Autor 13935 vizualizări


Prăbușirea marelui imperiu britanic – care dispare aproape complet până la mijlocul anilor '60 – poate fi pusă în directă legătură cu impacul celui de-al doilea război mondial. Înfrângerile suferite de englezi în Europa și Asia între 1940 și 1942 au distrus independența economică și financiară a Marii Britanii, adevărata bază a sistemului imperial.

Deși Marea Britanie a supraviețuit conflagrației mondiale, bogăția, prestigiul și autoritatea ei au fost reduse în mod semnficativ. De asemenea, războiul distrusese și vechiul echilibru al puterilor pe care securitatea britanică – atât externe, cât și internă – se bazase. Și deși Marea Britanie s-a aflat de partea taberei victorioase, înfrângerea Germaniei fusese de fapt rezultatul eforturilor depuse de americani și sovietici, în timp ce înfrângerea Japoniei a fost aproape în totalitate un triumf american.

1947: pierderea Indiei

Cel mai important semnal de alarmă pentru englezi a fost retragerea din India, din 1947. În timpul războiului, englezii mobilizaseră resursele Indiei pentru susținerea eforturilor de război și au reușit să se opună eforturilor pentru independență ale Congresului Național Indian. Cu toate acestea,  pentru a câștiga sprijinul celui mai important partid din India, englezii promiseseră că vor acorda independența țării odată ce războiul se va fi terminat. Însă de fapt ei sperau că India independentă va rămâne în sfera de influență a fostei metropole, păstrându-și rolul în sistemul de apărare a imperiului.

În lunile de după terminarea războiului, devenise deja foarte clar că Marea Britanie nu avea mijloacele necesare pentru a face din nou față Congresului Național Indian. La momentul în care ultimul vicerege al Indiei, Lordul Mountbatten, a ajuns acolo, Congresul și liderul său, Jawaharlal Nehru, ajunseseră la concluzia că dacă nu acceptă o împărțire a Indiei, țara va fi aruncată într-un război civil înainte ca englezii să transfere administrația în mâinile indienilor. Mountbatten a fost însărcinat cu procesul de cedare a puterii către două guverne succesoare – în India și în Pakistan, iar în august 1947 englezii se retrăgeau deja din India.

Reparațiile

Englezii au putut păstra măcar un sentiment de ușurare datorat unei decolonizări mai mult sau mai puțin demne. Împreună cu retorica folosită de politicieni, acest sentiment încerca să ascundă faptul că pierderea Indiei a fost o lovitură foarte gravă pentru puterea Marii Britanii pe plan mondial, din moment ce a pierdut atunci cea mai puternică colonie de la est de Suez. Astfel, povara apărării imperiului fără resursele militare ale Indiei a rămas pe umerii unei Marii Britanii mai slabe și mai sărace decât fusese înainte de 1939. Economia internă era extrem de slăbită, iar guvernul laburist a început un program de reforme sociale foarte amplu și foarte costisitor. În plus, țara stătea acum în umbra celor două noi superputeri mondiale, Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică.

Din aceste motive, poate părea ciudat că pierderea Indiei nu a dus la o drastică reevaluare a intereslor mondiale ale Marii Britanii și la decizia de a-și abandona interesele extinse pe tot globul, de la Marea Caraibelor la Hong Kong. De fapt, premierul Clement Attlee și colegul său de cabinet, Ernest Bevin, care conducea politica externă laburistă la acel moment, au tras tocmai concluziile opuse cu privire la viitorul intereselor de peste mări ale Angliei.

Ajutor din partea Commonwealthului

Attlee și Bevan credeau că refacerea economică a Marii Britanii și supraviețuirea lirei sterline pe plan mondial necesita o mai bună intergrare cu vechile dominioane „albe”, cu precădere Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud.Liderii britanici erau hotărâți să păstreze statutul de a treia mare putere a lumii pentru Marea Britanie, și pentru asta trebuiau să se folosească de resursele economice ale imperiului. Ei erau hotărâți să exploateze mai eficient coloniile tropicale pentru a profita de pe urma exportului de cacao, cauciuc și cositor. Însă nu doar economia conta în aceste calcule. Strategia de apărare împotriva sovieticilor necesita baze aeriene din care să fie posibilă bombardarea sudului Rusiei – zona industrială a URSS. Iar aceasta presupunea păstrarea pozițiilor în Orientul Mijlociu după prăbușirea autorității britanice în Palestina. În Egipt, Irak, Iordania și zona Golfului, englezii erau hotărâți să păstreze tratatele și bazele militare, inclusiv vasta zonă a Canalului Suez. În plus, ei doreau ca Australia și, poate, India, să le ofere sprijin împotriva influenței sovietice în Asia.

Anii '50:Criza Suezului

În anii '50, guvernele britanice s-au străduit să-și apere viziunea postbelică cu privire la viitorul imperiului. În 1949 reinventaseră Commonwealthului pentru ca India să poată deveni republică, renunțând la vechea regulă conform căreia monarhul britanic trebuie să fie șeful statului într-o țară membră a Commonwealthului. Englezii și-au dat seama că trebuie să acorde autonomii mai largi și apoi independența unora dintre cele mai valoroase colonii – inlcusiv Ghana și Malaezia, în 1957 – înțelegând că doar așa ele vor rămâne în sfera influenței financiare și strategice a metropolei.

Și până la sfârștiul deceniului, situația nu s-a îmbunătățit. În 1956, criza Suezului a fost o brutală trezire la realitate pentru englezi, care au fost confruntați cu propria slăbiciune financiară și miltară. Eforturile de  păstrare a pozițiilor în Orientul Mijlociu dusese la confruntările cu președintele egiptean, Nasser, și la dezastruoasa decizie de a obține înlăturarea sa de la putere prin intervenția în forță a Israelului.

În colonii, politica de intevenție activă în problemele socio-economice, ce urmărea o mai rapidă dezvoltare, a trezit opoziții și a contribuit la întârirea mișcărilor naționaliste. Devenea din ce în ce mai greu pentru englezi să controleze rata schimbărilor politice, în special acolo unde prezența coloniștilor din metropolă (precum în Kenya) dusese la izbucnirea unor conflicte pentru pământuri. În plus, poziția Angliei ca a treia putere mondială și „lider adjunct” al Alianței Nord-Atlantice era amenințată de reafirmarea Franței și Germaniei de Vest, care conduceau împreună noua  Comunitate Economică Europeană.

Anii '60:pierderea coloniilor

Având în vedere aceste condiții, devenea din ce în ce mai greu pentru englezi să păstreze chiar și aparența unei puteri mondiale. În cele din urmă, englezii și-au dat seama că păstrarea coloniilor necesită mult prea multe resurse, resurse pe care oricum ei nu le aveau. Pentru a evita să fie blocată în lupte costisitoare cu mișcările naționaliste locale, englezii s-au retras uimitor de repede din majoritatea coloniilor pe care le mai aveau. În 1959 stabileau programul de acordare a autonomiei și apoi a indendenței în Kenya, Uganda și Tanganyika, iar în mai puțin de patru ani aceste state deveneau independete.

Între timp, liderii britanici insistau că Anglia va rămâne „la masa puterilor mondiale”, statutul fiindu-i garantat de puterea nucleară, de influența de care se bucura în fosta lume colonială și de Commonwealth. Însă lucrurile nu au mers întocmai cum și-ar fi dorit liderii de la Londra...

Când Marea Britanie a fost admisă, într-un final, în Comunitatea Europeană, în 1973, englezii au lăsat epoca colonială în urmă. Cu toate acestea, englezii nu au renunțat complet la anumite interese:cele mai bune exemple sunt războiul pentru păstrarea Insulelor Falkland și situația Hong Kongului, care a rămas – cu acordul tacit al chinezilor – posesiune britanică până în 1997.

De atunci, englezii au trebuit să învețe să facă față unor moșteniri neașteptate a trecutului lor imperial, între care cea mai dificilă a fost marele val de imigranți venit din fostele colonii. Iar în secolul XXI, vechile legături coloniale există încă, în special cele ce au la baza limba și legislația. Chiar și Commonwealthul, care a avut de suferit în anii '60-'70, și-a menținut rațiunea de a fi, devenind o vastă rețea globală formată azi din 54 de state.

 

Sursa:http://www.bbc.co.uk/history/