Poveştile partizanilor anticomunişti martiri



În casa eroinei au depus jurământul partizanii din grupul Arnăuţoiu, din zona Muscelului. În Nucşoara, judeţul Argeş au fost mulţi luptători anticomunişti, oameni născuţi liberi, care au îndurat torturile închisorilor comunite. Mulţi dintre ei au fost învinşi de ani, nu de Securitate, alţii au pierit împuşcaţi în munţi sau prin temniţe de coşmar. Alţii încă mai trăiesc sau urmaşii lor le poartă mai departe sufletul.

Unul dintre simbolurile luptei anticomuniste este Elisabeta Rizea, trecută în nefiinţă în 2003. În casa ei locuieşte acum singura fiică, Ileana Ristea (Belescu, după soţ, şi el luptător pe front, în linia întâi). Îşi duce zilele cu greutate în casa unde s-a născut şi a trăit şi mama ei, unde a dormit o noapte şi regele Mihai şi unde şi-au făcut jurământul partizanii anticomunişti.

„La noi în casă, în camera aia unde au jurat partizanii, a înnoptat şi regele Mihai, venit în vizită aici", spune Ileana, singura fiică a Elisabetei şi a lui Gheorghe Rizea. Casa este simplă, ţărănească, frumoasă tare pentru vremea ei, plină acum cu poze ale înaintaşilor şi urmaşilor celei care a fost Elisabeta Rizea. Câteva imagini cu Familia Regală a României, figuri arhaice ale Elisabetei şi ale soţului ei, care arată aproape a sfinţi, şi poze moderne ale strănepoţilor Ilenei şi urmaşilor unor eroi.

„Îmi spunea să nu plâng dacă-o muri!"

După ce a fost eliberată din puşcărie şi i s-a dat înapoi casa, Elisabeta Rizea, muncit cât de mult a putut, ca şi cum munca ar fi fost adevărata ei libertate. A murit la 91 de ani, la Spitalul Judeţean din Piteşti, pe braţele fiicei ei. „Se uita la mine cu ochii fix şi-mi spunea:să nu plângi dac-oi muri că unde mă duc eu e bine. Asta mi-a spus mama cu câteva zile înainte să moară", ne povesteşte cu lacrimi în ochi fiica Elisabetei Rizea.

Stăm pe prispa casei bătrâneşti, la o cafea, cu Ileana Belescu şi alte două femei din sat venite s-o ajute la iarbă pe Ileana. „Aşa stăteam şi cu tanti Tuţa (n.r. - Elisabeta Ristea) la o cafea. Era optimistă, o femeie de lume. Ea le povestea la toţi, îi primea, iubea oamenii", spune Steliana Şerban, una dintre vecinele care au cunoscut-o pe Elisabeta.

„Şi-a văzut moartea cu ochii"

Printre altele, Steliana ne spune şi despre tatăl ei, care a stat în puşcăria comunistă cinci ani, iar în 1964 a fost eliberat. „Bătrânul trăieşte, îl cheamă Constantin Paşoli, dar e bolnav şi nu mai povesteşte multe", spune Steliana.

Steliana Şerban a văzut-o pe Elisabeta Riza cu trei zile înainte să treacă în nefiinţă. Era slăbită, dar deloc speriată. Abia mai putea vorbi. „Mi-a spus:«Uite, vezi acolo, la sobă, uite-o, o văd». Eu am întrebat-o «Şi cum e?» A gemut puţin şi atât. A murit la trei zile după aceea", povesteşte Steliana.

„Mie nu-mi spunea niciodată că moare, nu voia să sufăr, dar eu o vedeam că nu mai poate!", completează fiica ei. Apoi se ridică şi ne arată lângă uşă o gaură în tocul de lemn. „Aici au intrat gloanţele trase de Securitate. Mama stătea în uşă şi nu au nimerit-o! Săraca ce au chinuit-o, de nu mai avea păr în cap, i l-au smuls când au agăţat-o de păr într-un cârlig. Când a murit, am înmormântat-o cu perucă...", spune Ileana. 

Simbolul casei Rizea

În primăvara anului 1949, în casa soţilor Elisabeta şi Gheorghe Rizea, membrii grupării „Haiducii Muscelului" au depus jurământul. Gruparea era condusă de Toma Arnăuţoiu, tot localnic din Nucşoara, ridicat de camarazi la gradul de „căpitan".

Arnăuţoiu, alături de alţi 16 partizani au legat jurământ pe pistol şi cruce pentru a teroriza noile structuri de stat instaurate după 1945. Elisabeta şi Gheorghe Rizea i-au sprijinit activ pe partizani, chiar dacă aceştia aveau cartierul general în zona Bran, la câţiva kilometri depărtare de Nucşoara.

"La noi în casă, în camera aia unde au jurat partizanii, a înnoptat şi regele Mihai, venit în vizită aici."
Ileana Rizea
fiica Elisabetei

Născută în spatele gratiilor comuniste

Iuliana Preduţ Constantinescu provenea dintr-o familie din comuna argeşană Corbeni, satul Poenărei.  Pentru că i-a ajutat pe partizanii luptei aticomuniste, a fost condamnată la 12 ani de muncă silnică şi alţi cinci, degradare socială.

Şi-a născut una dintre fiice la închisoare, iar copilul i-a fost luat  la orfelinat până la vârsta de 2 ani. Iuliana şi-a cunoscut fata abia când a fost eliberată, în 1964, la decret. Fetiţa avea pe atunci 6 ani.

O familie condamnată

Iuliana, mama Iustinei

Iuliana Preduţ a făcut şapte ani de muncă silnică. Tatăl ei, preot, acuzat că a făcut parte din grupul Arnăuţoiu, a fost executat la Jilava. Iustina Constantinescu, soţia preotului, a primit şi ea 15 ani de temniţă grea.

Iuliana, fiica lor a fost torturată de Securitate deşi era gravidă în luna a şasea. A născut în închisoare, fiica ei primind numele Iustina Libertatea. „Tăcerea şi întunericul mi-au ţinut loc de mamă şi de tată... Până la vârsta de 2 ani n-am reuşit să aflu dacă îţi mai trebuiau şi nişte părinţi ca să apari pe lume", spune Iustina. Îşi privea mama într-o poză, aşezată lângă icoana la care fetiţa se ruga în fiecare
seară. 

„Arăta ca o sfântă coborâtă din ceruri..."

Sunt vorbele Iustinei care a rămas şi acum cu această imagine despre mama ei care avea doar 29 de kilograme când a ieşit din închisoare. Iustina  Libertatea avea 6 ani. Impactul asupra ei atunci a fost atât de mare încât, toată noaptea de după ce şi-a cunoscut mama, Iustina a făcut febră şi a delirat.

„Pe divan stă o femeie cu braţele întinse spre mine, cu ochii calzi şi umezi de căprioară înjunghiată acoperită cu un pled greu...Oare e bolnavă? Ştiu că e mama, o cunosc din poza de lângă icoană... dar de ce nu mi-a spus că e bolnavă? Arată ca o sfântă coborâtă din ceruri întru mântuirea noastră... dar e prea tristă, poate că e cea mai tristă faţă pe care am văzut-o vreodată", îşi aminteşte
Iustina.

Partizanul din Munţii Făgăraş

Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006 

Hăituit aproape trei decenii de Securitate, Ion Ogoranu a scăpat de execuţie la intervenţia americanilor

Ion Gavrilă Ogoranu a luptat  cu arma în mână împotriva comunismului alături de „Grupul Gavrilă", înfiinţat chiar de el. Aliaţi i-au fost Munţii Făgăraş.

Pentru lupta sa a fost condamnat de instanţele comuniste, în lipsă, la zeci de ani închisoare şi de două ori la moarte. Timp de 29 de ani, Securitatea nu a putut să-l captureze. Prins în 1976, a fost salvat de la execuţie la intervenţia directă a preşedintelui american Nixon.

A intrat în rândul  luptătorilor anticomunişti pe când era în facultate, la Cluj şi la Braşov şi a condus, timp de şapte ani, Grupul „Carpatin Făgărăşan". În 1948, Ogoranu a reuşit să scape de zece ani de închisoare în penitenciarele comuniste, refugiindu-se în Munţii Făgăraş, acolo unde a condus un grup de rezistenţă armată.

În 1955, după ce mişcarea de rezistenţă anticomunistă din munţi a fost serios decimată, s-a refugiat într-un sat din judeţul Alba. A stat ascuns în casa văduvei unui fost coleg de liceu, vreme de 21 de ani.

Salvat de la moarte de Nixon

Ogoranu a fost arestat în 1976 şi, deşi era condamnat la moarte, nu a fost executat, pentru că preşedintele american Richard Nixon îi prezentase lui Nicolae Ceauşescu o listă cu români de care SUA se interesau, iar numele lui Ogoranu era prezent acolo. De atunci, Securitatea l-a lăsat în pace.

Anticomunistul spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină". Acţiunile „Grupului Gavrilă" au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire".

Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut într-o familie cu trei copii, în Ţara Făgăraşului. A urmat Liceul „Radu Negru", din Făgăraş, unde a făcut parte din Frăţia de Cruce „Negoiul". A frecventat cursurile a două facultăţi: Facultatea de Agronomie din Cluj şi Academia de Înalte Studii Economice Braşov.

Teofil Mija, medicul fraţilor de suferinţă

Doctorul Teofil Mija a suferit în închisorile comuniste din România, iar după căderea comunismului a înfiinţat mai multe centre medicale pentru a-i trata, gratuit, pe foştii deţinuţi politic, dar şi pe sărmani.

Doctorul Teofil Mija, lider al Rezistenţei Anticomuniste din Codrii Fetea a fost deţinut politic în închisorile de exterminare comuniste ale României. De loc din comuna Bratei, judeţul Sibiu, dr. Teofil Mija s-a născut în septembrie 1923, într-o familie modestă de ţărani. În timp ce era elev la Liceul „Timotei Cipariu", din Dumbrăveni, Teofil Mija a devenit membru al Frăţiei de Cruce, în anul 1936.

13 ani mai târziu, Teofil Mija a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, alături de alţi 12 deţinuţi politic. În 1957 a fost acuzat de instigare şi organizare de revoltă în închisoare, iar timp de un an a stat în camera de izolare, la Gherla, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Pentru că nu renunţa la convingerile sale, doctorul Mija a fost din nou torturat şi ţinut dezbrăcat la izolare, pe un ger cumplit.

A fost eliberat la 31 iulie 1964, după ce a fost deţinut în închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea şi în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieşirea din închisoare ajunsese la 47 de kilograme. Medicul Teofil Mija a încetat din viaţă la 3 august 2010,   la vârsta de 87 de ani. 

Teodor Şuşman, spaima Securităţii

Teodor Şuşman, fost primar în Răchiţele, în anii ’20

Teodor Şuşman senior, zis „a Lipchii", liderul Grupului Şuşman, a fost ales de mai multe ori primar al comunei Răchiţele, judeţul Cluj în perioada 1922-1945, fără a fi membru vreunui partid politic.

S-a născut la 24 februarie 1894 în satul Răchiţele şi era de religie greco-catolică. S-a căsătorit cu Ecaterina, fiica lui Boc Onuţ şi Oniţa, din familia actualului premier, Emil Boc.

Soţii Şuşman au avut împreună cinci copii, patru băieţi (Teodor jr, Traian, Avisalon, Emil) şi o fiică (Romulica). Familia Şuşman a fost una dintre cele mai înstărite familii din zona Huedinului. Avea, printre altele, două gatere de tăiat cherestea şi un depozit de lemne în Răchiţele, un magazin sătesc, şapte-opt hectare de pământ şi vite.

„Primele represalii au constat în înlăturarea sa din funcţia de primar, în 1945, pentru ca peste doi ani să-i fie închis magazinul, urmând apoi sechestrarea depozitului de cherestea şi valorificarea materialului existent în interes personal de către primul primar comunist al comunei, Suciu Paşcu", spune istoricul Gheorghe Petrov.

Vânătoarea grupării Şuşman

La 18 august 1948, Securitatea, împreună cu Miliţia au încercat arestarea lui Şuşman şi a altor apropiaţi, însă au reuşit atunci să fugă. În acea perioadă, membrii grupului deţineau mai multe arme de vânătoare, arme militare, carabine ungureşti, pistoale, grenade şi un binoclu.

La 16 decembrie 1948 au fost surprinşi în Padiş de o unitate a Securităţii, care a deschis focul. Pe lângă fiii lui Teodor Şuşman, din grupul de partizani mai făceau parte şi nepoţii săi, Leon şi Gheorghe Şuşman, dar şi Ioan Cioată, Gheorghe Micuţ, Ioan Bartoş, Petre Burticel şi soţii Mihai şi Lucreţia Jurj.

Ecaterina Şuşman a murit la 26 aprilie 1950 în împrejurări neelucidate. Ulterior, cei doi copii mai mici, Emil şi Romulica, au fost şi ei reţinuţi, condamnaţi şi apoi deportaţi în zona Feteşti, de unde nu s-au mai întors.

Tribunalul Militar din Cluj l-a condamnat în lipsă pe Teodor Şuşman la 15 ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civilă şi confiscarea integrală a averii pentru uneltire contra ordinii sociale şi constituire în bandă politică înarmată. Fiii săi, Teodor junior şi Avisalon, au fost condamnaţi la 12 ani de muncă silnică. În casa lui Teodor Şuşman a fost stabilit Postul local de Miliţie şi Securitate.

Împuşcat în şură

Teodor Şuşman a fost împuşcat de securişti la 5 decembrie 1951. În dimineaţa acelei zile, Şuşman se afla adăpostit în şura lui Teodor Moldovan din Răchiţele. Acesta s-a prezentat la Postul de Miliţie, unde a reclamat faptul că s-a dus să dea de mâncare la oi şi, văzând că uşa şurii era legată pe dinăuntru, s-a uitat printr-o crăpătură şi a văzut că înăuntru este cineva care doarme cu o armă lângă el.

 La faţa locului au venit 5 securişti şi 13 miliţieni, însoţiţi de 7 câini de urmărire. Şura a fost înconjurată şi asupra ei a fost executat un puternic foc cu armament de infanterie. Din documentele Securităţii rezultă că Şuşman s-ar fi sinucis cu un foc de pistol tras în tâmpla dreaptă. Alte surse afirmă că, iniţial, victima ar fi fost rănită în timpul focului executat spre şură.

Deshumare

La 23 iunie 2010, voluntarii CICCR l-au găsit şi deshumat pe Teodor Şuşman senior. El a fost găsit în localitatea Răchiţele, satul natal al premierului Emil Boc. Acţiunea a fost făcută de o echipă coordonată de Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi de istoricul Marius Oprea, directorul CICCR. Cererea de la deshumare a fost formulată de rudele eroului.

Luptătorii din Vrancea-amintiri din puşcărie

Gheorghe Popa prezintă actul de proprietate al pădurilor pierdute în perioada comunistă

Stăteau în munţi, se ascundeau prin cabane sau în pădure. Făceau singuri planuri de luptă şi organizau rezistenţa anticomunistă

Vânaţi sistematic, partizanii moldoveni au ajuns în mâinile Securităţii şi apoi prin puşcării. Unii au murit în detenţie, însă cei care au supravieţuit au poveşti cutremurătoare.

Dana Lepădat

Gheorghe Popa (84 de ani) este unul din cei 78 de mocani din Nereju, arestaţi de Securitate în 1950. El a făcut parte din organizaţia „Vlad Ţepeş II" care a pus la cale Revoluţia anticomunistă atunci când s-a decretat naţionalizarea pădurilor.

A lucrat în armată, la Batalionul de Paraşutişti, Flotila 1 Bucureşti, la Departamentul Spionaj Sabotaj şi Terorism. În 1950 a fost cooptat de colonelul Victor Lupşa pentru a spiona angajaţii Securităţii din comuna sa.

Surprinzător, comuniştii îşi instalaseră sediul chiar în casa părinţilor lui. Cu toate acestea, l-au lăsat să stea în camera de la etaj, care era construită din lemn. „Am făcut o gaură în podeaua din lemn şi stăteam cu urechea să ascult ce vorbeau ei. Îi făceam lui Lupşa notiţe cu tot ce auzeam, iar el le băga în sticle pe care le îngropa în pământ. Am lucrat aşa doi ani fără să fim descoperiţi", ne explică bătrânul.

Telefoanele, „defectate" în noaptea răscoalei

În noaptea de 23 iulie 1950, când trebuia să înceapă răscoala, 400 de nerejeni s-au strâns în pădure în punctul Poiana Sării înarmaţi cu furci, topoare, dar şi cu arme automate rămase de la ruşi, din timpul războiului. Toţi aşteptau semnalul de la Primărie, prin telefon, întrucât se constituise o întreagă organizaţie împotriva comuniştilor, cu grupuri din toate comunele judeţului. Cineva a avut însă grijă ca telefoanele să nu funcţioneze.

„Am aşteptat ordinul de atac până pe la 3.00 dimineaţa. Am auzit apoi că nu funcţionează telefoanele, că nu se poate lua legătura cu
restul comunelor şi dimineaţă ne-am dispersat. O săptămână a fost linişte în comună, nu a venit nimeni de la Securitate, dar eram cu toţii speriaţi pentru că se ştia că va fi rău de noi. Ne-am ascuns în munţi o vreme, dar după o săptămână au început să vină după noi ca să ne aresteze. Pe Lupşa, şeful organizaţiei noastre din Nereju, l-au găsit mort în pădure, dar nu cred că el ne-a trădat. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci", po­vesteşte dezamăgit Popa.

Umilinţă peste cotele imaginabilului

După ce a fot arestat, la 24 august 1950, a fost transferat de la un penitenciar la altul, fiind judecat la Galaţi.

„Ne făceau toate mizeriile posibile în bătaie de joc. Nu doar când mergeam la interogatorii, ci tot timpul. La Paşte, ne dădea la gură cu murdărie, materie fecală, şi zicea că este în loc de anafură, iar la Bobotează, cu urină. Dacă nu acceptai, te bătea până cădeai mort", mărturiseşte nerejeanul despre tratamentele groaznice la care a fost supus.

 „Era clar că toţi care am fost duşi acolo eram duşi la moarte. Stăteam câte 32 în celulă şi dormeam toţi, pe o parte, direct pe ciment. Aveai doar o rogojină, atât. Când se întorcea unul pe cealaltă parte, trebuia să se întoarcă toţi. Acolo ne făceam nevoile. Când se umplea găleata, urinam în gamela în care mâncam, că nu aveai unde şi nici nu aveam cu ce să o spălăm", îşi aminteşte cu amărăciune fostul deţinut politic. Ca să scape de chin, s-a înscris ca ajutor la bucătărie. A rezistat ceva mai bine decât ceilalţi, însă n-a scăpat de torturi până când nu a semnat declaraţia dictată de anchetatorii securişti.

"Stăteam câte 32 în celulă şi dormeam toţi, pe o parte, direct pe ciment."
Gheorghe Popa
partizan

Revoluţia anticomunistă, pusă la cale de comunişti

Ion Chiuchiur şi lada în care erau ajutoarele de la americani



Ion Chiuchiur (88 de ani) este un alt nerejean dintre cei patru câţi au mai rămas în viaţă din lotul deţinuţilor politici de la 1950. El susţine, citându-l pe Cicerone Ioniţoiu din „Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României 1946-1958", că revoluţia a fost programată chiar de comunişti „pentru a scoate duşmanii poporului la iveală". 

Bătrânul are puterea să comenteze:„Cicerone spune în cartea sa, şi nu degeaba, că acele organizaţii subversive pe care le-am făcut noi, au fost pregătite tot de comunişti, pentru că ştiau că este armament rămas în păduri din timpul războiului şi că lumea este nemulţumită. Au vrut să scoată la iveală duşmanii poporului şi să-i pedepsească. Părerea mea este că acel Lupşa era de la Securitate şi ne-a racolat pe noi".

Carcera cu sârmă ghimpată

Ion Chiuchiur a fost prins în 1950, de securişti, după ce s-a înrolat în organizaţia „Vlad Ţepeş II". Se retrăsese în munţi, însă a fost trădat de un localnic care l-a chemat la el ca să îi dea provizii pentru partizanii din munţi. „M-au luat din şura de fân de la Ion Bucăleţ. El m-a trădat şi le-a arătat securiştilor unde sunt. Mie mi-a zis că-mi dă de mâncare. Noi ne retrăsesem în munţi. Ne spusese Lupşa, şeful organizaţiei, că vin americanii şi ne lansează cu paraşuta hrană şi armament", îşi aminteşte Chiuchiur.

A fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale".

Biblioteca din cămară

Mare parte din ceea ce i-a fost dat să trăiască pe timpul detenţiei, Chiuchiur le-a scris în două volume de poezii, „Lacrimă memoriei", pe care le-a publicat după 1990. Spre deosebire de consătenii săi, nea Chiuchiur are şi o bibliotecă cu cărţi, în cămară. „Am început să scriu cu vârful acului pe săpunul de casă, că nu aveam pe ce", ne explică bătrânul. Trăieşte în căsuţa lui parcă ruptă din Muzeul Satului, însă se întristează când vine vorba de situaţia ţării.

Încă îi este teamă de comunişti, chiar şi acolo unde locuieşte, în vârf de munte.  „Nu am mai scris de opt ani pentru că nu mai am inspiraţie şi nu vreau nici să mai păţesc ceva. Cine ştie cum i se năzare unuia că ai zis nu ştiu ce. Îţi e şi frică să mai zici adevărul", conchide mâhnit fostul deţinut politic.

Păstrează de 60 de ani o conservă de la americani

Încă mai speră să vină americanii. Ion Chiuchiur păstrează de mai bine de 60 de ani o conservă cu bacon primită de la Armata Americană pe timpul foametei de după cel de Al Doilea Război Mondial. „Păstrez acea cutie în amintirea americanilor. Poate ne salvează şi de această dată. Nu vedeţi ce criză avem în ţară, că nu o să mai aibă lumea ce mânca", spune bătrânul. 

Haiducii-martiri din pădurile Bucovinei

Vasile Motrescu (dreapta) a fost trădat de Nicolae Calancea (stânga)

Cei doi fraţi care au luptat împotriva ruşilor au plătit răzvrătirea cu ani grei de închisoare şi chiar cu viaţa

Vasile Motrescu, care s-a infiltrat în Securitate pentru a-şi ajuta camarazii, a fost condamnat la moarte, iar Gheorghe a făcut turul închisorilor comuniste.

Georgeta Cîrstean

Vasile şi Gheorghe sunt doi dintre copiii lui Pentilei şi ai Sofiei Motrescu, o familie care ilustrează existenţa tragică a celor care se aflau dincoace de Cortina de Fier. Într-un fel sau altul, întreaga familie a trecut prin închisorile comuniste din România.

Pentilei Motrescu, fost primar liberal al comunei Vicovu de Jos, a fost anchetat, judecat şi închis pentru că l-a sprijinit pe fiul cel mare, Vasile. Mama, Sofia Motrescu, a fost condamnată la 20 de ani de muncă silnică.

Gheorghe (86 de ani) a fost închis în nenumărate rânduri între 1949 şi 1964 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Vasile a fost executat în 1958 la Penitenciarul Botoşani, după ce fusese condamnat la moarte cu doi ani înainte. Ion şi Constantin Motrescu, ceilalţi doi fraţi, au fost şi ei întemniţaţi între 1958 şi 1964.

Vasile, pe urmele lui Cenuşă

Născut la 11 octombrie 1920, Vasile Motrescu a crescut într-o familie de gospodari, care şi-au educat copiii în spiritul respectului pentru muncă şi pentru valorile naţionale. „A făcut şapte clase în sat şi i-a ajutat cât a putut pe părinţi. Vasile mergea în fiecare vară până prin 1942 la stâna primăriei din Docima. Aşa a învăţat toată pădurea", povesteşte Gheorghe Motrescu. Cu toate că au trăit la ţară, părinţii erau abonaţi în anii '40 la periodice precum „Universul", „Glasul Bucovinei", „Satul", „Noutatea" sau „Curentul".

La 22 de ani, Vasile Motrescu a fost încorporat în armată. A luptat în Crimeea, la Kerci, spre Caucaz, lângă Strâmtoarea Perikop, la Feodosia. În 1944 a primit 21 de zile de concediu, perioadă decisivă pentru viitorul său. Revoltat de presiunile la care îi era supusă familia din cauza schimbării clasei politice conducătoare, bucovineanul s-a alăturat partizanilor conduşi de Constantin Cenuşă.

Undeva, mai sus în plan ierarhic, se aflau legende ale rezistenţei din munţi, precum Macoveiciuc şi Vladimir Tironeac. Toţi erau sub protecţia Comandamentului Româno-German de la Câmpulung Moldovenesc. „Din câte ştiu eu, a participat la instrucţie şi la misiunile antisovietice alături de Cenuşă până ce ruşii i-au prins pe unii dintre ei, iar el s-a retras cu nemţii", povesteşte Gheorghe.

A „turnat" Securitatea

Vasile a fost lăsat în pace aproape trei ani, până în 1948, timp în care s-a căsătorit şi a avut doi copii. „În toamna din '48 a aflat de la Cenuşă că toţi partizanii aveau să fie ridicaţi de ruşi. M-a anunţat şi pe mine, pentru că şi eu făcusem parte din grupul lui Macoveiciuc, şi a plecat în pădure", mai spune Gheorghe.

Vasile a continuat lupta cu ruşii şi s-a ascuns pe unde a putut. În 1951, la insistenţele familiei, s-a predat şi a fost condamnat la ani grei de temniţă de către magistraţii Tribunalului Militar Iaşi.

A acceptat un târg cu Securitatea, unde a promis că-i va preda pe capii mişcării de rezistenţă. „I-a avertizat pe făgărăşeni de cursa care aveau securiştii să le-o întindă. Ca să nu fie acuzat de trădare, s-a dezbrăcat şi s-a aruncat în nişte jnepeni înainte de a se întoarce la Securitate pentru a informa", explică Gheorghe Motrescu.

Trece şi peste asta, însă acum securiştii vor să-l trimită în Bucovina să demaşte banda condusă de Vatamaniuc. Refuză pe motiv că partizanii l-ar omorî dacă l-ar prinde, însă nu are încotro şi acceptă, urmând apoi să-şi anunţe prietenii de acasă de planurile securiştilor, şi pentru asta este condamnat la 23 de ani de închisoare. Până în 1955 stă cu Gavril Vatamaniuc la bordeiul din Bercheza când, în plină iarnă, sunt înconjuraţi de securişti. Reuşesc să scape, dar se despart.

Condamnat la moarte

Motrescu revine în sat şi se ascunde pe la cunoscuţi până în 1958, când este ridicat de la ultima gazdă, Valeria şi Gavril Sfichi, din Gălăneşti.  El a fost trădat de altă gazdă la care înnoptase, Nicolai Calancea a Mâţului. A fost şi singura gazdă a lui Motrescu care nu a făcut o zi de puşcărie, ceea ce a explicat înţelegerea lui cu Securitatea. Sentinţa era dată din 1956, era condamnat la moarte prin împuşcare, ceea ce s-a şi întâmplat la câteva luni după ce a fost prins, pe 29 iulie 1958, la Penitenciarul din Botoşani.

„Aveam 16 ani când tata îl ţinea ascuns. Stătea câte o zi şi o noapte, pleca, iar venea. Nu se temea de nimeni pentru că era un om drept. Pentru că l-a găzduit, tata a fost condamnat în 1956 la 15 ani de închisoare, dar i-au dat drumul după opt ani fără o lună. A venit bolnav şi după doi ani a murit", povesteşte Ioan Calancea, fiul lui Gheorghe Calancea, una dintre gazdele lui Motrescu.

Gheorghe, partizan de la 19 ani

„Mama m-a făcut bun şi drept, că am făcut armata în Garda Regală. Iar Securităţii, dacă nu i-a plăcut cum m-a făcut mama, m-a făcut după chipul şi asemănarea ei", aşa începe Gheorghe Motrescu istorisirea vieţii sale, apropiată de cea a fratelui mai mare. Vicoveanul a ajuns să trăiască pe propria piele poveştile spuse de profesorii de la şcoală.

„Îmi aduc aminte că, prin clasa a II-a, dascălii ne arătau ororile care se petreceau dincolo de Nistru. Învăţătorii ne spuneau despre foametea pe care o făceau ruşii, de cotele pe care erau obligaţi să le dea la stat. Am ajuns şi noi să trăim acelaşi lucru", povesteşte
Gheorghe Motrescu.

Această situaţie l-a făcut să intre în grupul de partizani la 19 ani. „M-am încadrat în mişcarea de partizani pentru că am fost scos din casă şi trebuia să privesc de pe munte cum ard casele noastre. Doar noaptea puteam veni acasă să ne luăm ceva", spune bătrânul.

"M-am încadrat în mişcarea de partizani pentru că am fost scos din casă."
Gheorghe Motrescu
partizan

Alături de Corneliu Coposu

Povestea comunismului îl face să tresară şi acum. În primăvara anului 1944 s-a ordonat retragerea poliţiei din mai multe zone, printre care şi Vicovu de Jos, prilej cu care ruşii au jefuit tot ce au prins în cale. Atunci, partizanul s-a refugiat în păduri cu puşca fratelui său. În septembrie 1946 este încorporat în Batalionul Regal de Gardă din care face parte până la sfârşitul anului următor.

Rămâne în armată şi după abdicarea forţată a regelui, până în toamna anului 1948. „Am trecut pe rând prin închisorile din Rădăuţi, Câmpulung, Suceava, Botoşani, Ministerul de Interne, Jilava, Gherla. În total am făcut 10 ani şi 8 luni", îşi mai aminteşte Gheorghe Motrescu.

În 1957 i se dă domiciliu obligatoriu la Rubla, acolo unde era şi Corneliu Coposu, dar este din nou arestat şi eliberat abia
în 1964, după amnistia generală. Era pe targă, paralizat.
„Totdeauna, Securitatea a vrut să mă distrugă. Ei m-au distrus, dar nu m-au învins", a concluzionat Gheorghe Motrescu, acum în vârstă de 86 de ani.

Poveştile partizanilor martiri

Teodor Șușman, din Răchiţele, răpusde Securitate la 5 decembrie 1951

Luptătorii din munţi visau la răsturnarea puterii comuniste instaurate după 1946, însă au devenit victime ale propriilor idealuri. Au fost vânați și chiar lichidați de Securitate

Florel Manu

Grupurile de partizani au început să se structureze odată cu intrarea României în război alături de trupele sovietice. Foşti combatanţi pe frontul de est, câţiva luptători au format încă din 1944 grupuri de rezistenţă antisovietice.

Teama era legată de rămânerea trupelor din est pe teritoriul românesc, lucru care s-a şi întâmplat. Aceste grupuri, denumite „haiduci" de populaţie şi „partizani" de istorici, au luptat până la moarte împotriva regimului impus de sovietici, puţini scăpând de titulatura de „duşman al noii orânduiri sociale".

Rezistenţa din Bucovina şi din Moldova

Mişcarea de rezistenţă din Bucovina a durat aproape 15 ani. A început în 1944, după intrarea sovieticilor în ţară şi s-a încheiat la sfârşitul anilor '50, când capii partizanilor au fost băgaţi în puşcăriile comuniste sau anihilaţi pe loc.

Unul dintre personajele active ale grupărilor anticomuniste din Bucovina este Vasile Motrescu, executat în penitenciarul din Botoşani în 1958. Potrivit fratelui său, Gheorghe Motrescu, Vasile a încercat să se infiltreze chiar în Securitate pentru a-şi salva camarazii.

Nu a reuşit, fiind trădat chiar de una dintre gazdele pe la care s-a ascuns în perioada în care era căutat de Securitate. În zona Vrancea, partizanii încercau să se opună noilor măsuri luate de comunişti prin organizarea unor răscoale. Au fost şi ei trădaţi şi au ajuns prin puşcăriile comuniste. Câţiva au scăpat şi au poveşti uimitoare din spatele gratiilor.

Muscelenii şi ardelenii

Una dintre figurile luptei anti-comuniste din zona Argeşului este Elisabeta Rizea, din Nucşoara. În casa soţilor Elisabeta şi Gheorghe Rizea s-a depus jurământul „Haiducilor Muscelului". Mai era cunoscută şi sub numele de gruparea Arnăuţoiu, anihitală în 1959.

În Ardeal, în zona Clujului, chiar în Răchiţele, localitatea din care se trage premierul Emil Boc, a existat gruparea Şuşman. Liderul acesteia, Teodor Şuşman a fost alergat de Securitate ani întregi. A reuşit să scape în câteva rânduri, însă a murit împuşcat. Una dintre teorii este că s-ar fi sinucis după ce se ascunsese în şura unui localnic. Altă teorie spune că Şuşman a căzut în timpul schimburilor de focuri pe care le-a avut cu securiştii veniţi să-l prindă.

Pe urmele „haiducilor"

Rubrica „Dosar" din această săptămână prezintă poveştile partizanilor alergaţi ani întregi de Securitate. Au purtat un adevărat război cu autorităţile comuniste. Unii au fost prinşi şi executaţi pe loc. Alţii au fost băgaţi în puşcării şi torturaţi. Puţini au murit de bătrâneţe.

""