depozitul de vin aparţinând lui Gogu Ştefãnescu (Aurel Sergiu Marinescu, op. cit., vol. 1, p. 190).

5. ibidem, f. 54.

6. ibidem, f. 54. Lucian Girain din Piteşti a fost jefuit de 1.950.000 de lei pe data de 7/8 septembrie (A. S. Marinescu, op. cit., p. 257). Pe 23 septembrie 1944 a fost jefuit conacul proprietarului Niculescu din aşezarea Cerbu (ibidem, f. 46 v), iar conacul Penescu din Buta a fost dat pradã flãcãrilor (ibidem, f. 45). Ura împotriva proprietãţii private se manifesta din plin.

7. ibidem, f. 54. De la o unitate militarã s-au luat alţi 150 de cai (ibidem, f. 45).

8. ibidem, f. 46.

9. ibidem, f. 55.

10. ibidem, f. 56.

11. ibidem, f. 45.

12. ibidem, f. 61. Doar în patru comune mai funcţiona telefonul, restul fiind  informat prin curieri. Şi pretorul din plasa Titeşti  nu putea sã comunice cu primãriile fiindcã firele de telefon erau sistematic tãiate de ocupanţi (ibidem, f. 58).

13. ibidem, f. 73.  Cine nu preda aparatul de radio pânã la 10 decembrie 1944 putea sã primeascã o pedeapsã cu  închisoarea între 6 luni şi 4 ani (AN, DJ AG, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 57/1944, f. 10). Doar persoanele de încredere urmau sã-şi menţinã aparatura.

14. Aurel Sergiu Marinescu, op. cit., vol. 1, p.178.

15. ibidem, p. 252.

16. K. K. Rokossovski, Datoria ostãşeascã, Editura militarã, Bucureşti, 1982, p. 432.

Note Trupele sovietice rămân în judeţ (1945 – 1947)

1.Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Argeş, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 122/1946, f. 14 v. Doar pentru repararea unei cazãrmi (Negru Vodã) folosite de Armata Roşie, unitatea cu numãrul 18.396, au fost necesare fonduri în valoare de 140.000.000 lei (Ibidem, dos.11/1947, f. 78).

1a. AN, DJ Ag., fond PJ Ag, dos. 1/1946, f. 15.

2. A.N, D.J. Ag., fond Primăria oraşului Piteşti, dos. 9/1946, f. 134.

3. Ibidem, f. 135. Cererile sovietice au fost îndeplinite cu stricteţe de autoritãţile locale cu preţul reducerii drastice a forţei de tracţiune necesarã pentru muncile agricole. La începutul anului 1947 judeţul Argeş avea un deficit de 15.089 de animale (AN, DJ Ag, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 3/1947, f. 27). Situaţia în unele plãşi era dezastruoasã. În plasa Cuca existau 246 de cai şi 1469 de bovine, dar ar fi fost necesare pentru agriculturã 4.809 cabaline şi 3.858 bovine (Ibidem, f. 29). Plasa Merişani înregistra un deficit de 990 cai şi 3.000 de bovine (Ibidem, f. 30). Prefectura nu putea decât sã constate neputincioasã ceea ce însemna raiul comunist conceput după modelul leninisto-stalinist.

4. AN, DJ Ag., fond Primăria oraşului Piteşti, dos. 9/1946, f. 77.

5. Ibidem, f. 76. Într-o situaţie asemănătoare s-a aflat şi cetăţeanul Petre Petrescu, dar vitele fuseseră predate în comuna Leiceşti (Ibidem, f. 80). Sunt doar două exemple din miile de procese intentate pentru sabotaj. Se poate demonstra astfel absurditatea politicii de forţă dusă de autorităţi împotriva ţăranilor pauperizaţi şi înfometaţi. Justiţia era în continuare oarbă, procesele curgeau cu duiumul şi chiar Oficiul Economic Argeş trebuia să ceară închiderea unor acţiuni în instanţă pentru că obligaţiile stabilite de autorităţi erau absolut imposibil de realizat. Locuitorul Toma M. Joiţa din Şerbăneşti a predat 265 kg din cele 300 repartizate, iar restul abia ajungeau pentru cele opt suflete ale familiei (AN, DJ Ag, fond PJAg, dos. 101/1947, f. 139). Un alt caz din aceeaşi localitate este şi mai semnificativ. Ion Liţă avea însămânţat doar 0, 5 ha şi a fost impus la 150 kg, chiar dacă familia avea nouă suflete (Ibidem, f. 144). Nici Dumitru Liţă n-a putut să predea decât 32 kg din 150 stabilite deoarece familia era compusă din 12 persoane (Ibidem, f. 145). Şi era miezul iernii când se desfăşura procesul (31 decembrie 1946). Mulţi ţărani nu aveau nicio intenţie de a sabota planurile regimului, dar nu puteau să facă faţă. Florea V. Rizea din Şerbăneşti a predat cea mai mare parte a cotei şi a păstrat doar pentru consum propriu şi pentru însămânţările din primăvară. N-a scăpat de chinurile obişnuite ale procesului, chiar dacă toate acţiunile erau logice (Ibidem, f. 150). Cine ar fi mai cultivat câmpurile dacă ţăranii ar fi dispărut? Cu ce să faci însămânţări dacă statul ia tot? Pentru regim contau doar hârtiile planificate. Politica iraţională de distrugere a păturii ţărăneşti a continuat în toată perioada comunistă. 

6. AN, DJ Ag., fond Primăria oraşului Piteşti, dos. 8/1946, f. 147 şi 147 v.

7. Ibidem, dos. 1/1946, f. 115.

8. AN, DJ Ag, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 99/1947, f. 1 şi 2.

9. A.N, D.J. Ag., fond Legiunea de Jandarmi Argeş, dos. 2/1947, f. 33.

10. Ibidem, f. 133.

11. Ibidem, f. 214.

12. Ibidem, f. 358.

      13. AN, DJ Ag, fond Prefectura Judeţului Argeş, dos. 123/1945, f. 95.

     14. AN, DJ Ag, fond Prefectura Judeţului Argeş, dos. 5/1946, f. 21.

      15. Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, p. 450.

      16. AN, DJ Ag, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 57/1944, f. 10.

      17. AN, DJ Ag, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 50/1946, f. 5. Epurarea cărţilor, conform obligaţiilor impuse României prin Convenţia de Armistiţiu din 1944, a continuat cu frenezie demnă de o cauză mai bună. Prefectura primea rapoarte peste rapoarte din toate comunele judeţului. La Şcoala primară mixtă Slătioare au fost distruse la 15 decembrie 1945 următoarele cărţi:Basarabia (două exemplare) de Gh. Popa-Lisseanu, Ruşii şi ţărănimea română (două exemplare) de A. V. Gâdei, La hotarele Moldovei de A. Gheorghiu, România în comerţul internaţional de R. V. Teodorescu, Armata Rusă de Marele Stat Major, Sovietele în faţa războiului de mâine de Gh Tătărăscu şi Voluntari români în Siberia de E. Bufueiu (AN, DJ Ag, fond PJAg, dos. 118/1946, f. 2). La şcoala din Prundu dispăreau operele lui Coşbuc (Din Ţara Basarabilor) şi Simion Beli (Sânge de moldoveni), alături de cele ale lui Gh. Popa-Lisseanu şi A. Gheorghiu menţionate mai sus (Ibidem, f. 6). Erau instituţii care nu efectuaseră la timp epurarea bibliotecilor. Pretura plăşii Jiblea raporta că nu mai sunt publicaţii interzise în comună (Ibidem, f. 12) şi conducerea Liceului teoretic de fete Mihail şi Sevastiţa Vasilescu asigurase arderea de tot până la 10 decembrie 1945 (Ibidem, f. 13). Ruptura cu trecutul trebuia să fie extrem de brutală şi totală, după cum jurase tovarăşul Stalin în 1924 la mormântul lui Lenin (Părăsindu-ne, tovarăşul Lenin ne-a poruncit să păzim şi să întărim dictatura proletariatului. Îţi jurăm, tovarăşe Lenin, că nu ne vom precupeţi forţele pentru a îndeplini cu cinste şi această poruncă a ta !) (Lenin, Opere alese, vol. I, p. 7).

       18. AN, DJ Ag, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 50/1946, f. 11.

      19. AN, DJ Ag, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 50/1946, f. 2.

       20. AN, DJ Ag, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 12/1947, f. 1.

       21. AN, DJ Ag, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 50/1946, f. 4.

       22. AN, DJ Ag, fond Prefectura judeţului Argeş, dos. 50/1946, f. 13.

       23. AN, DJ Ag, fond Primãria Piteşti, dos. 47/1946-1948, f. 2 şi 2v.

       24. Ibidem, f. 48.

       25. Ibidem, f. 27.

       26. Ibidem, dos. 18/1946, f. 36. Pagubele produse de bombardierele americane erau remediate dupã posibilitãţile financiare ale locuitorilor. Astfel, Petre Nãstãsescu cheltuise pentru locuinţa de pe strada Sfânta Vineri, nr. 8 1.453.182 lei la cursul din 1946, iar proprietarul imobilului de pe Lahovary, nr. 2 816.200 lei (Ibidem, dos. 3/1946, f. 120 şi 122).

       27. Ibidem, dos 18/1946, f.37.

       28. Ibidem, dos. 21/1946, f. 115.

       29. Ibidem, f. 170.

       30. Ibidem, f. 172.

       31. Ibidem, f. 173.

       32. Ibidem, f. 145.

       33. Ibidem, f. 1/1946, f. 64.

          34. AN, DJ Ag, fond PJ Ag, dos. 6/1945.

       35. AN, DJ Ag, fond Primăria Piteşti, dos. 21/1946, f. 221 şi 221 v.

       36. AN, DJ Ag, fond Primăria Piteşti, dos. 3/1946, f. 57.

       37. AN, DJ Ag, fond PJAg, dos. 18/1947, f. 79 sau dos. 19/1947, f. 22. Chiar dacă nu apreciau aurul din punct de vedere ideologic (Lenin, Opere, vol. 33, p. 95), comuniştii îi apreciau puterea economică şi era importantă achiziţia prin orice mijloace pentru a micşora orice capacitate de rezistenţă a maselor în situaţii de criză.

       38. Hannah Arendt, op. cit., p. 448.

       39. Aristotel, Politica, Editura Antet, Bucureşti, f. a., p. 35.

Regele Mihai I s-a născut la Castelul Foișor din Sinaia în ziua de 25 octombrie 1921, ca Principe al României. S-a stins din viaţă la 5 decembrie 2017, la reşedinţa sa din Elveţia – în chiar anul în care se împlinesc nouă decenii de la urcarea sa pe tron. Avea 5 ani şi 9 luni în iulie 1927, atunci când i-a succedat bunicului său, Regele Ferdinand Întregitorul.

Şi câte nu s-au întâmplat de-atunci – o viaţă cu înălţimi, dar şi cu multe, multe prăbuşiri, căci ultimul rege al României a fost contemporan cu destinul zbuciumat al Europei în ultima sută de ani.

Acesta este, deci, un dosar „Historia” cu vocaţie recuperatoare: adună, unul după altul, toate capitolele existenţei celui de-al patrulea rege al României, şi mai cu seamă cele despre care se ştie mai puţin: anii 1944-1947, care conduc spre abdicarea forţată, coordonatele procesului de urmărire între 1948 şi 1990 – căci Securitatea nu l-a scăpat niciun moment din vedere pe regele exilat, ştergerea din istorie, în România comunistă, şi mai apoi demonizarea. Şi întoarcerea, în 1992, precedată şi urmată de un şir de reveniri ratate. Şi apoi discursul ca o moştenire, din octombrie 2011: „Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democrație, sunt identitatea și demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere”.